PROZĂ

Ion Corlan

Consultaţia

Doctorul privi atent bătrânica : era o mână de om... Un ghemotoc de femeie. Gesturile ei precipitate, nesigure, oarecum anapoda, îi trădau starea de nervozitate. Luase loc pe scaun, de cealaltă parte a biroului.

– Poftiţi, zise el după ce o înregistră... Ce problemă?

– Am... de fapt mă doare aici... Chiar în punctul acesta.

– În dreapta...

– Da... În dreapta.

– Greaţă... aveţi?

– Am... Cum să n-am. Am mai multă decât trebuie... Şi mi-e foarte rău atunci... când mă doare. Urcă la inimă, mi se zbate, mă doare capul, îmi

Iese fum pe urechi...

– Încet, liniştiţi-vă... Aţii spus... fum.

– Da, fum.

Dădu din mâini şi, din ce în ce mai agitată, se bâlbâi îndelung. Apoi începu să plângă... Doctorul se sculă de pe scaun şi o rugă să se dezbrace şi să ia loc pe canapea. Bătrânica îl ascultă, docilă. O examină atent, şi-i pală burta, punându-i alte întrebări.

– Facem o ecografie?

– Nu, răspunse bătrânica. Nu facem. Altădată.

– Bine... Deşi... ar fi necesară.

Pacienta nu zise nimic. Devenise din nou agitată. Trecu la locul său, pe scaun, după ce se îmbrăcă.

– Chiar aşa, să fiu maltratată şi... Nu se poate!... E prea mult.

– Aţi fost bătută?!...

– Evident, răspunse ea revendicativă.

– De cine?!...

– Dar cel mai mult... mă deranjează picioarele. Cu asta nu sunt de acord... în ruptul capului!... Aşa ceva nu se poate!... Există totuşi o limită!

– Familia... ştie?

Bolnava încuviinţă din nou.

– Şi?

– Şi nimic, răspunse ea indignată.

– Unde s-a întâmplat?... Pe stradă?

– Nu, nu pe stradă.

– Înseamnă... că... e cineva din familie!

Avusese o mulţime de cazuri cu oameni bătrâni agresaţi de proprii copii, gineri, nurori, fiice, nepoţi... Aşa se întâmplase şi cu bătrânica, gândi el. Dar... totuşi... nu observase nici cea mai mică urmă pe corp. O echimoză, măcar...

– Cum se lasă noaptea... urmează chinul... Şi ce chin!... Cristos să fii şi tot... tot...

Reîncepu plânsul. Un plâns cu sughiţuri...

– Persecuţie, în toată regula. Şi asta în fiecare seară... Noapte de noapte.

– Liniştiţi-vă, încercă să o calmeze Doctorul. Facem noi ceva, să nu rămână aşa... Vă rog, nu mai plângeţi.

– Îi rog să se oprească, şi ei... mai abitir. Până la urmă... înnebunesc.

– Se rezolvă, nu vă faceţi probleme. Am avut multe cazuri... Important este... că nu au rămas urmări... Ar fi fost bună o ecografie, totuşi...

Femeia îşi şterse lacrimile. Oarecum... se calmase.

– Am toate datele dumneavoastră, o să vă ajut. Ce să facem, asta-i lumea

Doctorul rămase un timp pe gânduri. Îl trezii glasul femeii:

– Acum, ce facem?

– Deci... familia ştie.

– Ştie.

– Şi nu intervine.

– Deloc.

– Îi cunoaşte?

Bătrânica rămase un timp pe gânduri. Apoi zise indignată:

– De unde să ştiu eu?... Se ascund toţi de mine. Se fac că nu văd.

– Ciudat, mormăi Doctorul şi căzu pe gânduri.

– Ce faceţi cu mine?... Să ştiu şi eu.

Tresări şi răspunse mecanic:

– Facem o reţetă.

– Reţetă?!, se miră femeia. Reţetă, de ce?

– Pentru că... Aveţi dureri în partea dreaptă. E vorba de colecist. De fiere, nu de ficat.Ca să ştim mai multe... v-am spus: o ecografie. Dar nu vă pot lăsa aşa... Pentru greaţa ce-o aveţi, pentru dureri... vă fac o reţetă... Nu-i scumpă.

– Dar eu nu pentru reţetă am venit!

Bătrânica se strânse toată şi buzele începură din nou să-i tremure. Se ridică în picioare, revoltată.

– Aţi venit...

– Să-i prindeţi pe ăia care-mi dau picioare-n fund!, strigă ea la Doctor şi ieşi trântind uşa.

Ploaia

Băturăm mingea până se lăsă seara. Copiii plecară pe rând şi terenul de fotbal rămase gol. Prietenul meu, Grasul, nu dădu semne că s-ar grăbi...

Are ce are cu un tenis. Oricum, nu ştie să joace. Se pricepe el la toate, da la fotbal, nu. Lumină avem, deşi luna e pe jumătate cât ar trebui să fie. Dincolo de Biserică, se-ngrămădesc ceva nori. Poate trec Grindul şi se duc la Celei, satul vecin, unde fuseserăm, eu cu Grasul, la o nedeie, săptămâna trecută. Îmi plăcu acolo o fată... Prinsă în horă, mă căuta cu ochii, şi prietenul meu mă îndemnă să-i pun piedică. Făcui asta cu strângere de inimă şi fata căzu jos. Grasul mă trase spre el şi ne roirăm, dar ea tot mă căută din ochi. Coada ei lungă, galbenă şi frumoasă, nu păţise nimic... La nouă ani, împliniţi, Grasul ştie atât de multe, că se miră şi femeile bătrâne... Nu crede în poveştile cu moroi. Sau stafii, cum le zice el. Abia când muma lui ne arătă fotografia, pe care o făcusem de Sfântu Pătru... Îmi dădui seama ce înalt este el faţă ca mine... Mă întrece cu un cap, da... un cap de al lui, mare cât un dovleac...

– Hai să o ştergem... Nu se mai e nimeni pe izlaz!

– Al dracului de tenis!, bombăni el.

– Se făcu noapte... Mă ceartă muma.

Muma e mama lui tata. Cu ea stau. Mama vine numai la sfârşit de săptămână, când o aduce tata. Muma notează faptele mele rele şi cum se apropie sâmbăta, sunt atât de cuminte că mă mângâie pe cap şi-mi zice:

– Ştersăi fapta aia rea... Mânca-l-ar muica de copil frumos şi cuminte.

Acum... ce-i spun?... Când îmi ţine calea şi mă ia la rost:

– Unde stătuşi, muică, până le miezul nopţii?

Ce ştie Grasul... Pe el nu-l ceartă nimeni. Face ce vrea.

– Terminaşi?... Că-i noapte!

– Lasă, nu-ţi mai fie frică de mumă-ta...

Ca să ajungem la pod, trebuie să tăiem islazul. E drumul cel mai scurt. Lăsăm Biserica şi cimitirul înapoia noastră. Asta e bine, cu nu am curaj să trec pe lângă ea... Grasul mă trase de mână.

– Ce-ai, bă, te uiţi după popa?...

– După nori, zisei eu, puţin îngrijorat.

De sfântul Ilie, ne jucarăm în podul cu fân. Nu ştiu cum se nimeri, dar în ziua aceea pică şi popa la poartă, şi bătu mult până ieşi muma Grasului, că era cam surdă. Prietenul meu se opri din joc, pe lemnul de sus, nu mai ţin minte cum se numeşte, şi începu să strige:

– Popa-l nostru-n podul vostru... fură mere şi bea bere, fură alune şi nu spune, ia măgarul, duce calul, vede masa şi ne ia... toată ţuica de pe ea...

Şi, zdup! căzu în cap. Nu mai putu răsufla, că se înecase. Îl ajutai să se ridice şi-i spusei să se sforţeze să dea aerul afară. Suflă săracul de i se umflară venele gâtului... Dar nu pocniră, că-şi dădu drumul supapa. Între timp, când el se chinui, îi mai trăsei şi vreo trei pumni în spate.

– Încotro o luăm?

– Spre pod, spusei repede, şi glasul mi se blocă: spre noi venea o lumină... Ieşise din cimitir. Arătai, doar, cu mâna întinsă spre ea, bolborosind:

– Uite!

– O lumină, spuse el cu voce tare, a batjocură, şi scuipă de trei ori la rând în iarbă, cu mare precizie. Apoi, amuţi şi el.

Lumina ce se apropia, se aprindea, se stingea, se aprindea, se stingea. Mi se puse un nod în gât şi-mi fu frică să mi se blochează şi mie supa-pa. Ştiu de la muma că moroii apar pe la miezul nopţii, ori acum nu aşa de târziu... Şi sunt două lumini, nu una! Asta nu mai înţeleg... Să văd ce zice muma.

– Vin spre noi!, abia reuşi eu să şoptesc, şi... ţuşti!

Grasul zburase de lângă mine, ca fulgul, dar nu o luă spre pod, ci mult mai la vale!... Abia putui să mă ţin după el. Ne oprirăm departe de pod, pe malul înalt al râului, locul nostru de scăldat. Se făcuse mai întuneric şi Cerul se apropie de noi, negru. Dintr-o dată începu să bubuie... Când se adunaseră atâţia nori, deasupra noastră, nu ştiu... O flacără mare se aprinse şi ceva trosni sus, puternic şi lung, la Dumnezeu. Apoi se făcu linişte, dar nu pentru mult timp. Fulgerele săriră din toate părţile, ca şi cum s-ar fi luat la întrecere. Albia râului se lumină toată şi... văzurăm moroiul! Stafia, care ieşise din cimitir şi se ţinuse după noi!... Fui prins de frig şi dinţii începură să se bată unii de alţii... Era chiar în dreptul nostru. Se scălda! Însă nu cum o făceam noi, copiii, ci altfel. Mai trăsni o dată, şi altă flacără, la fel de mare, făcu lumină pe Cerul negru. Văzurăm iarăşi stafia, în apă, iar pe celălalt mal al râului, hainele ei aruncate grămadă pe nisip. Amuţisem. Şi eu şi Grasul. Ni se tăiase răsuflarea.

Picioarele se făcură moi, iar noi ne pomenirăm în genunchi, pe iarbă. Pe Grasul îl trecuseră toate apele. Fruntea i se umpluse de broboane mari şi se îngălbenise. Dintr-o dată, nu mai fu el, prietenul meu, cel plin de curaj şi care le ştia pe toate, ci un alt copil, ud. Uitându-mă la vedenia ieşită din apă, îmi adusei aminte de vorba mumii: Necuratul!... Pe el îl aveam înaintea ochilor!... Nu un moroi, o stafie!... Necuratul, adică un fel de drac, mai important şi mult mai periculos... Şi nu apărea oricum. Muma, când aduce vorba de el, îşi face... poate douăzeci de cruci. Aşa o învăţase mumă-sa... Eu aşa cred:o lumină se ţinuse după noi, iar cealaltă, adică El, Necuratul, zburase la pod şi îşi dăduse drumul pe apă, ca să exact în dreptul nostru, la timp. Aici, luase înfăţişare de femeie frumoasă şi... Fusese foarte rapid!... Acum... ia apa cu palmele, o aruncă peste tot corpul şi... E întuneric!... Vreau să-i şoptesc ceva prietenului meu, dar două fulgere lungi-de la un capăt la altul al Cerului– ni-l arată iar pe Necurata:îşi lăsase capul pe spate şi râdea!... Aşa cum râd femeile frumoase: uşor, gâlgâit şi... pufos. În timp ce râde, se uită după lună...

Nu-i e frică defel, defel... de trăsnete şi fulgere! Se sparge cerul şi ea îşi arată dinţii. Poate vorbeşte cu ceilalţi, de sus, de aia este aşa de veselă...

Ţâţele nici nu se îndoaie de loc după degete. Sunt mari şi rotunde.

E iarăşi beznă. Şi din nou lumină: mâna plină cu apă... o îndreaptă în jos, către părul dintre picioare, către negru, negru. Ca păcura!... E cea mai curată Necurată, prea îi strălucesc dinţii. Cum pun piciorul în odaie... îi povestesc mumii despre cum se scaldă, da nu-i spun nimic de păcură... Cred că nu văzuse nici ea o Necurată aşa tânără, frumoasă şi veselă... Parcă-i ieşită din apa în care ne scăldăm noi, copiii. Se înalţă la lumina fulgerului, în bubuituri ale Cerului, apoi râde uşor, pufos şi vorbeşte!... Zice ceva. Cred că descântă!... Grasul mă trage de mână şi-mi zice ceva, dar eu începui să înţeleg de ce atunci când ies din apă şi mă întind pe nisip... mă prindea fierbinţeala! Şi simt în mine ceva plăcut...

Simt că mi se va întâmpla ceva frumos, frumos...

– Mă!... Ce faceţi voi acolo?

Ne văzuse! Pitiţi aşa în iarbă, ne văzuse!... Vocea ei răsună ca un cântec,

aprins de fulger, dar Grasul ţâşni de lângă mine şi fugii spre pod. Niciodată nu-l văzusem alergând cu aşa viteză!... Fulgerele se aprindeau în toate părţile cerului, de nu mai ştiai că-i zi sau noapte... Bubui din nou, dar aşa de tare, că mă ridicai în picioare. Cerul se sparse şi căzură stropi mari de ploaie. Mă strânsei tot, dar nu plecai. Necurata păru tare mirată mă luă la ochi. Îi văzui buzele mişcându-se şi iarăşi cântecul vocii:

– Ei!...

Pornise spre mine. Parcă mă împinse cineva din spate, fără voia mea!... Făcui cam zece paşi, apoi stătui pe loc. Ea îşi înălţă mult sprâncenele:

– Nu vrei să pleci?

Se aruncă pe apă, cu braţele întinse.Şi eu, eu, prostul de mine o luai la fugă, uitând că malul e înalt şi... Nu mă opri decât la pod, unde dădui peste Grasul. Nu-i trecuse gălbeneala.

– Hai înapoi, îl rugai eu.

– De ce?...

Scuipase de câteva ori în apă, cum avea obiceiul.

– Să vedem...

– Ce?...

– Să vedem... moroiul.

– Misticule, rosti el din mersul său legănat. Capul i se bălăngănea mai rău ca până acum... Mă uitai în josul râului, însă nu fui în stare să desluşesc ceva... Fulgerele şi bubuiturile se răriseră şi ea era prea departe de mine. Îmi fu frică să mă întorc acolo, pe mal, şi de ciudă mă trecură lacrimile. Îmi ştersei repede ochii, să nu mă vadă Grasul, dar el plecase, nu din inima mea, ci de lângă mine...

Mersei, stăpânindu-mi plânsul, în urma lui şi pe uliţa satului... În drum către Muma, avui înaintea ochilor pe Necurata: în apa râului, goală, cu ţâţe mari, rotunde şi capul uşor lăsat pe spate, să vadă luna, ţinând mâna pe puful de smoală dintre picioare, apropiindu-se de mal... Venind spre mine...