logo

Revistă de literatură, eseu, arte vizuale, muzică, fondată în februarie 1990 la Arad.

Redactor-şef fondator: Vasile Dan.

logo

 

ARTE VIZUALE

 

Johannes Waldmann

 

Constantin Silvestri – interpret preferat al muzicii compozitorului Dimitri Şostacovici

 

Muzicologii – şi nu numai cei din „tabăra estică” a fostului imperiu comunist, ci mai ales acei socotiţi „progresivi” din „tabăra vestică”, discută foarte asiduu şi cu patimă despre Şostacovici, mort în 1975. Menţionez în treacăt, că şcoala nordică, secolul IXX, XX, XXI inclusiv a cuprins aproape toţi compozitorii aniversaţi în anul 2015.

Grieg, Sibelius, Svenson, Larson, Nielsen reprezintă Norvegia, Suedia, Finlanda, Danemarca. Lor li se adaugă ruşii moderni Scriabin şi Şostacovici, foarte diferiţi din punct de vedere estetic, calitativ şi ca valoare. Dintre contemporani, trebuie să-l menţionez în această ordine de idei pe finlandezul Arvo Pärt (născut 1935), dar mai ales pe acel nestor al muzicii moderne (în calitate de compozitor, dirijor, muzicolog) Pierre Boulez, care împlineşte vârsta de 90 de ani în momentul scrierii acestui articol!

Şostacovici, catalogat drept autor „pe linie”, credincios sistemului comunist, preşedinte al Uniunii Compozitorilor, faimos profesor universitar, cunoaşte în prezent o totală reinterpretare. Punctul de pornire a fost publicarea în 1979, deci după moartea compozitorului, a unui fel de „protocol” notat, în vreme de un an, de către muzicologul Solomon Volkov, subiectul fiind viaţa şi confesiunile lui Şostacovici, intime şi necenzurate. În acest fel de jurnal intim al „filozofului în materie muzicală” Şostakovici, care semnează pe fiecare pagină respectiv toate capitolele, dă dovadă de un mare curaj şi o totală sinceritate, face cu adevărat „proces al comunismului”. Rechizitoriul compozitorului este cumplit de aspru!

Compoziţiile sale, între care relevăm cele 15 simfonii, concerte pentru vioară (două), pian (două), violoncel, cele 11 cuartete, multe lucrări camerale, cele două cicluri de preludii şi fugi pentru pian, sonatele, muzica de film, sunt toate, după propria lui expresie, recviemuri pentru acei care au fost ucişi. Sunt două categorii de criminali: fasciştii, deci armatele naziste, şi bombardierele anglo-americane şi comuniştii lui Stalin.

Există o fotografie, realizată în timpul asediului nazist al oraşului erou Leningrad, în bucătăria locuinţei lui Şostacovici, la un colţ de masă. Dmitri Şostacovici, îmbrăcat cu un pantalon şi o cămaşă, are doar hârtia cu portative în faţă, fiind absorbit în compunerea faimoasei Simfonii a VII-a,!a Leningradului”. E un document care a făcut ocolul lumii, iar microfilmul realizat după partitură a ajuns, pe căi misterioase, în Occident, fiind prezentat de marile orchestre. Ca o notiţă marginală, menţionez că marele dirijor român Sergiu Celibidache a fost unul dintre primii care au interpretat simfonia. Desigur că simfonia a şaptea a fost şi prima operă importantă a acestui compozitor pe care am auzit-o la Arad (dirijor: Mircea Basarab) încă în anii liceului. Episodul „invaziei” de la început mi-a provocat groaza, tensiunea fiind una de nesuportat. O tot atât de profundă impresie mi-a lăsat, ceva mai târziu (1956) execuţia Simfoniei a V-a (1939) de către Filarmonica Arad, dirijor Nicolae Boboc. Profunzimea lucrării, esenţa ei, numită de mine „dostoievskiană” m-a cutremurat şi ţin minte cum am asemuit prima ei parte acelui mare rechizitoriu al „Marelui Inchizitor” din finalul romanului Fraţii Karamazov! Atunci când, ceva mai târziu în cuprinsul lucrării, voi analiza Simfonia a V-a şi a X-a în interpretarea marelui dirijor român Constantin Silvestri (subiectul articolului), voi reveni la ea.

Simfonia I, cu orchestra Bamberg, dirijor Lawrence Foster, a fost una din marile revelaţii eroico-tragico-groteşti, o mare bucurie pentru mine. Am mai scris despre asta în „Arca”.

Sonata a doua pentru pian, în versiunea de referinţă a lui Emil Ghiles, face un racursiu la Johann Sebastian Bach. Încă şi mai mult, cel de al doilea ciclu (op. 89) al celor 24 preludii şi fugi (1955) pentru pian, compuse pentru Tatiana Nikolova. De asemenea, cel de al doilea trio pentru instrumente de corzi şi pian (mi minor, pian-vioară-violoncel) scris în memoria prietenului Ivan Sollertinsky, deportat şi ucis de către Stalin. Am ascultat acest profund lamento (pe motive a două cântece evreieşti) la Weiden, executanţi fiind Igor Levit, Sol Gabetta şi Patricia Kopacinskaya. Patricia, violonista cu care am vorbit în limba română, mi-a spus lucruri esenţiale privind înţelegerea şi, explicit, interpretarea ei. Renunţ din motive de economie a lucrării, la alte analize, ci menţionez că, dintre compoziţiile târzii, Simfonia a 15-a şi sonata pentru violă şi pian (op 147) au lăsat cea mai covârşitoare impresie asupra mea.

Despre Constantin Silvestri, dirijor român (1913-1969), pedagog de prestigiu, şeful şcolii dirijorale româneşti, se discută mult la ora actuală. Şi în acest caz, există o apariţie bibliografică notabilă, prestigioasă, care a amorsat interesul occidentului. Cartea muzicologului englez John Griffit (1979) este rodul unui efort comun al autorului, împreună cu soţia lui, o pianistă română.

În afara cărţii lui Griffit, mi-a fost dat în 2008 să citesc un bun articol despre Silvestri în „România literară”, autor Virgil Mihaiu. Îmi amintesc bine cum în iarna dintre anii 1957 şi 1958 am ascultat la Timişoara, în sala Operei, un concert al Filarmonicii de acolo, dirijor Constantin Silvestri, în care s-au cântat Dansuri simfonice compuse în tinereţe de către acesta.

Concertul a avut doi buni solişti: Zenaida Pally, mezzosoprană, a cântat arii din opere franceze şi o lucrare românească, iar violonistul Ştefan Ghiorghiu a cântat concertul de Dvorak.

Partea cântată de Pally: Habanera şi Sequidilla din Carmen de Bizet şi, ca bis, aria Dalilei din Samson şi Dalila, C. Saint-Saens. De asemenea, ca prim număr, balada Mama de Mauriciu Vescan, directorul Operei Române Bucureşti, autorul imnului de Stat de atunci. Silvestri a fost dezinvolt, suveran, cu mult temperament, elegant în gesturi. Îmi amintesc de statura lui nu prea înaltă, de costumul cenuşiu şi cravata albastră ca şi ochii lui, cam reci.

Am mai avut un alt episod ulterior, în legătură cu Silvestri, din anul 1990, în localitatea Waldsassen.

În holul hotelului în care a stat Leonard Bernstein, i-am înmânat marelui muzician american, printre altele, şi discurile Missa Solemnis de Beethoven, dirijor Silvestri, corul şi orchestra Radiodifuziunii Române. Asta s-a întâmplat la 6 aprilie 1990, înaintea concertului Mozart dirijat de Leonard Bernstein. Se ştie că Bernstein a murit de pneumonie câteva luni mai târziu, în septembrie. Din memoriile fiului său, care a asistat la ultimele ore dinaintea morţii, reiese că Bernstein a cerut să asculte Missa Solemnis de Beethoven în acest ultim moment de reculegere. Să fi fost propria interpretare (cu Filarmonica din Viena) sau, poate, cea românească, făcută de Silvestri, primită de la mine?

După emigrarea la Paris, apoi la Londra şi în cele din urmă la Bernemouth în Anglia (unde a dirijat orchestra până la moartea sa), Silvestri a realizat peste 40 de mult apreciate înregistrări. Pentru mine „trilogia finală” a lui Ceaikovsky (Simfoniile IV, V, VI) şi simfonia Manfred tot Ceaikovsky sunt cele mai impresionante. Alături de acestea, două înregistrări „pe viu” din perioade diferite, cu orchestre diferite, ale aceluiaşi compozitor – Simfonia a V-a de Şostacovici, 1959, Orchestra Filarmonicii din Viena şi Simfonia a X-a, Şostacovici, 1954, Orchestra Cinematografiei din Bucureşti. Le am în colecţia de discuri, le-am ascultat de multe ori, le-am comparat cu alte înregistrări cu faimă. Îndrăznesc să afirm că dintre toţi dirijorii care au tălmăcit aceste mari simfonii probabil că tocmai Constantin Silvestri a reuşit a reuşit să redea cel mai plauzibil tensiunea de nesuportat, încordarea, lupta dintre viaţă şi moarte având spectrul deportării în Siberia sau asasinării în faţa ochilor compozitorului. Simfonia a X-a, din care o secvenţă (foarte lungă) este, conform confesiunilor lui Şostacovici, un portret al lui Stalin şi viziunea oribilă a Gulagului şi a omorurilor în masă, are o putere şi o nostalgie fără egal în arta secolului trecut. Exact prin nuanţele cenuşii-negre, prin încetineala părţilor „largo”, prin procedeele cromatice, prin intermediul solourilor de flaut şi fagot, se realizează de către marele dirijor român tragismul covârşitor al acestor profunde lucrări, care sunt recviemuri ale victimelor. A existat şi o întâlnire directă dintre compozitorul Dmitri Şostacovici şi dirijorul Silvestri, atunci când a fost invitat, în 1955, să dirijeze la Leningrad. În program se afla şi Simfonia I de Şostacovici, care era în auditoriu. La sfârşit, compozitorul l-a felicitat public pe dirijor şi orchestra, spunându-i lui Silvestri că a executat simfonia exact în spiritul în care a conceput-o el şi în care ar fi dirijat-o.

Un ultim joc de idei ca încheie a acestui articol: în cimitirul Pomenirea din Arad se află mormântul lui Jan Hogo Huss, care a fost studentul preferat la conservatorul bucureştean al lui Constantin Silvestri. Pe cruce există o inscripţie, conform căreia Huss, acest mare talent, a fost numit de către Silvestri: „o putere rară” şi a fost ales de către acesta drept executor testamentar. Pe vremuri, marele muzician al Aradului, Nicolae Brânzea mi-a povestit despre perioada bucureşteană când cei trei tineri prieteni, Constantin Silvestri, Constantin Bobescu şi Nicu Brânzeu, erau corepetitori la operă, veseli şi nedespărţiţi. Iată cum Silvestri şi Şostacovici se raliază de oraşul Arad şi de viaţa lui muzicală.

 

Arad, 30 martie 2015