CRONICA LITERARĂ

Vasile Dan

Poezia „trivalentă”*

Poetul Gabriel Chifu îşi publică o antologie de poeme în selecţie proprie. Poemele nu sînt datate, n-au nici referinţa, îndeobşte practicată, a cărţilor din care s-au reprodus titlurile. Cred însă că în spatele acestei strategii, fiindcă sînt convins că succesiunea poemelor nu este deloc întîmplătoare, stă un gînd mai subtil al autorului: acela de a face o mică istorie a sensibilităţii sale lirice. A devenirii ei în cele peste trei decenii şi jumătate de scris poezie. Avem astfel implicit şi imaginea polimorfă, a metamorfozei lirice a poeziei înseşi semnate de autor, dar, prin reflex cromatic, cumva, şi a congenerilor lui porniţi la drum la mijlocul deceniului opt (Gabriel Chifu a debutat cu Sălaş de inimă, 1976, urmat de Realul eruptiv, 1979). Mă feresc să-i numesc pe congenerii lui, la grămadă, „optzecişti”, aşa cum îndeobşte se face. „Optzecismul” a devenit dintr-o mişcare literară riguros identificabilă, avînd nucleul tare, de start, în Cenaclul de luni, identificabilă nu doar prin vîrsta biologică a autorilor sau a anului de apariţie editorială a primelor lor cărţi, ci, mai a­­les, prin poetică şi opţiuni polemice faţă de promoţiile lirice precedente (livreşti, calofile – subtextual chiar faţă de contextul social şi politic din acei ani mizerabili, terifianţi, sfîrşit de deceniu opt, început de deceniu nouă), o etichetă, din nefericire. Cu care se împăuneaxă toţi diletanţii de vîrsta, să zicem, a lui Mircea Cărtărescu – ca să dau un nume exponenţial optzecist. Că mulţi parazitează generaţia optzecistă, că nu puţini au căutat în etichetă o salvare valorică împotriva mediocrităţii proprii, e altă poveste. Încet, încet, a fi optzecist a devenit o modă, un colac de salvare. Un car de nume obscure se revendică azi de la el. Dar optzeciştii adevăraţi sînt numărabili şi, din nefericire, din ce în ce mai puţini.

După părerea mea, Gabriel Chifu nu este un optzecist. Este un poet de nişă. Ca toţi poeţii de nişă, foarte complex, încărcat cu date estetice de continuitate, dar şi de ruptură. El leagă, vrea nu vrea, vor alţii, nu vor, pe şaizecişti (şi ei cu o poetică evidentă) de optzeciştii autentici. Şi, mai mult, nu e singurul. El se alătură primei promoţii de echinoxişti – Adrian Popescu, Ion Mircea, Dinu Flămând – solitarului, ezotericului Daniel Turcea, dar şi, de ce nu, alexandrinului Virgil Mazilescu. Pentru asta nu trebuie să fim foarte riguroşi cu vîrsta bilologică a autorilor atunci cînd îi judecăm literar. Uneori apropie­rile, afinităţile poetice o ignoră cu graţie. Şi folos. Toţi aceştia, poeţii de nişă, scriu o poezie care nu abandonează lirismul pur, nici măcar nu-l relativizează, nu-şi trîntesc retorica în proza zilei, devenită încet, încet, aşa cum se vede astăzi, minimalistă. O poezie care nu renunţă să fie frumoasă, chiar calofilă. Se uită prea uşor că atît calofilia, cît şi limbajul poetic esopic erau arme subvesive în deceniile opt şi nouă împotriva cenzurii. Împotriva limbii de lemn oficiale care ne alienase cu totul, în scris, citit şi vorbit româneşte. Aşa că statutul de poet de legătură între două falange literare – şaizecistă şi optzecistă – nu-i deloc un dezavantaj pentru Gabriel Chifu, ci o şansă reală pe care el n-a ratat-o. Poezia lui captează, ceea ce lipseşte deliberat optzeciştilor, un aer metafizic prezent, de exemplu, chiar în poemul patronim al antologiei, ploaia trivalentă: „a început ploaia trivalentă./ea cade aici şi deodată/ în alte două lumi/ unde am fi putut să trăim/ şi unde nu vom ajunge niciodată.//ploaia aceasta prevestitor loveşte în geam/ ne şiroieşte pe faţă/ aducîndu-ne şoapte de dincolo/ şi de dincolo// arătînd că în zid mereu este-o poartă./ că tărîmul dat/ diferit se triplează. (...)” (p. 16). Tot aşa, în poezia din această vîrstă poetică a lui Gabriel Chifu regăsim un truc al multor autori din acei ani: citatul fictiv, imaginat ca nişte firide în zid sau ca nişte ferestre oarbe: „cu albe bastoane păşesc pe strada mea orbii/ (au căminul aproape) – muguri ce nu se vor des­chide vreodată, / rătăcind pe clapele unui pian, degete/ ale cuiva care nu va şti/ niciodată să cînte// (...) „cu ochii plini de castitate cînd vom vedea, / fiecare dintre noi sorbi-va ca pe o picătură/ razele unui soare întreg/ şi setea nu ne-om potoli!” – cîntă cînd păşesc dimineaţa cu albe bastoane pe strada mea... „ (cu albe bastoane păşesc pe strada mea orbii, p. 17). Tot din această perioadă Gabriel Chifu se identifică cu uşurinţă printre congenerii săi ca retor abil şi rafinat: poemul său e întotdeauna fluid, fără aglutinări ori propoziţii eliptice, de multe ori misterios precum o poveste exotică, orientală, din care n-a mai rămas decît aerul ei inconfundabil, în fond o artă poetică mascată: „patru elefanţi trişti trec pe un drum pustiu/ şi cară în spate lumea mea. de fapt/ cară în spate o carte uriaşă/ în care sunt închis eu./ la pagina 2 mă prinde ploaia, înot într-un/ râu şi poate chiar mă înec./ la pagina următoare mă îndrăgostesc lulea./ un capitol după aceea o părăsesc/ mă părăseşte./ la pagina 101 îmi cade din inimă/ un vers negru şi totul se întunecă, / se face noapte în fiecare zi./ la pagina 102 biserica e luată de vânt/ şi se pierde în zare./ la pagina 200 habar n-am ce se întâmplă, / pagina e albă, cartea se scrie/ pe măsură ce mă mişc eu în paginile ei.// patru elefanţi adormiţi duc în spate/ o carte terifiantă şi vie/ în care sunt întemniţat eu./ patru elefanţi trişti rătăcesc pe un drum pustiu, / dintr-un vis dilatat, amniotic” (patru elefanţi trişti trec pe un drum pustiu, p.23).

ploaia trivalentă oferă, mai presus de toate, imaginea unei coerenţe şi fidelităţi lirice excepţionale faţă de formula iniţială a poetului. Semn clar de distincţie personală, de marcă proprie. Gabriel Chifu nu se reinventează liric de la o carte la alta precum, ingenios, alţii, ci îşi consolidează formula lirică deja cîştigată: limpede în expresie, nuanţată în idee: „cel care pleacă în patru direcţii deodată/ hotărât să pună sare pe cadavrul vântului.// cineva citea pagină cu pagină/ neantul de aproape/ vulturi albi smulgeau literele din carte/ şi cu literele zbătându-se încă vii în gheare/ treceau dincolo prin întunericul ferfeniţit.// în aşteptarea glonţului care/ pornit de mii de ani/ se îndreaptă ameţitor şi negreşit spre mine/ încurcam spiritul cu spirtul cordul cu nordul/ cerul cu pământul// prin ruinele mării/ oameni în uniforme negre/ hăituiau ultimul sunet./ vedeam cum îşi dă sufletul/ şi nu puteam face nimic.” (scurtă istorie a universului, p. 28). Sîntem, totodată, în faţa unui poet altruist cu texte lirice empatice, ceea ce este, să recunoaştem, un lucru rar printre poeţii insaţiabili, uneori, de glorie proprie şi unicitate. Iată unul minunat dedicat altui poet minunat, stins, vai, prea devreme: „picătură cu picătură secundă cu secundă/ am trăit moartea lui./ sunt plin de această moarte a sa/ ca un gheţar de frigul mare.// de când a murit/ îl visez în fiecare noapte/ de sute de ori l-am visat cu migală de orfevru/ l-am reinventat încet-încet după mintea mea.// acum el are/ nouă inimi şi un picior/ domiciliul său e într-un orăşel din Banatul sârbesc/ dar el trăieşte cusut pe partea nevăzută a cerului/ iar soarele răsare înăuntrul lui.” (el trăieşte cusut pe faţa nevăzută a cerului iar soarele răsare înăuntrul lui, memoriei lui Petru Cârdu, p. 46).

Precum în cazul multor poeţi siguri pe sine, şi pentru Gabriel Chifu marea miză lirică e transparenţa. Adaug repede: deloc una facilă, obţinută, îndeobşte, la prima mînă. Ci una inspirată, mijlocită adică de inspiraţie. Deşi nu o dată marea poezie cultivă ambiguitatea semantică, echivocul, eschiva, aluzia, tocmai spre a provoca imaginarul în cititor pînă la o cotă empatică, există şi un alt gen de poezie, una care anunţă graţia de la prima expresie, una care iradiază fosforescent în întregul ei schelet de calciu viu aşa cum o poate face numai şi numai muzica, starea metafizică pură, suflul lui Dumnezeu:. „nu se vede niciodată./ în schimb, uneori, seara, când soarele e stins, / în liniştea mare/ lângă casa mea, aproape, / îi aud tulburătoare, / ca un vuiet greu de ape, / inima desferecată./ i-o aud sau mi se pare.// uzi­nele electrice aprind luminile/ în toate casele, pe tot pământul:/ aşa inima lui minunată fiindcă bate/ face să bată inimile noastre toate.// o, pe lume muzică mai frumoasă nu-i/ decât, poate inaudibilă, muzica lui.// aş vrea să mă înnădesc cu un vers sau două, / să mă alungesc astfel/ şi să ajung până la el, / în rouă.// să intru în bucuria lui, /să mă împărtăşesc din ea, / şi să mă pierd acolo, / scânteie tristă într-o stea” (transparenţă, fiinţa lui de necuprins, p.155).

Un poet, ca să-i parafrazăm titlul antologiei comentate aici, trivalent: adică şi cu amprentă personală vie, şi cu aceea a unei promoţii discrete (mult mai redutabile decît îndeobşte se ştie, sau mai degrabă se recunoaşte, cea a debutului său, a anilor şaptezeci-optzeci), şi deschisă, generos şi necomplexat, spre modelele poetice ce i-au urmat, azi atît de exclusiviste.

* gabriel chifu, ploaia trivalentă, Editura „Brumar”, 2015, antologie, prefaţă, Dan Cristea, postfaţă, Răzvan Voncu, 174 p