BIBLIOTHECA UNIVERSALIS
Giovanni Rotiroti
Cealaltă oglindă a libertăţii: Emil Cioran şi Gherasim Luca faţă în faţă
A alătura numele lui Emil Cioran de cel al lui Gherasim Luca poate să pară hazardat sau cel puţin neobişnuit. Primul s-a impus în Franţa în perioada de după război drept unul din cei mai importanţi gânditori moralişti din toate timpurile. Vocaţia sa, convulsivă şi nihilistă, a fost deseori însoţită de o extraordinară măiestrie stilistică, pătrunsă de o înţelepciune paradoxală care ia naştere începând cu atracţia existenţială pentru eşec şi capitularea finală a subiectului [1]. Al doilea, în schimb, s-a afirmat la Paris, câţiva ani mai târziu decât Cioran, drept unul dintre cei mai mari poeţi francezi. Prin intermediul cuvintelor sale unice ce par că dansează pe marginea prăpastiei – şi care întredeschid o dimensiune magică şi încântătoare dictată de o surprinzătoare forţă vocală şi musculară –, Gherasim Luca face subiectul să se mişte pe scena poeticului „ca şi cum ar fi o notă pe o pentagramă sau o literă de tipar pe o mare pagină albă”[2].
În perioada interbelică, atât Luca cât şi Cioran făceau parte în România –înainte de a deveni unii dintre cei mai semnificativi reprezentanţi ai culturii europene de limbă franceză a secolului trecut – din acea „tânără generaţie”, născută după căderea pozitivismului, care încercase să dea lovitura de graţie lumii raţionaliste, burgheze şi liberale. Amândoi, pe când erau foarte tineri, sunt atraşi în mod fatal şi din punct de vedere ideologic de mirajul totalitarismului. Moştenirea românească a lui Gherasim Luca şi a lui Cioran este, deci, din acest punct de vedere, scabroasă. E de aceea necesar să începem să facem socotelile cu trecutul lor refulat, de nerecunoscut în Franţa, şi pentru că asta înseamnă în definitiv să garantezi o anumită sănătate unei gândiri care intenţionează să se situeze într-un fel critic împotriva derivelor interpretative care au făcut din acel Cioran al perioadei româneşti un exponent de vază al antisemitismului şi al gândirii conservatoare; sau, în mod prea sever, în cazul lui Gherasim Luca, l-au făcut un soi de complice moral al stabilirii dictaturii comuniste în România.
Nazismul, fascismul, stalinismul, socialismul real au fost cu si guranţă figurile Răului ale secolului XX. Este necesar deci să le a nalizăm critic şi să nu ne limităm doar să emitem judecăţi morale dictate de graba de a conclude, închizând anticipat un capitol al istoriei care nu a fost niciodată cu adevărat deschis.
Într-un interviu acordat lui Jason Weiss, publicat de curând în Italia, Cioran evocă un episod din tinereţea sa petrecută la Sibiu care l-a marcat pentru toată viaţa:
„Vă povestesc o anecdotă care a fost semnificativă în viaţa mea. Trăiam la Sibiu, un oraş de provincie unde am petrecut toată tinereţea mea şi unde tatăl meu era preot ortodox. Aveam în jur de douăzeci şi doi de ani şi într-o zi eram într-o stare teribilă. În casă eram doar eu cu mama mea şi […] cred că era vreo două după masă, ceilalţi nu erau acasă. Dintr-o dată avui un atac incredibil de disperare, mă aruncai pe canapea zicând: „Nu mai pot.” Şi mama zise: „Dacă aş fi ştiut, aş fi avortat.” Asta mă afectă în mod extraordinar. Nu mă răni. Dar mă gândii mai târziu:” Asta a fost foarte important. Eu sunt doar un accident. De ce trebuie să iau totul aşa în serios?”[3]
Acest episod, în care e reevocat incredibilul atac de disperare, a lăsat o urmă indelebilă în Cioran. Nu e prima oară când îl rememorează în numeroasele interviuri[4] pe care le-a acordat de-a lungul timpului, dar aici e pus în evidenţă în mod deosebit. Prin repetarea sa, această „anecdotă” capătă caracteristicile unui adevărat eveniment, care, retroactiv, în paradoxul sfâşietor al unei scene intime şi în acelaşi timp familială, e interpretat de către subiect ca un fel de conştientizare fatală a fiinţei sale româneşti. Într-adevăr, tot în acest interviu acordat lui Weiss, Cioran încearcă să justifice a posteriori sensul profund al acestui accident de a se naşte, şi se pare că această idee singulară, în care pura contingenţă subiectivă se leagă de necesitate ca un fel de destin fatal, îşi înfige rădăcinile în caracterul originar al românilor, aproape ca o moştenire atavică. Cioran zice:
„Ceea ce am moştenit de la poporul român, de la ţărani, este fatalismul lor. Românii sunt, poate, poporul cel mai fatalist din lume. Am învăţat asta de mic, pentru că lumea zicea mereu lucruri de genul: «N-ai ce să faci» şi «Asta-ţi e soarta» şi aşa mai departe. Această viziune asupra vieţii m-a marcat, trebuie s-o recunosc, cu un fel de filosofie a renunţării.” [5]
Un alt aspect de mare interes al gândirii cioraniene este chestiunea sinuciderii care apare cu forţă în prima carte intitulată Pe culmile disperării [6] şi care va deveni un fel de „semnătură”, în sens derridian, a întregii opere a lui Cioran. Ideea sinuciderii, care va însoţi autorul toată viaţa sa, e la fel ca un refren obsesiv. Cioran afirmă în mai multe rânduri în română şi în franceză (precum şi în interviurile în germană) că fără ideea sinuciderii s-ar fi sinucis cu siguranţă.[7] Pentru Cioran sinuciderea este o idee pozitivă, care ne ajută să trăim, e o posibilitate care ne permite realmente să ieşim din viaţă fără să ieşim, cum sugerează cu alte mijloace de expresie Gherasim Luca în extraordinara sa operă poetică. Fără posibilitatea suverană a sinuciderii viaţa însăşi ar fi insuportabilă. Ideea sinuciderii în toate momentele dificile ale vieţii oferă subiectului, după Cioran, un soi de eliberare pentru că îl împinge să gândească şi să creadă că totul stă în puterea sa. Cu sinuciderea ne iluzionăm că suntem stăpânii propriului fundament şi chiar ai propriului destin. Actul sinuciderii – ca şi întrebare – este salutar şi nu e o boală a sufletului sau a gândirii. Chiar din prima sa carte, Cioran, în vârstă de douăzeci de ani nu se lasă deloc convins că se ajunge la sinucidere pentru că suntem împinşi de decepţiile existenţei sau dintr-un exces de dorinţă. Potrivit lui Cioran, sentimentul sinuciderii nu „e un capriciu”, ci imposibilitatea însăşi de a face faţă celei „mai înfricoşătoare” revelaţii, „tragediei lăuntrice” ce răsună în abisul chinuitor al subiectivităţii. Faptul că subiectul îşi poate reprezenta moartea care se găseşte în viaţă nu înseamnă numai resemnarea în faţa ideii că se simte abandonat şi singur pe lume, fără certitudini, nici remedii salvatoare, ci în primul rând înseamnă că reuşeşte să-şi asume responsabilitatea gândirii de a pune întrebări, fără ca din acest motiv să trebuiască neapărat să se sinucidă. Pornind de la această experienţă personală, Cioran ne învaţă că ideea de sinucidere – nu sinuciderea în sine – este o resursă, nu o condamnare pentru fiinţa umană. Faptul de a fi la înălţimea acestui gând ameţitor poate uneori să salveze cu adevărat viaţa.
Cazul lui Gherasim Luca, din acest punct de vedere, este foarte interesant. După cum afirmă Dumitru Tepeneag: „În anul sinuciderii lui Celan, Deleuze şi Guattari descoperă poezia şi textele teoretice ale lui Gherasim Luca. Ei l-au lansat în lumea culturală pariziană”. [8] Într-o scrisoare privată din 4 martie 1989 citim, într-adevăr, aceste cuvinte pline de admiraţie ale lui Gilles Deleuze la adresa lui Gherasim Luca:
„Seara […]a fost bulversantă. Dumneavoastră daţi poeziei o forţă, o rigoare care poate fi egalată doar de cei mai mari poeţi. Sunteţi dintre aceia. Simt pentru geniul dumneavoastră o admiraţie şi un respect care fac ca de fiecare dată când vă aud sau vă citesc, să fie o descoperire absolută. Vă mulţumesc că mi-aţi trimis Le Tourbillon qui repose : e splendid. Sunt din ce în ce mai frapat de puterea unei «logici» unice care pune în mişcare fiecare poem, în opera dumneavoastră. Cu cel mai profund ataşament,
Gilles Deleuze” [9]
Deja cu câţiva ani înainte, Gilles Deleuze spunea public acest lucru despre Gherasim Luca:
„Gherasim Luca este un mare poet, printre cei mai mari poeţi: a inventat o bâlbâială prodigiosă, a sa. I s-a întâmplat să facă lecturi publice din poemele sale; două sute de persoane, şi totuşi era un eveniment, un eveniment care va merge mai departe cu aceşti două sute, ce nu aparţine nicunei şcoli sau mişcări. Niciodată lucrurile nu se petrec acolo unde credem, nici pe străzile pe care credem”. [10]
Şi astăzi avem posibilitatea de a asculta vocea bâlbâită a lui Gherasim Luca în timp ce interpretează poemul său cel mai faimos intitulat Passionnément. [11] Începând cu un bâlbâit timid şi angoasant pas pas paspaspas pas , care trădează o voce străină îndrăgostită din punct de vedere poetic, urechile spectatorilor asistă miraculos la crearea lumii şi cititorul vede pe pagina cărţii o siluetă antropomorfă făcut din litere:
„je je t'aime
je t'aime je t'ai je
t'aime aime aime je t'aime
passionné é aime je
t'aime passioném
je t'aime
passionnément aimante je
t'aime je t'aime passionnément
je t'ai je t'aime passionné né
je t'aime passionné
je t'aime passionnément je t'aime
je t'aime passio passionnément” [12]
Versurile finale ale acestui poem – pe drept cuvânt definit deleuzian chiar dacă a fost publicat pentru prima dată la Bucureşti în 1947 –, reprezintă performativul absolut al iubirii care va marca intrarea lui Gherasim Luca în cabala sa fonetică, într-un raport fizic unic cu cuvintele unde sunetele reproduc la infinit decuparea din real. Dar înainte de a ajunge la această declaraţie de iubire unică, la această mică vrajă care se repetă la distanţă, adică înainte de a ajunge la acest mod miraculos de a deschide cuvintele, prin intermediul tăieturilor realizate de repetiţia acustică, Gherasim Luca avusese în România o traiectorie revoluţionară. Mărturia cea mai extremă a acestei experienţe incandescente de scris e conţinută în textul Inventatorul iubirii. Iată începutul acestei proze poetice unice:
„De la o tâmplă la alta, sângele sinuciderii mele virtuale se scurge negru, vitriolant şi tăcut. Ca şi cum m-am sinucis realmente, gloanţele traversează zi şi noapte creierul meu, smulgând terminaţiunile nervului optic, acustic, tactil, aceste limite, şi răspândind în tot craniul un miros de pulbere arsă, de sânge închegat, de haos. Port cu o eleganţă specială acest cap de sinucigaş pe umeri şi mut dintr-un loc în altul un zâmbet infam, otrăvind pe o rază de mai mulţi kilometri respiraţia fiinţelor şi a lucrurilor. Văzut din afară parcă sunt gata să mă prăbuşesc ca un om în care se trag focuri. E mersul meu obişnuit în care silueta mea incertă împrumută ceva din ameţeala condamnaţilor la moarte, a şobolanilor de câmp şi a păsărilor rănite. Ca un echilibrist pe sârmă sprijinit de o unică umbrelă mă agăţ de propriul meu dezechilibru”. [13]
Scris pe timpul ororii războiului şi publicat pentru prima dată în română în 1945, Inventatorul iubirii este şi azi un text scandalos. E un text traversat de o implacabilă dialectică negativă şi de o teribilă pasiune pentru sacrilegiu. Cu această proză poetică Gherasim Luca acceptase exaltarea excesului, gustul pentru macabru, provocarea demonică. Luca purtase masca transgresivă a vampirului şi îşi expusese o cruzime erotică făcută din scene de violenţă şi din impulsuri brutale şi sadice. În ciuda acestui aparat spectacular Inventatorul iubirii e mai ales un text alegoric.
Protagonistul absolut al acestei proze poetice este „Non-Oedipul”, adică încarnarea noului subiect amoros care reprezintă, în fantasma care îi orientează toate dorinţele, exacta antiteză a Oedipului psihanalitic. „Non-Oedipul” se opune în mod programatic „fantasmei regresive a lui Oedip”, care, după Luca, nu e altceva decât formarea unui inconştientul psiho-social, de tip reacţionar, care s-a sedimentat treptat de-a lungul istoriei umanităţii.
Acelaşi Deleuze, în momentul în care îi va fi publicat la Paris al său Anti-Œdip,[14] îi va cere informaţii lui Gherasim Luca, într-o scrisoare datată 29 septembrie 1972, în legătură cu Primul său manifest non-oedipic:
„Tocmai am citit, în Nouvelle Revue de psychanalyse, că aţi scris cu Trost un Prim manifest non-oedipic: unde a apărut? Scuzaţi-mă că vă deranjez în felul ăsta, dar vă rog să vedeţi în asta doar dovada marii mele admiraţii”.[15]
Printre publicaţiile lui Gherasim Luca, la pagina doi din cărticica Dialectique de la Dialectique din 1945, pe care Deleuze o găsise la Biblioteca Naţională din Paris, se citeşte într-adevăr anunţul ieşirii acestei opere: „PREMIER MANIFESTE NON–OEDIPIEN, urmat de Inventatorul iubirii ; ilustrat cu cinci cubomanii. (în curs de apariţie)”. În realitate, despre acest Prim Manifest Non-Oedipic al lui Luca nu se va mai şti nimic şi Inventatorul iubirii va ieşi într-un singur volum împreună cu Moartea Moartă, Parcurg imposibilul şi cubomaniile. [16]
Intenţia teoretică ce animă Inventatorul iubirii este aceea a eliberării subiectului inconştientului de hainele prea strâmte şi sufocante ale poziţiei oedipice , stabilind în aşa fel un scenariu inedit pentru desfăşurare de dorinţe neobişnuite. „Non-Oedipul” ar trebui deci să reprezinte noua poziţie subiectivă revoluţionară în opoziţie cu cea oedipică, sursă a oricărui obstacol în calea progresului emancipării şi al transformării umanităţii. Dar pentru a face asta subiectul uman trebuie să accepte riscul nebuniei, să nege într-un anume fel moartea şi doar în acest fel, cu un „salt formidabil”, va putea să înfrângă mitul legendar al originilor şi reversul lui obscen stabilit de către „cadaverica ameninţare cu castrarea”. [17] Totuşi, Gherasim Luca ştie bine că nimeni nu poate scăpa de Oedipul freudian. Oedipul nu e doar un complex ce descrie o stare de fapt psihologică, ci desemnează o structură care explică originea identităţii sexuale şi indică chiar şi fondul enigmatic a ceea ce stă la baza suferinţelor nevrotice. Din acest motiv, după Luca, este nevoie de un proces revoluţionar de subiectivare care să fie capabil să tulbure frontierele dintre ceea ce se cunoaşte şi necunoscutul. Datorită noii fantasmei a „Non-Oedipului”, subiectul amoros trebuie să descopere şi să inventeze împreună o nouă lume în care să poată să trăiască şi să iubească liber. Lucru posibil doar dacă subiectul e dispus să pună în funcţiune resursele sale dialectice, negative şi legate de dorinţă, care să fie în stare să producă mereu noi conexiuni şi deschideri, şi să realizeze în acest fel revoluţia permanentă nu doar pe plan politic dar şi pe plan poetic şi artistic.
Inventatorul iubirii va fi ultimul text pe care Gherasim Luca îl va scrie în limba română. Va abandona limba matern㸠şi exilul său va fi un exil lingvistic ca o consecinţă directă a activităţii non-oedipice, înţeleasă ca o pulsiune de expansiune şi de desfăşurare a iubirii pe strada stabilită de către dorinţa dorinţei şi de necesitatea de a-şi inventa propriul destin.
Acum să încercăm să intrăm direct în raportul dintre Cioran şi Gherasim Luca parcurgând evenimentele furtunoase ale Istoriei. Între 1933 şi 1934; în momentul în care Hitler urcă la putere în Germania, în România iese prima carte a lui Cioran, Pe culmile disperării. Cioran are douăzeci şi doi de ani când o scrie. În ea se găsesc câteva pagini care au atras cu siguranţă atenţia lui Gherasim Luca:
„Am cel mai mare dispreţ pentru acei care rîd de sinuciderile din iubire, deoarece aceştia nu înţeleg că o iubire ce nu se poate realiza este pentru cel ce iubeşte o anulare a fiinţei lui, o pierdere totală de sens, o imposibilitate de fiinţare. Cînd iubeşti cu întreg conţinutul fiinţei tale, cu totalitatea existenţei tale subiective, o nesatisfacere a acestei iubiri nu poate aduce decît prăbuşirea întregii tale fiinţe. Marile pasiuni, cînd nu se pot realiza, duc mai repede la moarte decît marile deficienţe. Căci în marile deficienţe te consumi într-o agonie treptată, pe cînd în marile pasiuni contrariate te stingi ca un fulger. N-am admiraţie decît pentru două categorii de oameni: pentru acei care pot oricînd înnebuni şi pentru acei care în fiecare clipă se pot sinucide. Numai aceştia mă impresionează, fiindcă numai în ei clocotesc mari pasiuni şi se dezvoltă mari transfigurări”.[18]
„De ce nu mă sinucid? Fiindcă mie mi-e scîrbă atît de moarte, cît şi de viaţă. Sînt un om care ar trebui aruncat undeva, într-un cazan cu flăcări. Nu pricep absolut deloc ce-o fi cu mine în acest univers. Simt în acest moment o necesitate de a striga, de a scoate un urlet care să îngrozească întreaga lume, să facă pe toţi să tremure, să plesnească într-o nebunie de groază. Un trăsnet teribil îl simt virtual în mine şi mă mir cum nu izbucneşte pentru a nimici lumea asta, pe care aş înghiţi-o pentru totdeauna în neantul meu. Mă simt fiinţa cea mai teribilă care a existat vreodată în istorie, mă simt o bestie apocaliptică plină de flăcări şi întunecimi, de elanuri şi de disperări. Sînt o fiară cu un zîmbet grotesc, ce se adună în ea însăşi pînă la iluzie şi se dilată pînă la infinit, ce moare şi ce creşte în acelasi timp, încîntată între nimic şi tot, exaltată între speranţa nimicului şi disperarea totului, crescută în parfumuri şi otrăvuri, arsă de iubire şi de ură, nimicită de lumini şi de umbre. Simbolul meu este moartea luminii şi flăcăra morţii. În mine se stinge tot ceea ce e sclipire, pentru a renaşte în fulger şi în trăsnet”. [19]
Aceste pagini ale lui Cioran au impresionat la vremea respectivă imaginarul lui Gherasim Luca, care, în 1933, la vârsta de douăzeci de ani, publicase pe cheltuială proprie Roman de dragoste , ilustrat de Jules Perahim,[20] un mic text de avangardă cu un fond de parodie sexuală, în care se povesteşte aventura a mai multor femei care se sinucid într-o gară de periferie.
„gara asta e cea mai murdară gară din lume. nu e de mirare că în fiecare noapte se sinucid atâtea femei disperate în gara asta. nici un felinar, nici un hamal, nici un vânzător de limonadă, nici un pom, nici un voiaj bun. mâine am să mă duc la prietenul meu ministrul comunicaţiilor şi am să-i spun să desfiinţeze gara asta murdară în care atâtea femei disperate îşi găsesc sfârşitul. cred că de la început aţi bănuit că romanul pe care vreau să-l scriu e un roman de dragoste, poate cel mai teribil roman de dragoste. singurul vinovat e desigur ministrul comunicaţiilor. uite trenul. ce urât e trenul. ce scârbos e trenul. ce dezorientat e trenul. ce imposibil e trenul. nici un om nu se dă jos din trenul ăsta. cine conduce trenul? cine a inventat trenul? cine a blestemat trenul? linişte. linişte. o femeie. o femeie se dă jos din tren. linişte. de ce latri câine? nu vezi că o femeie se dă jos din tren?
stăpâna ta e demult ciopârţită. de ce mai latri câine? stăpâna ta nu mai ştie nici ce vrea şi nici de ce s-a sinucis. uită-te mai bine la femeia care se dă jos din tren. ce pulpe frumoase are. şi ce valiză frumoasă are, şi ce unghii frumoase. şi ce păr şi ce dinţi şi ce sex. ce sex curat are femeia care s-a dat jos din tren. şi ce murdară e gara. şi ce murdari sunt oamenii care ar fi trebuit să existe în gara asta. la revedere, tren. mi-e scârbă de tine, tren. râzi. te bucuri. îţi place femeia pe care o simţi în fiecare noapte sub tine. ce scârbă mi-e de tine, tren. şi ce scârbă mi-e de femeia care s-a azvârlit sub tine în noaptea asta, tren. şi câinele nu vrea să înceteze lătratul. te împuşc, câine. mi-e scârbă şi de tine, câine. şi am să te împuşc şi pe tine tren blestemat şi pe tine gară murdară şi pe tine ministru al comunicaţiilor. femeia care s-a dat jos din tren are sexul cel mai mătăsos. picioarele ei sunt curate. umblă încet. puţin legănat. ca un pom de legănat. valiza o ţine în dreapta. buchetul de flori în stânga. şi inima o are în stânga. zâmbetul îl are pe buze. sexul între picioare. şi picioare ei sunt foarte curate. umblă încet pe picioarele ei mici şi foarte curate. mici îi sunt şi degetele. mari îi sunt şi ochii. frumoase îi sunt şi fesele. frumoase îi sunt şi legănările”.[21] Toate femeile, care coboară din trenuri în „această gară murdară”, se sinucid, în afară de una, cea cu „sexul cel mai mătăsos”, cea animată de fantezii sexuale deviate, chiar ea, unica, de care se va îndrăgosti iremediabil protagonistul romanului, pentru că, prin ea, Erosul neînfrânat şi fără limite se va pune liber în serviciul Revoluţiei.
Cioran şi Luca, începând din 1933, au multe lucruri în comun, dar multe alte lucruri îi despart. Distanţa e de ordin ideologic şi priveşte alegerea câmpului politic şi drapelul sub care să militeze. Pe atunci, Gherasim Luca privea spre Rusia, se uita la internaţionalismul cosmopolit al lui Lenin şi al lui Troţki, visa Revoluţia sovietică, lupta de clasă, erotizarea subversivă a proletariatului. Şi Cioran admira Rusia lui Lenin şi a lui Troţki, dar adeziunea sa politică va fi diametral opusă. Aliniat timpurilor şi îmbrăţişând ideile politice ale profesorului său Nae Ionescu, Cioran consideră că pentru propria ţară este necesară o revoluţie naţionalistă, ba chiar, naţional-socialistă pe model german. În legătură cu acest lucru, cităm un fragment dintr-un articol al acestuia scris în 1935, trimis din Germania nazificată, unde tânărul filosof plecase cu bursă de studiu. Cioran are douăzeci şi patru de ani când publică reportajul său de la Berlin:
„Când văd pe străzile Berlinului marşurile tinerimii hitleriste, îmbrăcată în uniformă, cu baionetă şi cu steaguri, într-o alură solemnă şi în acelaşi timp agresivă, de parcă mâine ar începe războiul, când văd aceşti tineri, începând de la cinci ani, înregimentaţi şi integraţi total într-un partid politic, nu îmi pot stăpâni un fior de revoltă şi de scârbă, gândindu-mă la prăpastia ce separă tinerimea germană de tinerimea română, abandonată unei dezordini sterile, distrusă şi batjocorită de oficialitatea înseşi. Oricât ar fi hitlerismul de criticabil, şi oricât ar fi de îngustă şi de particularistă ideologia naţional-socialistă, faptul că în noua Germanie tinerimea este atât de strălucit organizată, că ea are o misiune atât de vitală şi de activă în naţiune şi că prin el o întreagă generaţie a fost salvată de deznădejde, mă face să-i trec cu vederea atâtea şi atâtea imposibilităţi teoretice. În definitiv, doctrina n-are mare importanţă. Când aş vedea o tinerime comunistă tot atât de dinamizată cum e cea germană, de ce mi-aş stăpâni admiraţia? Ideile n-au mare valoare în sine”. [22]
Plecând de la această mărturie a lui Cioran din 17 februarie 1935, Gherasim Luca, citând chiar acest articol[23], îl va denunţa o lună mai târziu în presă pe „domnul Cioran” (adică pe 23 martie) ca fiind unul din exponenţii în România al fascismului la rece, care e mai periculos, pentru că e mai inducător în eroare. Iată un scurt extras din articolul lui Luca:
„În Germania sunt milioane de şomeri, în Italia aşijderea. În Germania s-a dat foc culturii în piaţa oraşului, în Italia, ducele a dat libertate de curând – ca să i se admire decorul şi mărinimia – la două sute de mii de păsări captive (nu antifasciştilor care înfundă de 20 de ani închisorile şi exilul).
Astea sunt faptele, prostie, incultură, fastul gol care ne aşteaptă. Le înregistrăm, le comunicăm aşa cum ne vin, celor 18 milioane de oameni care trăiesc între graniţele noastre.
Datoria noastră însă nu e numai anticiparea şi groază de ceea ce s-ar putea petrece în viitor. Datoria noastră e de a trăi astăzi, de a demasca ceea ce se petrece acum şi aici. O trăire intensă, adâncă, verticală, între graniţele sociale, spirituale şi în mentalitatea unui anumit moment istoric. Prin aceste graniţe nu e neapărată nevoie să se înţeleagă numai cele care merg în jurul celor 18 milioane de oameni. Ele se pot întinde până dincolo de Balcani, chiar până la Mediterană, dacă ritmul social e acelaşi. O trăire în acest ritm, care – trebuie să recunoaştem – nu e al unui fascism care se bate cu pumnul în piept, fascismul ca paradă, führer şi o tinerime entuziastă, fascismul la 100°. E unul mult mai timid, mai peltic, mai laş. E fascismul la rece. De aceea mai periculos, mai inducător în eroare. Pe acesta avem datoria să-l scoatem din mănuşă în stradă, să-l arătăm lumii întregi. Desigur că va fi şi de astă dată fricos, peltic şi va încerca să nege totul”.[24]
Luca are doar douăzeci şi doi de ani când publică acest articol; în acest timp Cioran, încă în Germania, îi citeşte articolul chiar în momentul în care scrie Schimbarea la faţă a României.[25] În această carte, care va fi tipărită în decembrie 1935, îşi pune la punct proiectul de colectivism naţional care trebuie impus propriei ţări, inspirându-se din „revoluţia” lui Hitler, a lui Mussolini şi a lui Lenin.[26] Influenţat de lectura Declinului Occidentului a lui Oswald Spengler, şi exasperat de faptul că s-a născut într-un neam fără istorie, Cioran e orbit de mirajul totalitar şi consideră că singura cale de salvare pentru România poate fi doar dictatura.[27]
Într-una din scrisorile trimise lui Marin Mincu datată 25 decembrie 1988, Cioran se îndepărta definitiv de această carte publicată cu cincizeci de ani înainte:
„Revin acum la chestiunea delicată privitoare la Schimbarea la faţă, carte scrisă în 1935. Nu aveam doar 24 de ani. Ea are toate defectele lipsei de experienţă şi ale orgoliului, ale unui orgoliu sfidător şi disperat. […] Ce mă agasează, este că ea conţine prea multe afirmaţii inutil cinice, insolenţe gratuite, imbecilităţi care circulau în epocă respectivă. Reneg în întregime o foarte mare parte, care trădează prejudecăţile de atunci, şi consider ca fiind inadmisibile anumite remarci despre evrei. Vă voi face o mărturisire: capitolul Un popor de singuratici , care figurează în Ispita de a exista , este un răspuns la anumite pagini din Schimbarea . Am admirat întotdeauna evreii, dar în acelaşi timp îi invidiam pentru că au un destin, adică unul în sensul pozitiv, pe cînd al nostru este echivalentul ratării”.[28]
Să vedem care sunt aceste „afirmaţii inutil cinice, insolenţe gratuite, imbecilităţi care circulau în epocă respectivă” din cartea lui Cioran. În acest volum de mai mult de două sute de pagini, ieşit în librării la începutul lui 1936, Cioran afirmă că „mesianismul poporului evreu”[29], a cărui vitalitate îl face indestructibil, permite accelerarea procesului istoric, mai ales datorită exemplelor unice, incredibile, de iubire.[30] Când Cioran scrie asta, cunoaşte bine toată tradiţia revoluţionară a literaturii avangardistă care în România avusese o pondere semnificativă în anii 20, şi care la începutul anilor 30 avusese un fel de relansare prin revista Alge animată de Gherasim Luca şi de prietenii săi, mai ales evrei şi de stânga, care făcuseră, printre altele foarte tineri, câteva zile de închisoare într-o atmosferă social şi politică cu precădere antisemită.
În Schimbarea la faţă , Cioran este convins că evreii sunt cel mai inteligent, cel mai talentat dintre popoare; afirmă că mesianianismul evreiesc denotă un interes real pentru problemele sociale, mai ales pentru ideea de dreptate socială . Aceste calităţi, care sunt „reale” după Cioran, asigură superioritatea evreilor faţă de poporul român. Problema evreilor în România e alta. Pe aceeaşi linie cu stereotipurile antisemite ale timpului, foarte răspândite în cercurile naţionalismului reacţionar şi conservator ale ţării sale, Cioran afirmă că „evreii s-au opus în România la toate tentativele de consolidare naţională şi politică”, observă în evrei acelaşi „vampirism”, aceeaşi „agresivitate”, acelaşi „cinism” şi „voinţă de acaparare” a „capitaliştilor români”, care se arată indiferenţi la destinul naţional al propriei ţări.[31]
Să citim acum câteva din aceste consideraţii inadmisibile despre evrei din cartea cioraniană: „Evreul nu este semenul, deaproapele nostru […], o prăpastie ne separă, vrem sau nu vrem”[32]. Şi, în plus, probabil răspunzând chiar articolului lui Luca în care era acuzat că este un „infiltrat” nazist, Cioran scrie: „Dacă aş fi evreu, m-aş sinucide pe loc”.[33]
Plecând de la această „consideraţie inadmisibilă” a lui Cioran, Gherasim Luca va relansa în mod polemic, cu acelaşi „orgoliu disperat” ca al anta gonistului său, chestiunea sinuciderii într-un text formidabil numit Moartea Moartă . În această proză scurtă, publicată într-un volum împreună cu Inventatorul iubirii şi Parcurg imposibilul în 1945, Gherasim Luca pune în scenă cinci tentative de sinucidere făcute la distanţă de câteva zile. Este vorba despre scrisori de adio, adică „grafomanie”, în care aspirantul sinucigaş scrie cuvinte pe o foaie de hârtie, în momentul în care încearcă să se sinucidă. Modalităţile prin care protagonistul încearcă să îşi ia viaţa sunt strangularea cu o cravată, pistolul, cuţitul, moartea prin otrăvire, şi asfixierea voluntară ţinându-şi respiraţia. În acest text, subiectul îşi construieşte lungi preparative făcute din crize repetate şi din cereri de ajutor adresate Celuilalt.
Vrând să descrifreze dimensiunea necunoscută a morţii cu mijloacele puse la dispoziţie de limbaj, Luca, scriind Moartea Moartă , are intenţia de a chestiona acel „gol teoretic” care paralizează fiinţa omenească atunci când simte apropierea angoasantă a morţii reale. Dacă limbajul este dovada că omul e mortal, datorită puterii letale a semnificantului, el este şi locul simbolic în care e posibilă înfrângerea temerii de moarte prin scris. Luca ştie de la Freud că inconştientul nu cunoaşte moartea pentru că dorinţa e indestructibilă, dar ştie şi că inconştientul poate fi, în cazurile extreme, o împingere către moarte.
În acest sens, Moartea Moartă trebuie înţeleasă ca o tentativă de a învinge frica de moarte din partea subiectului prin intermediul scrisului, adică tentativa de a elimina, prin cuvintele lui Luca, „obstacolul/opresiunea, tirania, limita/angoasa universală” care sunt rezervate necunoscutei morţii, a dorinţei de absolut.
După Luca, ameninţării morţii – care e negarea vieţii şi a dragostei – trebuie să îi opunem negarea morţii, adică dialectic, negaţia negaţiei. Dacă pe de o parte pornirea spre sinucidere este expresia sensibilă şi angoasantă a Todestrieb-ului freudian, care se aşază dincolo de limbaj şi de cuvinte, Gherasim Luca, cu Moartea moartă, pare să indice că aceeaşi pulsiune de moarte, chiar dacă se manifestă ca o forţă demonică, nu are în realitate nimic ontologic, nu e o esenţă; dar este locul unei diferenţe productive absolute care poate să orienteze subiectul în funcţie de altceva, fundamental enigmatic, capabil să lege acţiunea limbajului de un nou eveniment al cuvântului şi al gândirii.
Doar dialectica dialecticii, după Luca, poate să lupte şi uneori să învingă frica morţii provocată de Celălalt devenit persecutor. Şi acest lucru devine posibil, după cum s-a văzut, chiar prin experimentul lui Luca prin diferite tentative de sinucidere practicate de către subiect, un subiect pradă a umbrei sale, umbră nefastă şi persecutantă, o umbră provenind de la un Altul social (de fapt ultranaţionalist şi xenofob) care îl voia mort şi care, cel puţin părea să îi permită o unică formă de libertate, aceea de a se putea sinucide.
Dar această dialectică a dialecticii, această dialectică negativă împinsă la extrem, fără soluţie finală, nu e suficientă de una singură. Ea trebuie să se alieze cu umorul ca să nu facă inutil efortul său. De acea umorul în Moartea Moartă joacă un rol de mare importanţă. Datorită umorului, tentativele de sinucidere repetate de către subiect vor face dovada de a fi doar nişte parodii stereotipate, acte nereuşite, eşuate; deci vor rezulta, pe planul vieţii (şi nu numai) psihice ca nişte adevărate încercării reuşite.
Negarea negaţiei la Luca nu e doar o chestiune teoretică împrumutată de la Hegel sau Marx, dar e mai ales o operaţie practică şi concretă, e vorba adică de un mijloc de acţiune eficace pe planul „realităţii”. E vorba adică de iubirea revoluţionară a cuvântului, şi nu de pervertirea cuvântului oedipic, regresiv, incestuos, liberticid, care împinge inevitabil subiectul să treacă la fapt, la acting out, la descărcarea compulsivă şi la plăcerea provocatoare de moarte. Negaţia lui Luca, prin negarea temerii de moarte, face ca subiectul să se elibereze pentru un moment de sine însuşi şi de către Celălalt persecutor printr-un act creativ, adică face ca subiectul să elibereze limbajul cu un „semnificant gol” de greutatea sa angoasantă fără de sfârşit. Această negaţie a negaţiei , în plus, împinge subiectul non - oedipic la re-crearea dragostei, o iubire care pentru Luca e reală şi obiectivă , productivă, pentru că e fructul unei munci constante a gândirii şi a unei elaborări poetice inepuizabile.
Trec câţiva ani. Multe lucruri s-au schimbat între timp. Din 1941 Cioran, în exil, era stabilit definitiv la Paris. Nu mai poate să se întoarcă în România, altfel riscă să fie închis ca şi fratele său pentru că a fost simpatizant al mişcării legionare. Gherasim Luca, în schimb, care voia după război să se întâlnească cu prietenul său pictorul Victor Brauner şi cu André Breton,[34] soseşte la Paris un pic mai târziu, în 1952, pentru că noul regim „popular” al României nu îi dăduse viza pentru expatriere. După ce a scăpat întâi de genocid, apoi de serviciul militar în Israel, Gherasim Luca va publica în 1953 prima carte în Franţa, Héros-Limite.
Gherasim Luca şi Cioran sunt deci la Paris, dar nu îşi vorbesc şi evită să se întâlnească, chiar dacă amândoi frecventează casa lui Paul Celan.
Gherasim Luca îşi va procura prima carte a lui Cioran scrisă în franceză, Précis de décomposition publicată în 1949 la Gallimard (şi tradusă de Paul Celan în germană în 1953). Luca o va citi, după cum îi era obiceiul, cu multă atenţie şi va descoperi că, în capitolul ce deschide volumul, Cioran a făcut un rechizitoriu nemilos împotriva oricărei forme de fanatism atât ideologic cât şi politic. Luca înţelege că fostul său rival s-a schimbat după evenimentele oribile şi dezastruoase ale războiului.
Răspunsul lui Gherasim Luca la Précis se găseşte în mod aluziv şi cifrat în volumaşul Levée d'écrou .[35] Această cărticică a fost scrisă de Luca la doi ani de la sosirea sa la Paris, adică în 1954. Ea este alcătuită din douăzeci şi trei de scrisori trimise unui necunoscut. Modul în care sunt trimise aceste scrisori e unul unic. Poştaşul e o prietenă de-a lui Luca care încredinţează aceste scrisori unui destinatar anonim, tras la sorţi sau la întâmplare. Luca a conservat transcrierile autografate ale acestor scrisori şi a compus şi publicat această cărticică mulţi ani mai târziu. Acest dispozitiv epistolar este foarte sugestiv, pentru că expeditorul e anonim iar destinatarul necunoscut. Interlocutorul acestor scrisori, acest misterios Monsieur , oferă puncte de plecare interesante pentru o posibilă identificare textuală.
Aceste scrisori, adresate acestui necunoscut Monsieur, exprimă o puternică ambivalenţă în ceea ce-l priveşte. Expeditorul anonim îi scrie asta necunoscutului său: „Puteţi fi nevinovat. Dar riscul este monstruos”;[36] Mi se pare că acum aveţi ochii la fel de clarvăzători sau chiar mai clarvăzători decât ai mei”,[37] „aţi trezit în mine aproape admiraţie”,[38] plecând de la acel „duel al nostru amar şi rapid”[39]întâmplat „acolo, în întuneric”.[40] Expeditorul mărturiseşte că întrebările pe care le pune acest Monsieur sunt mai esenţiale decât răspunsurile sale («vos questions sont plus essentielles que vos réponses»).[41] Şi în plus, îi promite că nu va face aluzie la el în ciuda sursei nesănătoase («source malsaine»)[42] a trecutului comun unul în faţa celuilalt, pe ţărmuri opuse.
Scopul meu era să vă fac să reflectaţi («Mon but était de vous faire réfléchir»).[43] Şi zice că în ciuda faptului că îi recunoaşte acestui Monsieur faptul că şi-a schimbat ideea în timp, victoria sa unică va fi aceea de a închide ochii asupra acestui adevăr (« cette vérité »),[44] adică asupra acelui adevăr care îi priveşte, asupra acestui adevăr secret şi incomod, pe care ei îl împart în momentul în care se separă, se îndreaptă de cealaltă parte a străzii.
În această culegere de scrisori autografe, ale căror date au fost şterse voit, Gherasim Luca demonstrează că acelaşi şi celălalt sunt în realitate indisolubili în legătura lor cu scrisul, şi acest lucru priveşte de aproape etica şi schimbarea stilului subiectului în momentul în care se bazează pe o altă limbă, limbă a exilului, limbă care nu e maternă, o limbă în mod obligatoriu străină.
În acest sens adevărul dorinţei Celuilalt nu se lasă prins în ceva profund sau misterios şi nici măcar în ceva faptic şi obiectiv, dar va fi vorba de a traversa acel excedent care împiedică adevărul să se fixeze în scris lăsându-se reprezentat o dată pentru totdeauna. E un adevăr, acela al scrisorilor lui Luca, căruia îi place să se menţină în câmpul Celuilalt, e un adevăr care nu vrea să fie identic cu el însuşi.
Pentru Gherasim Luca, nu e vorba de a obţine o cunoaştere definitivă asupra celuilalt sau de a exprima în mod banal o judecată despre Altul, dar de a o cunoaştere care să îi permită să se deplaseze din locul în care Celălalt/altul se pare că l-a aşezat în mod arbitrar, adică să se elibereze din locul sigur de subiect al cunoaşterii şi al cunoştinţei, din presupusele certitudini ale identităţii şi ale cunoaşterii. Va fi vorba şi de a se lăsa neliniştit de către Celălalt care îl locuieşte, şi care îl smulge din ideea obişnuită sau de prejudecare care şi-a construit-o despre sine însuşi.
Negativitatea este inseparabilă de fiinţ㸠deci e inseparabilă de existenţă, pentru că aparţine sferei dorinţei de a dori. Aceste scrisori ale lui Luca sunt un fel de a se privi în oglindă, dar în oglinda scrisului celuilalt, poate în cealaltă oglindă a libertăţii înţeleasă ca o trăsătură fundamentală a dorinţei de a dori.
Chestiunea care a fost pusă între Gherasim Luca şi Cioran, plecând de la orizontul lor în comun din România, deschide deci orizonturi ameţitoare care ating de aproape miezul condiţiei umane, adică problema crucială a identităţii. Identitatea subiectelor omeneşti este cu adevărat străbătută de o ambivalenţă profundă. Dacă pe de o parte ai dorinţa de a te închide într-o identitate liniştitoare cu contururi bine definite pentru a avea un sens de ancorare în realitate, pe de altă parte fiinţa omenească se simte prea sufocată de propriile legături de apartenenţă care ar putea bloca posibilităţile infinite ale lumii. Subiectul inconştientului înţeles à la Lacan ca un manque , e un subiect căruia îi lipseşte identitatea. Deci, pentru a suplini ceea ce îi lipseşte, apelează la identificarea alienantă cu Celălalt, şi e datorită Celuilalt/Altuia că Eul găseşte modul de a se gândi la propria temporalitate adică la diferenţa dintre sine şi sine, o diferenţă care îl scindează radical şi care face efemeră şi provizorie consistenţa sa actuală. Identitatea, concept fundamental filosofic, îşi pierde în această perspectivă esenţa sa. E necesar deci să vorbim mai bine de identificare sau măcar, de dorinţă de identitate. Eul este, în realitate, un altul ; fiindcă chiar de la început există Celălalt. Dacă înstrăinarea Celuilalt reuşeşte iniţial să ofere o formă incoerenţei, un caracter ideal de armonie şi de ordine, fascinând, seducând, atrăgând înspre sine afecţiuni multiple, plurale, fragmentare, ca un magnet, devenind astfel obiectul unei pasiuni care nu mai e resimţită ca străină, în acelaşi timp, în aceeaşi atracţie e ceva care are de-a face cu moartea. Pretenţia de a coincide total cu propria imagine, pretenţia de a fi total conţinuţi în acea formă ideală, de a fi în sine/comprimat de sine, fără exterioritate, e o pasiune care devine des distructivă . Suntem absorbiţi de acea imagine, capturaţi de o identitate care pretinde că îl exclude pe celălalt. Suntem la un pas de adevărata nebunie, de nebunia identităţii. A gândi adică să aderăm total la propria imagine, să fim conţinuţi în acea ramă ideală, în acea formă, fără resturi, este o nebunie. Este nebunia unui subiect uman care consideră că este complet stăpânul său, cu adevărat prezent în sine, capabil să se bazeze pe el însuşi, de a-şi însuşi o proprietate care îl desparte de străin, de celălalt, care locuieşte în el. De fiecare dată când se pronunţă eu, suntem deja proiectaţi în această linie fictivă, suntem deja locuiţi de o fantomă, fantoma eului, de fantasma identităţii, dar chiar şi de spectrul său, de spectralitatea sa fantomatică, de fantoma Celuilalt.
În alte cuvinte, e ca şi cum voinţa de a fi stăpân pe sine însuşi ar face ca fiinţa omenească să distrugă acea alteritate care îl locuieşte găzduindu-l, o alteritate care nu face altceva decât să îi amintească cu insistenţă că el nu e niciodată stăpân, nici măcar la el acasă . În realitate, e imposibil să îl distrugi pe Celălalt, pentru că în tentativa nebunească de a-l elimina ajungem să ne distrugem pe noi înşine. Dacă între Cioran şi Gherasim Luca a fost „voinţă de distrugere”, asta a implicat „voinţa de a reîncepe de la zero”, voinţă de Altceva, în măsura în care „totul poate fi chemat în cauză plecând de la funcţia semnificantului”.[45] Totul înseamnă totul, adică totul e chemat în cauză, solicitat, făcut să se surpe, pus în criză plecând de funcţia simbolică a cuvântului. Deci, celălalt aspect al cuvântului, în calitate de simbol întruchipat în corpurile ce doresc, nu poate să fie doar o imagine îndulcită a unei reconcilieri, pentru că cuvântul, chiar dacă vizează unirea, e însărcinat şi cu separarea, în vederea creării de noi şi durabile legături. Şi legăturile durabile nu se bazează pe logica imaginară a exersarei puterii şi nici măcar pe structurile lingvistice şi performative ale jurământului, ale promisiunilor sau ale ameninţărilor. Punând la îndoială tot ceea ce există, pulsiunea de distrugere e, mai ales din această perspectivă, voinţă de creare plecând de la nimic, simplă dorinţă de a o lua de la capăt. Deci, cu pulsiunea de moarte nu se distruge doar de dragul de a distruge, ci se distruge pentru a o lua de la capăt, şi pentru a încheia propria experienţă creativă.
Acest lucru este cu orice probabilitate, şi în definitiv, dicteul autentic al nihilismului român al secolului al XX-lea începând cu Urmuz şi Tristan Tzara.
Între golul şi plinul cuvintelor migrante în timpul şi în spaţiul unei întregi existenţe, ceea ce Cioran şi Luca au de pe acum de împărţit la Paris este faptul însuşi de a exista, chiar în acel interval simbolic stabilit între viaţă şi moarte care se spune în mijlocul cuvintelor. Şi această împărţire fără obiect e ceea ce constituie scena „politică” a comunităţii acestor mari doi scriitori de acum străini de ei înşişi. Ei participă acum la acelaşi destin al limbajului care este dat în forma de a fi-împreună în despărţire. Ceea ce se dă la schimb în această relaţie singulară este propriul mod de a înţelege cuvântul dat, dar şi cel primit.
În acest raport constitutiv şi reciproc al cuvântului, care se stabileşte în schimbul la distanţă, au în comun ceva care nu poate fi mărturisit care îi apropie şi în acelaşi timp îi îndepărtează. Acest orizont pe care Luca şi Cioran îl au în comun constituie inima comunităţii lumii, şi mai ales, priveşte destinul dezastruos al unui cuvânt în derivă care le permite să retrăiască experienţa nostalgică a exilului, ca pe un loc incandescent al întrebării şi al dorinţei de a dori, şi asta le permite să se mai recunoască încă undeva, poate într-un alt undeva mai străin şi în acelaşi timp mai familiar, enigmatic, şi neliniştitor de secret.
NOTE:
[1] Studiile de o anumită importanţă dedicate lui Cioran sunt numeroase şi în multe limbi. Voi indica doar unele titluri ieşite în limbile italiană, franceză şi română: Anna Maria Tripodi, Cioran, metafisico dell'impossibile , Japadre, L'Aquila,1987; Fernan do Savater, Cioran. Un angelo sterminatore , Frassinelli, Milano, 1998; Giovanni Rotiroti, Il demone della lucidità: il caso Cioran tra psicanalisi e filosofia , Rubbettino, Soveria Mannelli, 2005; Fabio Rodda, Cioran, l'antiprofeta: fisionomia di un fallimento , Mimesis, Milano, 2006; Antonio Di Gennaro, Metafisica dell'addio. Studi su Emil Cioran , Edizioni Aracne, Roma, 2011. În franceză: Patrice Bollon, Cioran l'hérétique , Gallimard, Paris,1997; Nicole Parfait, Cioran ou Le défi de l'être , Paris, Desjonquères, 2001; Simona Modreanu, Cioran , Oxus, Paris, 2003; Ciprian Vălcan, La concurrence des influences culturelles francaises et allemandes dans l'oeuvre de Cioran , Editura Institutului Cultural Român, Bucureşti, 2008. În limba română: Livius Ciocârlie, Caietele lui Cioran , Scrisul Românesc, Craiova, 2000; Ion Vartic, Cioran naiv şi sentimental , Biblioteca Apostrof, Cluj, 2000; Marta Petreu, Cioran sau un trecut deocheat , Polirom, Iaşi, 2011.
[2] Radu Motoca, Gherasim Luca: Come uscirne senza uscire în Antarès, Prospettive Antimoderne , n. 07/2014, Edizioni Bietti, Milano, p. 26. Revista se găseşte şi pe Internet la această adresă: < http://www.antaresrivista.it/Antares_7_lr.pdf >. Lui Gherasim Luca i-au fost dedicate studii de interes mai ales în limba franceză; semnalez: Dominique Carlat, Ghérasim Luca l'intempestif , José Corti, Paris, 2001; Petre Răileanu, Gherasim Luca , Les Étrangers de Paris , Oxus, Paris, 2004; Yannick Torlini, Ghérasim Luca, le poète de la voix: ontologie et érotisme , L'Harmattan, Paris, 2011; Iulian Toma, Gherasim Luca ou l'intransigeante passion d'être , Honoré Champion, Paris, 2012.
[3]Emil Cioran, L'intellettuale senza patria. Intervista a Jason Weiss , Mimesis, Milano-Udine, 2014, p. 30.
[4]Vezi Convorbiri cu Cioran , „Humanitas”, Bucureşti, 1993.
[5]Emil Cioran, L'intellettuale senza patria , cit., pp. 64-65.
[6]Vezi Emil Cioran, Pe culmile disperării , Editura „Fundaţia pentru Literatură şi Artă”, Bucureşti, 1934.
[7]Vezi mai ales E. M. Cioran, Sul suicidio , în Mario Andrea Rigoni, În compagnia di Cioran , il notes magico, Padova, 2004, pp. 77-87.
[8]Dumitru Tsepeneag, L'exil et la tentation du sablier , în Terra Aliena: L'esilio degli intellettuali europei , Padova-Venezia, 31 maggio – 2 giugno 2012, Atti del Convegno, ediţie îngrijită de Dan Octavian Cepraga e Alexandra Vrânceanu Pagliardini, Editura Universităţii din Bucureşti, Bucureşti, 2013, p. 16.
[9]Gilles Deleuze, Lettres à Gherasim Luca , CCP cahier critique de poésie , 17, 2008/1, p. 76.
[10]Gilles Deleuze/ Claire Parnet, Dialogues , „Flammarion”, Paris, 1977, p. 10.
[11]Luca par Gherasim Luca , Double CD, José Corti, Paris, 2001 e Ghérasim Luca, Comment s'en sortir sans sortir , DVD, José Corti et Héros-Limite, 2008, titlul unui film realizat în 1988 de Raoul Sangla. Acum şi în Internet la această adresă: < http://www.youtube.com/watch?v=jIX0xqFxvcw >.
[12]Ghérasim Luca, Passionnément , Le Chant de la Carpe , „José Corti”, Paris, 1986, p. 94.
[13]Gherasim Luca, Inventatorul iubirii şi alte scrieri, Dacia, Cluj-Napoca, 2003, p. 230.
[14]Gilles Deleuze/ Félix Guattari, L'Anti-Œdipe . Capitalisme et schizophrénie , „Minuit”, Paris, 1972.
[15]Gilles Deleuze, Lettres à Gherasim Luca , CCP cahier critique de poésie , cit., p. 73.
[16]Gherasim Luca, Inventatorul Iubirii, urmat de Parcurg imposibilul şi de Moartea Moartă , ilustrat cu cinci cubomanii nonoedipiene, Editura „Negaţia Negaţiei”, Bucarest, 1945.
[17]Cfr. Gherasim Luca e Dolfi Trost, Dialectique de la Dialectique. Message adressé au Mouvement Surréaliste International , S. Surréalisme, Bucarest, 1945.
[18]Emil Cioran, Pe culmile disperării , „Humanitas”, Bucarest, 1993, pp. 82-83.
[19]Emil Cioran, Pe culmile disperării , cit., pp. 83-84.
[20]Cf. Gherasim Luca, Roman de dragoste , ilustrat de Jules Perahim, „Colecţia Alge”, Bucarest, 1933.
[21]Gherasim Luca, Roman de dragoste , în Id., Inventatorul Iubirii şi alte scrieri , cit., p. 99.
[22]E. Cioran, Spre o altă Românie , Vremea , 17 februarie 1935.
[23]Vezi Marta Petreu, De la Junimea la Noica. Studii de cultură românească , „Polirom”, Iaşi, 2011, pp. 425-426.
[24]Gherasim Luca, Infiltraţii , Cuvântul liber , 23 martie 1935.
[25]Vezi Emil Cioran, Schimbarea la faţă a României , Editura „Vremea”, Bucarest, 1936.
[26]Intr-adevăr, dintr-o tabără politică opusă lui Cioran, dar nu mai puţin revoluţionară, de stânga, Gherasim Luca afirmase că filosoful ardelean confunda evenimentul - adevăr al „Revoluţiei din Octombrie”, adică cea marxist-leninistă, cu pseudo - evenimentul revoluţionar , adică cu minciuna „Revoluţiei naţional socialiste” a lui Hitler sau a „Revoluţiei legionară” promisă de Codreanu. După cum arată articolul Infiltraţii a lui Gherasim Luca, eroarea lui Cioran a fost aceea de a nu fi vrut să vadă cu adevărat – cu toate că criticase în articolul său particularismul ideologiei naţional-socialiste fundamental rasistă – că iraţionalitatea atât de vitală şi pseudo-subversivă a nazismului era condensată în antismentism şi că de fapt revoluţia Legiunii lui Codreanu era un „fals revoluţionarism”. Naziştii din Germania, ca legionarii din România, erau endemic antisemiţi, şi se încredeau orbeşte în „complotul evreiesc la nivel mondial”.
[27]Vezi cu precădere Marta Petreu, Cioran sau un trecut deocheat , „Polirom”, Bucureşti, 2011.
[28]Cf. Marin Mincu, Cvasitratat de/spre literatură , „Paralela 45”, Piteşti, 2009, p. 609.
[29]Emil Cioran, Schimbarea la faţă a României , cit., pp. 22-23.
[30]Ibidem, p. 130.
[31]Ibidem, pp. 130-132.
[32]Ibidem, pp. 129-130.
[33]Ibidem, p. 132
[34]Vezi scrisorile lui Gherasim Luca către Victor Brauner, în Victor Brauner. Écrits et correspondances 1938-1948 , Centre Georges Pompidou, Paris, 2005, pp. 216-230.
[35]Vezi Gherasim Luca, Levée d'écrou , „José Corti”, Paris, 2003.
[36]Ibidem, p. 49.
[37]Ibidem, p. 33.
[38]Ibidem.
[39]Ibidem.
[40]Ibidem.
[41]Ibidem, p. 21.
[42]Ibidem, p. 49.
[43]Ibidem, p. 17.
[44]Ibidem, p. 45.
[45]Vezi Jacques Lacan, Livre VII. L'éthique de la psychanalyse, „Seuil”, Paris, 1986.