LECTURI PARALELE

Carmen Neamţu

Alex Ştefănescu: mesaj către tineri. Redescoperiţi literatura*

Recunosc acum că am ajuns la multe cărţi minunate citind despre ceea ce au scris sau au spus alţii despre ele. Alex. Ştefănescu face parte din categoria acelor critici literari care îţi dau sentimentul că e indispensabil să te întâlneşti cu cartea despre care vorbeşte. De la Alex. Ştefănescu am înţeles cum cultura e o „problemă de orientare”. Că să fii cultivat nu înseamnă doar metri cubi de cărţi citite, ci, mai degrabă, modul cum te foloseşti de ce ai parcurs în timp. Este important ca aceste repere aflate din cărţi să le poţi vehicula în ansamblul vieţii tale.

Cartea Mesaj către tineri. Redescoperiţi literatura! este încercarea scriitorului Alex. Ştefănescu de a trezi interesul publicului (copleşit de griji cotidiene şi bombardat de distracţii facile) pentru literatură. Volumul este structurat în aşa fel încât să ofere argumente la întrebări precum: cine are nevoie de literatură?; de ce nu înţelegem literatura?; ce rol joacă emoţia în ecuaţia literară?; cine e criticul literar?; cum poţi rata ca scriitor?; când se va relansa literatura? Răspunsurile te intrigă, prin comparaţii surprinzătoare, menite să te facă să înţelegi mai bine, să revezi cărţile cu alţi ochi.

Întrebându-se cine mai are nevoie azi de literatură, Alex. Ştefănescu e convins că „toţi avem nevoie de literatură, dar nu ştim că avem nevoie”. „Ne facem tot mai urâţi şi nu înţelegem de ce. Oamenii care citesc sunt frumoşi. Lectura nu schimbă, bineînţeles, plastica feţei. Desigur fizionomia rămâne mereu aceeaşi pe care o aveam din naştere (…) Din nefericire, în absenţa literaturii (şi a picturii, muzicii, teatrului, dansului etc.) ne urâţim şi sufleteşte. Şi avem în general un stil de viaţă anost, simplist, repetitiv.

Alex. Ştefănescu vede în lectura unei cărţi o „plăcere ritualizată” într-o epocă ce optează pentru „plăceri violente şi obţinute rapid”. Omul de azi nu este într-o criză de timp, ci într-o criză de răbdare: „ceva în mecanismul delicat al sufletului nostru s-a stricat”, de nu mai descoperim în citit o plăcere „care nu face rău”, spre deosebire de alte vicii precum alcoolul, drogurile, fumatul.

După Alex. Ştefănescu, unii nu înţeleg literatura pentru că o citesc greşit, aşteptând de la ea „altceva decât ar trebui să aştepte. Şi, citind-o, se simt dezamăgiţi”. Ca să înţelegi literatura ţi se cere doar să-ţi regăseşti „libertatea sufletească pierdută” şi să te laşi în voia textului, cu bucuria şi curiozitatea cu care intri într-o zi de vară în apa mării. Lectura e o „plăcere ritualizată” pentru cititorul care urmăreşte cu privirea rând după rând şi îşi reprezintă în minte situaţiile descrise cu ajutorul cuvintelor.

În literatură nu există progres, există numai o succesiune de mode. Fiecare mare scriitor reinventează literatura sau, pentru a face spectacolul mai captivant, o desfiinţează, practicând antiliteratura şi nonliteratura. Literatura se schimbă, nu progresează, e convins criticul, căci lumea se plictiseşte de un mod de a scrie şi vrea altceva. „Literatura va putea fi considerată relansată atunci şi numai atunci când oamenii de pe stradă, cu profesii neliterare, vor discuta cu însufleţire despre ultima carte citită, fiind gata să se certe pentru a-l impune în vârful ierarhiei pe scriitorul preferat al unuia sau altuia dintre ei. Când întâlnind – tot aşa, pe stradă – un critic literar, acei oameni îl vor opri şi îl vor ruga să arbitreze el disputa”.

Alex. Ştefănescu vorbeşte şi despre „mareea neagră” sau cum poţi rata ca scriitor, enumerând cu exemple care sunt cauzele unor cărţi proaste. Iată doar câteva: alegerea unui stil inadecvat, comunicarea unor banalităţi pe un ton solemn, cultivarea obscurităţii pentru intimidarea cititorului, imitarea stilului ştiinţific, proslăvirea, în cuvinte pompoase, a unui scriitor de o valoare modestă, exhibarea mizeriei fără o justificare estetică, pastişarea unor scriitori cunoscuţi etc.

În urmă cu ceva ani, fiind prezent la Arad la o întâlnire cu cititorii, am realizat un interviu cu Alex. Ştefănescu pentru presa locală. Din lipsă de spaţiu, am fost nevoită să tai o bună parte din interviu. L-am descoperit în calculator şi îl reproduc integral aici, mai ales că subiectul discuţiei are legătură şi cu Mesajul către tineri de acum.

Un scriitor este de profesie seducător

– Domnule Alex. Ştefănescu, faceţi parte dintre puţinii maratonişti pe culoarul receptării critice profesioniste a literaturii de la noi. Vă convine acest termen, maratonist?

– Îmi convine. Deşi dacă v-aş spune ce e în sufletul meu…De câte ori sunt tentat să renunţ… Aproape în fiecare zi îmi vine să nu mai fac critică literară.

– De ce spuneţi asta, aţi simţit des sentimentul inutilităţii criticii, v-aţi pierdut entuziasmul iniţial, aţi simţit oboseala, abandonul?

– Motivul principal care mă determină câteodată să vreau să renunţ este reacţia autorilor. Dar eu, de fapt, nici nu scriu pentru autori. Scriu pentru public şi mă gândesc că este până la urmă vorba şi de o operă de educaţie estetică a publicului. Un Cât îi priveşte pe scriitori, eu nu vreau să-i învăţ pe ei să scrie. Ei şi-au lansat opera în lume şi eu mă pronunţ asupra ei. Din cauză că este o mare confuzie de valori, cititorii au nevoie de cineva care să citească aproape tot ce apare şi să le spună ce merită să citească ei, pentru că nu au timp să urmărească îndeaproape fenomenul literar. Însă foarte greu de suportat sunt reacţiile autorilor. Sunt reacţii uneori foarte necivilizate. Criticul este supus unui fel de hărţuire literară. Eu, dacă am să ajung vreodată în Parlament, am să susţin un proiect de lege privind pedepsirea hărţuirii literare.

– Dar care a fost cea mai neplăcută reacţie de care v-aţi lovit?

– Am primit chiar şi telefoane de ameninţare cu moartea. Şi vreau să vă spun că în viaţa literară există o adevărată comedie în privinţa asta. Când mi se trimit cărţile la redacţie, mi se trimit însoţite de dedicaţii foarte elogioase. Fiecare autor îmi scrie: marelui critic literar…, celui mai talentat…., singurului în care am încredere… Ceea ce este exagerat. Sunt critici mult mai buni decât mine în ţara asta. Dar, totuşi, îmi face plăcere, ca să fiu sincer. Însă după ce scriu despre cartea respectivă, primesc scrisori în care autorii au cu totul altă părere şi îmi spun: cum îndrăzneşti tu să te pronunţi asupra cărţii mele, tu care niciodată n-ai înţeles nimic din literatură…eşti un incapabil, incompetent ş.a. Apoi e vorba şi de alte presiuni care se fac asupra mea. Când se acordă premiile Uniunii Scriitorilor sau atunci când se organizează lansări de cărţi.

– În ce sens?

– Ca să mă duc să vorbesc despre carte etc. Toate acestea sunt situaţii caraghioase pentru că succesul nu se poate obţine cu forţa. După părerea mea, un scriitor este un seducător, este de profesie seducător. Şi el trebuie să îşi seducă cititorii, iar seducţia nu are nimic cu obligarea cititorului de a te prefera pe tine. Pentru că atunci relaţia se transformă într-un viol. E ca în dragoste. Trebuie s-o cucereşti pe femeie, nu s-o obligi. Eu fiind cititor, pentru că un critic nu e nimic altceva decât un cititor profesionist, suport toate aceste reacţii ce ţin de lipsa de civilizaţie a societăţii româneşti din acest moment. Uneori mă simt descurajat şi aş vrea să renunţ la critica literară. A doua zi, din nou îmi iau avânt.

– Dar spuneţi-mi, continuaţi să vedeţi literatura cum? Ca salvare, ca armă împotriva prostiei, ca oglindă narcisistă?

– Scriitorii practică un fel de narcisism. Ei scriu, ei se laudă. Atâta timp cât publicul nu mai are nevoie de literatură, este atacată însăşi raţiunea existenţei literaturii. Pentru că dacă eşti scriitor eşti pentru a te face util. Este adevărat că este vorba de o utilitate mult mai elevată. Nu mă pot face util ca un cizmar sau ca un tâmplar. Ci util în alt fel. Eu unul cred în gratuitatea activităţii literare. Ca scriitor, sunt necesar altfel. Dar sunt necesar semenilor mei. Ai acest sentiment al zădărniciei când vezi că oamenii într-o ţară săracă sunt atât de absorbiţi de problemele zilei, încât ai impresia că nu mai are nimeni nevoie de tine. Însă e o impresie falsă, pe care o am numai în momentele de descurajare, pentru că mereu descopăr şi redescopăr oameni care au nevoie de literatură. Publicul s-a restrâns, dar nu a dispărut publicul literaturii.

– Ce i-aţi spune unui tânăr care are azi atâtea oferte de divertisment. Cum l-aţi convinge să aleagă să citească o carte?

– Un tânăr cititor n-aş dori să-şi facă o impresie greşită despre literatură, judecând după emisiunile literare de la televizor sau după manualele şcolare. Literatura nu este ceva plictisitor. Cea mai mare greşeală pe care au făcut-o instituţiile culturale este că au creat impresia falsă că literatura e plictisitoare. Ca o şedinţă, în care se discută cu gravitate, se face un fel de falsă ştiinţă în legătură cu literatura. Aş spune cititorului că literatura a fost inventată ca să ne bucurăm de ea, ca să râdem, ca să trăim emoţii. Literatura este o sursă de plăcere, numai că ai nevoie de o anumită iniţiere ca să ajungi la această plăcere. Merită s-o faci!

– Şi ce aţi alege pentru cititorul nostru tânăr, dacă ar fi să-i selectaţi, din mulţimea de cărţi, cele câteva care să-l iniţieze în citit? Vă cer, dacă vreţi, câteva „lecturi obligatorii”…

– Din literatura universală este simplu să aleg: Tolstoi, Dostoievski, Thomas Mann, Shakespeare, Cervantes, Homer, Milan Kundera... Dacă este vorba de autori români, m-aş opri asupra unor autori consacraţi. Pentru că aici nu cred în gesturi nonconformiste. Una e când vreau să fac justiţie în viaţa literară, şi vorbesc despre scriitori necunoscuţi, care ar merita să fie recunoscuţi, şi alta e când trebuie să-i recomand un nume unui tânăr. Acea valoare trebuie să fie sigură. Şi atunci, tânărului i-aş recomanda să citească Mihai Eminescu, George Călinescu, Nichita Stănescu, Marin Preda – scriitori despre care se ştie că sunt valoroşi, dar faptul că se ştie nu înseamnă să sunt oficializaţi, nu înseamnă că sunt epuizaţi. Pentru că dacă va face efortul să-i citească, va descoperi de fapt cât de fermecătoare este literatura lor.

– Dumneavoastră în ce ficţiune v-aţi simţi cel mai familiar?

– M-aş simţi foarte bine în romanul „Bietul Ioanide” al lui George Călinescu.

– Atunci vă propun să nu părăsim literatura şi să ne jucăm, cu voia dumneavoastră, cu speciile literare. Dacă aţi pune o etichetă pe societatea românească, ce aţi alege: lumea românească – iată o elegie, o comedie, un poem eroic…?

– Societatea românească o văd ca un poem suprarealist. Iar intelectualul mi-ar fi plăcut să fie el cel care a scris poemul suprarealist. În realitate apare ca un manechin dintr-o vitrină. Apar în vitrine manechine pe care vânzătorii nu le-au îmbrăcat cu haine. Şi vezi câte un manechin gol într-o vitrină. Aşa mi-l închipui pe intelectual azi. I se cere totul şi nu i se oferă nimic. I se cer să salveze societatea, să fie un exemplu de moralitate. Oamenii sunt foarte exigenţi cu el. Şi, în schimb se consideră că nu mănâncă, nu bea, nu are nevoie de locuinţă, nu are dreptul să se îmbete, să se îndrăgostească în afara căsniciei etc. Toţi sunt foarte exigenţi cu el.

  * Alex. Ştefănescu, Mesaj către tineri. Redescoperiţi literatura!, Editura „Curtea Veche”, Bucureşti, 2014.