ACCENT LIRIC

Vasile Dan

Poemul scris cu cerneală simpatică*

Un alt poet neînseriabil (în generaţie, promoţie, grup, grupuscul, val) este Marian Drăghici (n. 1953), aflat şi el la vîrsta antologării operei lirice. Deşi editura nu a explicitat, antologia comentată aici se pare că e, în fond, tot una de autor, precum a atîtor altora editaţi recent, nu doar la „Tracus Arte” (deşi, acum, avem un coordonator al colecţiei, Teodor Dună). Şi tot ca în acele cazuri, nici în acesta nu găsim datele, deloc de ignorat, necesare evaluării corecte şi complete a unei antologii: cărţile autorilor din care au apărut poemele selectate, anul, editura etc. Cei apăruţi deja, în colecţia de la „Tracus Arte” sînt: Ioan Es. Pop, Nichita Danilov, Nichita Stănescu, Virgil Mazilescu, Augustin Frăţilă (aici, la ultimii trei, presupunem că, totuşi, selecţia a făcut-o editura, adică coordonatorul colecţiei, dacă nu cumva se va fi apelat, aşa cum ar fi practica, la un critic literar). În fine, important e că au apărut – să lăsăm deoparte acribia filologică la care se pare că toată lumea, resemnată, a renunţat: şi autorii, şi editorii, şi criticii literari. I-am pomenit pe cei cu antologii de la „Tracus Arte” şi pentru a saluta meritul acestei edituri, şi pentru ceva mai important, o constatare: fiecare dintre poeţii antologaţi are ceva distinct, ceva care apropie, fără însă a şi uni într-o singură direcţie estetică. Sînt, cu toţii, poeţi ai solitudinii, ai accentului personal, ai dicţiei stilistice şi de idei inconfundabile, nesubsumate vreunui factor comun. Nu cum sînt, bunăoară „generaţioniştii”, judecaţi prea des la grămadă, indiferent din care generaţie. Acesta e, din punctul meu de vedere, un semn pozitiv al distincţiei poeţilor pomeniţi de la „Tracus Arte”, al originalităţii apăsate, iar aici mă gîndesc inclusiv la Marian Drăghici.

Fără ostentaţie, ba aş zice cu discreţie, dar şi consecvenţă, poezia lui Marian Drăghici îşi inventează un areal spiritual propriu, „un halou mistic”, alteori doar oniric, un galimatias oracular de Pythie a poeziei. Totul ia chipul unor scenarii lirice insinuos oculte, ritualice ce nu o dată scapă în construcţii mai ample, simfonice. Nu întîmplător folosesc ultimul cuvînt, fiindcă poezia lui Marian Drăghici mizează din start pe un anume sunet muzical, pe o gamă, i-aş zice, formal incantatorie, liturgică. De altfel desele referinţe din Textele Revelate, scripturale, încorporate în poemele sale sînt un fel de prag de intrare în ele, sînt, în mare măsură, doar pretexte, iar nu substanţă mistică, sensul căutat, anume ales. Toate poemele precipită, adună, mult, puţin, dar cu atît mai preţios, ca pe o rouă dimineaţa dintr-o noapte ce se destramă, inefabilul, irepetabilul, adevărul sacru camuflat în profan, cum spunea Mircea Eliade, aici cel temporal, din clipa cea repede.

Stările poetice ale lui Marian Drăghici se contractă toate într-un punct fierbinte, alteori într-o „gaură neagră” sau un „negru pământ”: „plouă/ galopant trandafirul/ deşirat din pisică/ galben se pleacă spre iarnă, stingher// arta descrierii după altă natură/ începe-sfârşeşte/ cu o mână de oase pe pajiştea de lângă cer.//(şi eu ca orbul sigur că da, / dintr-un negru pământ/ petală/ cu/ petală/ am cules roza mentală.// chiar/ eu/ sunt/ acel/ negru pământ)” (descriere după altă natură, p. 16).

Ne aflăm, cu siguranţă, în faţa unui poet de respiraţie mai degrabă metafizică, decît explicit şi ţintit religioasă. Asta în pofida tuturor, nu puţine, trimiteri spre cuvinte, nume şi texte sfinte. Cu toate acestea nu putem să nu vedem o apropiere, cel puţin la nivelul construcţiei poemului, – cu versuri frînte, tăiate, uneori formate dintr-un sigur cuvînt, chiar monosilabic, aglutinate, descărcînd tensiuni şi viziune, – de Daniel Turcea, poate cel mai fin şi autentic poet religios român postbelic. Marian Drăghici ia din Daniel Turcea starea de graţie, dar fără mesajul religios explicit, şi o confruntă, o contrabalanseză cu o realitate imediată, căzută, stricată, contondentă, aflată uneori la antipodul acestei retorici. Retorica trage în sus poemul, vrea să-l smulgă din acest aluat cleios al realităţii cotidiene, iar acesta dă materie, carnaţie, consistenţă întregului. Atmosfera e nu o dată onirică, cu visul-coşmar: „e vremea un cristal să ai în minte, / o absenţă plină de lacrimi./ unica răsucire în somn –/a inimilor prea vioaie.//marea printre valuri albăstrind arsura/ unei voci dinafara danturilor/ şi lumină, atât –/ cât ai aprinde un pai pe ape.// ba nu:// marea printre ramuri răzuind arsura/ unei voci dinafara danturilor/ şi lumină, atât –/cât ai aprinde un pai pe ape/ cu paşii tăi egali, Doamne.// încet vino către mine/ cu setea dublei şenile/ seara la bufet.” (lumină, încet, p. 29).

Marian Drăghici este unul dintre poeţii noştri subţiri, aflat, să zicem, la antipodul liric al momentului, cel „mizerabilist”, cu un scris caligrafic al ideii, privilegiind nuanţa, reflexul crepuscular, iar nu cruzimea orbitoare în ochi a realităţii contingente. Un poem antologic e leagănul pisicii. o cantilenă. Nu poate fi citat decît integral, dar nu e scurt. Toate poemele lui Marian Drăghici sînt legate, cimentate aş zice în cuvinte, versuri, strofe, uneori şi în punctuaţie, inclusiv cînd aceasta e omisă cu tîlc, obligîndu-te să-i descoperi singur sensul, astfel ascuns. Uneori, însă, surprinzător pentru un orfevru liric cum este poetul, acesta dezvoltă poemul în spaţii largi, în fond în micropoeme osmotice prin viziune, scrise parcă sub transă, sub o stare onirică. Una dintre acelea din care vrei, disperat, să ieşi, să scapi, să te trezeşti dar, imediat, cazi în alta. Aşa e poemul Lunetistul (poem pascal), dar şi celelalte cinci care încheie antologia lumină, încet.

Marian Drăghici nu scrie o „poezie leneşă”, la îndemîna, întîmplătoare, a oricui. Puţină iniţiere e obligatorie aici, ca în muzica bună, apoi şi un ochi format în lectură (poemele lui sînt şi construcţii, au arhitectură, se vizualiează). Mai ales, o ureche capabilă să asculte tăcerea, tot o muzică, mult mai adîncă şi mai tulburătoare decît, îndeobşte, se crede.

* Marian Drăghici, lumină, încet, Editura „Tracus Arte”, Colecţia „Antologia...”, coordonată de Teodor Dună, ilustraţii, Mircia Dumitrescu, 114 p.