logo

Revistă de literatură, eseu, arte vizuale, muzică, fondată în februarie 1990 la Arad.

Redactor-şef fondator: Vasile Dan.

logo

 

LECTURI PARALELE

 

 

Gheorghe Schwartz

 

Scriitori trăind prin cărţi*

 

logo1. Mistuirea prin catharsis

„Omul nu poate fi înţeles în afara propriei sale istorii” spune Corneliu Zeana (p. 37) în volumul Mistuire (Editura „ EDO ”, Bucureşti, 2012). Fidel acestui crez, cartea se deschide cu o cuprinzătoare fişă bio-bibliografică. Abia în continuare ni se prezintă un text în care o naraţiune, pe alocuri dramatică, nu se poate despărţi de obsesiile autorului: personajul cu un dosar profund „nesănătos” se confundă cu trauma celui ce l-a născut; nemulţumirile medicului din carte sunt nemulţumirile medicului autor; deziluziile de după atât de aşteptatul 1989 sunt deziluziile celui ce scrie povestea etc. Rar mi-a fost dat să asist la o intruziune atât de lipsită de echivoc a vocii auctoriale în naraţiunea despre nişte personaje altfel bine creionate: Reghina, un inginer constructor de hidrocentrale, este mama lui Manuel; cine este părintele copilului rămâne un „subiect tabu”, dându-ni-se de înţeles că tatăl ar fi murit în temniţele comuniste în „anii tulburi de după război”; Reghina trăieşte prin şi pentru munca depusă (are „incontestabile performanţe profesionale, pasionată, am putea spune acaparată de profesia sa”); trecând peste drama tatălui copilului ei, Reghina „era încredinţată că noua orânduire, comunismul care se prefigura, va aduce oamenilor tot binele posibil”; băiatul, cu o copilărie nomadă, urmându-şi mama pe iti­ne­rarul diferitelor şantiere, introvertit, dovedeşte calităţi intelectua­le ie­­­şite din comun, are lecturi boga­te şi performanţe deosebite în matematică, aşa că devine un student cu „bursă de merit”. Apoi, brusc, odată cu izbucnirea bolii, viaţa celor două personaje se modifică total: Manuel abandonează studiile, prezintă crize de furie necontrolată, este obsedat de „poemul care va schimba lumea”. Cu diagnosticul „schizofrenie”, este internat într-o instituţie de elită, „Clinica”, beneficiară a unor însemnate fonduri europene datorită prestigiului medicilor şi, în special, a „Superiorului”, conducătorul grupului de medici-cercetători. În spaţiul acesta închis, Manuel, încurajat de Superior şi de ceilalţi doctori, îşi scrie poemul, dar se şi îndrăgosteşte de o pacientă care şi-a pierdut graiul în urma unei traume psihice. Prin dragoste, fata îşi regăseşte vocea, numai că femeia este departe de aspiraţiile tânărului şi în vreme ce ea se vindecă, Manuel se prăbuşeşte iremediabil. Într-un epilog, ni se spune că femeia va naşte un băiat care se va dezvolta asemenea lui Manuel: va dovedi calităţi intelectuale ieşite din comun, va avea lecturi bogate şi performanţe deosebite în matematică. Nu se precizează şi dacă povara ereditară îl va „mistui” şi pe el, dacă lucrurile se vor repeta.

Pe tot acest parcurs, intervenţiile autorului sunt mereu prezente, până acolo încât, la un moment-dat, ni se precizează că Mişcarea Europeană a fost „fondată oficial, ca act de naştere, la 9 mai 1948”, şi că la 7 mai 1990 se legalizează Secţiunea Naţională Română, „preşedinte devenind un medic, Corneliu Zeana”. Acest medic, Corneliu Zeana, se află tot timpul în spatele şi în interiorul naraţiunii, preaplinul din el revărsându-se atât în replicile personajelor, cât şi în comentariile din text. Mistuire prin catharsis.

 

2. Nestăvilita dorinţă de a le povesti şi altora

În majoritatea tratatelor de psihologie, limbajul este definit – eronat ori în cel mai bun caz incomplet! – drept „o formă de comunicare între mine şi mine şi între mine şi ceilalţi”. Doar că limbajul este mult mai mult decât atât (se comunică şi cu unele obiecte – fetiţa cu păpuşa, credinciosul cu icoana –, precum şi cu unele animale, cele ce par să înţeleagă şi să răspundă, de pildă cu câinii), iar funcţia de comunicare este dor una dintre funcţiile generale ale limbajului. Limbajul este o formă de exprimare a personalităţii! Comunicarea, pentru a avea sens, trebuie să primească aferentaţie inversă, în vreme ce limbajul, ca exprimare a personalităţii, se manifestă oricând. Nevoia de a se exprima în faţa altora este mai mare la unele persoane decât la altele. Însă capacitatea de a se exprima inteligibil pentru cei din jur ţine de educaţie, de instrucţie, dar şi de har.

Passionaria Stoicescu vine din tradiţia neamului filtrată prin lectura clasicilor. Autoare a unui număr incredibil de volume (60 ti­tluri, dintre care 15 de poezie, 7 de proză şi nu mai puţin de 38 de literatură pentru copii!) pare un izvor neostenit de naraţiuni. Iar faptul că a obţinut chiar două Premii ale Uniunii Scriitorilor pentru cărţi adre­sate celor mai tineri consumatori de literatură nu face decât să ne întărească convingerea în existenţa acestui dar de povestitor. (Copiii sunt cei mai pătimaşi ascultători…)

Recentul volum Puzzle, Povestiri şi nuvele, „eLiteratura”, Bucureşti, 2014, reuneşte 19 texte pentru o categorie mai largă de cititori. Întâmplări ale unor oameni mărunţi, prinşi în mijlocul unei societăţi complicate, cu reguli uneori greu de acceptat, alteori pur şi simplu nedrepte, destinul unei lumi mistuită de tentaţii, trăindu-şi uneori cu entuziasm speranţele, alteori mulţumindu-se cu puţinul – mai mult decât nimicul – la care ştiu că pot ajunge. Nici copiii nu sunt uitaţi, însă ei apar aici drept eroi ce încearcă să înţeleagă lumea adulţilor, o lume complicată, mânată de multe impulsuri greu de priceput pentru logica lor.

Totul poate fi subiect de naraţiune pentru Passionaria Stoicescu (până şi propriul ei nume!): micile mari încurcături din zilele cenuşii sau marile mici întâmplări îndelung comentate, întâmplări pe lângă care alţii pot trece fără să le perceapă, în vreme ce autoarea noastră le ridică la rang de evenimente născătoare de intense trăiri emotive.

Puzzle este o prelungire personală a unei lungi tradiţii a plăcerii povestirii la români, O tradiţie constantă atât la nivel popular, cât şi la profesionişti, o tradiţie trădând tipul extravertit, sociabil, lipsit de bariere, mai ales în felul de a fi al „regăţenilor”. De la ţăranul cu banca în faţa casei, nu doar pentru a contempla, ci chiar pentru a interveni cu vorba, până la Tache şi Mache, sporovăind până târziu în faţa unor halbe cu bere şi la orăşeanul putând discuta ore în şir la o cafea, pentru român preaplinul provenit prin simţurile sale trebuie deşertat în convorbiri cu alţii. Problema este să găseşti ascultători atenţi: Passionaria Stoicescu, povestitoare înnăscută, ştie să te facă atent orice ţi-ar spune. Şi, între timp, te face să şi participi întrebându-te cum va continua povestea.

Passionarea Stoicescu trebuie să povestească. În fond, tot o mistuire prin catharsis.



*Corneliu Zeana, Mistuire, Editura „EDO ”, Bucureşti, 2012