LECTURI PARALELE
Cornel Ungureanu
Interval
1. Cinematografiştii, de azi şi de odinioară
Cine sunt cinematografiştii? Sunt, zice Bujor T. Rîpeanu, pe prima copertă a cărţii sale Cinematografiştii 2345 „cineaşti, actori, critici şi istorici de film şi alte persoane şi personalităţi care-au avut de-a face cu cinematograful din România sau care sunt originare de pe aceste meleaguri”. Pe ultima copertă, există şi detalii. În cartea lui Bujor T. Rîpeanu, dicţionar şi enciclopedie, e vorba de regizori, scenarişti operatori de imagine, scenografi, actori, compozitori, operatori de sunet, monteuri, critici, istorici de film, producători şi distribuitori. Cei mari sunt pe cele două coperte cu pozele lor, pe ceilalţi îi descoperim în profiluri succinte, corecte, folositoare oricui ar vrea să se orienteze în secolul XXI al culturii. Fiindcă trăim într-o lume care vrea să trăiască repede, să afle imediat, cu mare grăbire, evenimentul. Dacă mai nimeni nu mai are timp de citit, are timp să privească la televizor un film sau chiar să ajungă la una dintre sălile în care ar putea să vadă filmul. Un film. Un film despre care a auzit, a aflat, a citit în cutare gazetă. O istorie a filmului, un dicţionar „cinematografic, o enciclopedie sunt instrumente de lucru necesare şi, parcă, tot mai vizibile prin rafturile librăriilor”.
Cartea lui Bujor T. Rîpeanu, aşezat o viaţă lângă cei care „fac film” e un instrument de lucru obligatoriu într-un timp în care tânăra cinematografie românească numeşte o schimbare de lume. Iar succesele ei ne fac (pe unii, pe alţii) să aruncăm în derizoriu filmele celor care, nu cu multă vreme în urmă, realizau filmele mari ale anilor şaptezeci, optzeci. Epoca noastră jurnalistică, legată de scandal, de senzaţional, s-a oprit de mai multe ori asupra filmelor lui Dan Piţa: comentatorii improvizaţi au aruncat anatema. Bujor T. Rîpeanu convoacă un coleg de prestigiu şi încheie cu vocea lui: „Nimeni nu poate vorbi mai bine despre Dan Piţa decât filmele lui. Rotunde, clare, dând naştere unui echilibru perfect între misterul unei metafore sau al unui simbol, limbajul bogat şi claritatea ideilor traseză portretul acestui creator preocupat până la limita obsesiei de condiţia umană, de problemele filozofice pe care viaţa socială le pune vieţii individului...” (Eva Sîrbu). Cartea lui Bujor T. Rîpeanu, a unui profesionist de excepţie, ne face să regretăm că, lângă bibliografiile fericite (titluri de filme, de comentatori, de cărţi) n-a aşezat un critic – un nume de seamă, aşa cum a făcut în cazul lui Dan Piţa.
Cum sunt de-o viaţă aşezat în provincie, nu fac decât să mai amintesc că sunt absenţi din Cinematografiştii, cei din provincia mea. La Timişoara a existat un cineclub cu filme vii, premiate prin străinătăţi. Şi la Timişoara, şi la Arad. Câţiva cinematografişti arădeni au ajuns prin Australia, alţii prin S.U.A. „Reconstituirea”, cu personaje din Caransebeş, merita adăugiri, cum merita adăugiri istoria lui Andrei Ujică, personaj în filmele lui Iosif Costinaş. Ezitante sunt apropierile de scriitori. Un prozator/ scenarist de anvergura lui Eugen Uricaru avea loc lângă Ioana Uricaru. Iar Nicky Wolcz mai avea filme, scenarii ş.a.
Fiecare enciclopedie înseamnă, pentru cititor, descoperirea unor pasiuni, simpatii, antipatii. E (şi) un manual de cultură generală care poate surprinde cititorul cu insistenţa asupra lucrurilor pe care „ar fi trebuit să le ştie”. Cum ne apropiem, cu paşi mari, de o altă lume, nu ne rămânem decât să scriem că Enciclopedia lui Bujor T. Rîpeanu s-ar fi realizat, în cadru unui proiect de cercetare bine finanţat, de o echipă de circa douăzeci de cercetători. Să ne amintim şi de substanţialele economii pe care domnul Rîpeanu le realizează, cu această operă, cinematografiei noastre. Sper să calculeze bunii noştri economişti.
2. Un director poet: Gabriel Timoceanu
Galbenuri şi obosele se intitulează ultima carte a lui Gabriel Timoceanu. Poetul a mai publicat câteva cărţi de poezii care au circulat prost şi nu au fost văzute de comentatorii de poezie. Sau dacă au fost comentate, au fost comentate în publicaţiile marginale, din „comitetul de conducere”, observ cu uimire, că face parte. Altfel, Gabriel Timoceanu este proprietarul unei importante edituri de poezie din România, „Brumar”. Editura „Brumar” a promovat cu insistenţă poezia lui Şerban Foarţă, dar şi numele unor poeţi de ultimă generaţie. În Timişoara editurii „Brumar”, poetul Gabriel Timoceanu participă rar la „promovarea” numelor, a titlurilor. Omul de acţiune al editurii e poetul Robert Şerban. El este insul care reprezintă la diverse întâlniri naţionale şi internaţionale editura şi nu aşa, cum s-ar cuveni într-o societate de consum, proprietarul. Până şi volumul Galbenuri şi obosele apare la altă editură şi nu la editura „Brumar”. Titlul ne sugerează un tandru derapaj, o alunecare ironică din emblema pe care o propune un titlu. Altfel, Galbenuri şi obosele ar caligrafia absenţa, retragerile, refuzul sub semnul unei ironii, a unei dispoziţii sarcastice care ar defini generaţia optzecistă. O „luare peste picior” a poeţilor. Nu suntem într-o dispoziţie lirică, duioasă, ci antilirică, antipoetică. Autoironică. Lipsită, totuşi, de agresiunea nihilistă a optzeciştilor de odinioară:
„Eu cu tine plutesc cel/ Mai bine./ Ca un gâscan haida-hai/ Fâl-fâl de râs/ Dar până la urmă mă desprind/ Şi bat din aripile mele mari/ Şi de plumb şi zbor/ Chiar zbor./ Tu graţioasă şi golumbiţă/ Desenată precis de dizainăru/ Brâncuşi/ Eşti zborul meme/ Survolezi Fălticeniul/ Ori treci peste Huşi că acolo/ Te născuşi”. Se poate observa voinţa de distanţare de poeţii din preajmă: armonia şi imaginaţia lexicală a lui Şerban Foarţă, minimalismul lui Robert Şerban, zborul poeţilor de odinioară şi geografia literaţilor mai vechi sunt recitite de un comediograf surâzător. Eul liric al lui Gabriel Timoceanu numeşte istoria unui bun cititor de literatură care îşi trăieşte eşecul:
„Pe atunci eu eram/ Contabilul cerului, după apus./ Duceam soarele la culcare de mânuţa/ lui aurie/ Peste grâul ce începuse să dea în pârg –/ Că era sfârşitul lui Mai./..../ Strigam stelele căzute/ Ca pe nişte copii ieşiţi la joacă, / În curte, / Chemându-i la masă./ E atât de greu să notezi/ O absenţă –/ Pe atunci eu asta făceam”. (Fata cu părul bălai)
3. Adrian Dinu Rachieru – 65
La începutul mileniului al treilea, pe când mă pregăteam să închei o geografie literară a României, citeam cu suspiciune antologiile lui Adrian Dinu Rachieru, consacrate poeziei din Bucovina sau poeziei din Basarabia. Erau bibliografie obligatorie, dar mi se păreau prea îngăduitoare, cu prezentări largi, adăugând numeroaselor nume de literaţi din Transilvania Moldova, Muntenia, existenţi chiar din clasele noastre de citire, prea multe nume care ar fi sufocat o istorie a literaturii. O geografie a literaturii române. Mă îndreptam către istoriile lui Mihai Cimpoi şi ale lui Mircea A. Diaconu, mai puţin ambiţioase. Ei erau „de acolo” şi, credeam, ar putea fi mai demni de crezare fiindcă sunt de la doi paşi de literaţii despre care scriu. Încet-încet, am început să citesc articolele şi studiile domnului Rachieru prin reviste. Pe urmă cărţile, numeroase şi mereu lipite de un prezent viu, la doi paşi de gazeta zilnică. Scria, uneori, despre unii dintre literaţii de care se ocupa, scrisesem şi eu, dar cu o anume bunăvoinţă. Era din lumea lor sau, măcar, el, sociologul, se învecina cu ei. Scria despre fotbal. I-am citit cu invidie o carte despre un mare antrenor, pe urmă altele despre mass-media. Profesiunea de sociolog o ţinea în echilibru pe cea de om-al-scrisului, de critic literar şi de romancier.
În ceea ce mă priveşte, voi scrie despre istoricul literar (eminent: de la Eminescu la Creangă şi până la Sorin Titel cutreieră întâmplările şi evenimentele înalte ale vremii cu har), despre romancier (într-o vreme în care avem tot mai puţini cititori, Adrian Dinu Rachieru scrie romane-serial), despre critic (e singurul dintre noi – cei din Banat – care cu privirile sale îngăduitoare, citeşte tot). Îi voi citi studiile despre bucovineni şi basarabeni cu creionul în mână. E, ca nici un altul, de acolo. Voi lua notiţe, fiindcă aici el e profesionistul de veghe la bunul mers al înţelesurilor istoriei literaturii.
4. Maria Martinescu Sadovan – cărţi şi cântece
Primele afişe cu Maria Martinescu Sadovan le-am văzut cu mulţi ani în urmă: îi confereau identitatea de vedetă a cântecului, a muzicii din Banat şi aşteptam suişul, apariţia pe ecranele televiziunilor. Cum nu sunt un iubitor de spectacol, cum merg rar la concertele de muzică populară, nu ştiu care ar fi înălţimile succesului – ce performanţe muzicale a ilustrat şi ilustrează. Am primit însă un CD cu o lansare de carte din 3 octombrie 2006 şi am urmărit-o cu atenţie: era vorba de o carte de poezii a Mariei Martinescu Sadovan, comentată de literaţi care nu făceau economie de superlative. Era iubită nu doar în calitatea de vedetă a muzicii populare, ci şi ca autoare de poezii. Erau versuri pentru cântecele ei. Maria Martinescu Sadovan îşi compunea textele pentru cântece – ea crea suportul pentru imaginea scenică. Ea era de acolo, din spaţiul care păstrează şi ocroteşte cântecul. Ea îşi scrie versurile care dau sens muzicii – cântecului. În toate cărţile Mariei Martinescu Sadovan există intercalate versuri care prelungesc, care nuanţează, care vor să « muzicalizeze » un sentiment. O iubire. O nostalgie. Citesc monografia pe care Maria Martinescu Sadovan o scrie despre satul său. Despre oamenii satului său. Monografia are ediţia întâi, ediţia a doua, probabil va avea ediţia a treia şi a patra. Locurile, casele, vecinii sunt regăsite cu o fidelitate rară – rarisimă. Neobişnuita memorie a autoarei trăieşte, se exprimă, „muzicalizează” din plin. În Calea unei vieţi – în autobiografia Mariei Martinescu Sadovan există o „muzică” mereu animată, mereu oprită de abundenţa amănuntelor. Pentru cititorul de roman autobiografic, de literatură confesivă, pagina e prea încărcată. Fiecare amănunt a „momentului” formării, al plecării de la ţară, al întoarcerii la ţară e recapitulat cu atenţie, cu o abundenţă a amănuntului descriptiv: aşa s-au întâmplat întâlnirile, despărţirile, aceştia au fost oamenii. Ea trebuie să ilustreze drumurile pe care le-a parcurs fără să ignore nimic: toate sunt importante, toate au un rol definitoriu pentru viaţa ei. Cititorul atent se va împiedeca de amănunte, de tautologii, de pleonasme, de explicaţiile pe care el, cel care nu e din satul ei, din Cornea, trebuie să le afle: iată cum se spune în satul ei la casă, curte, bucătărie, iată cum vorbesc „ai ei”, rudele ei, familia ei. Universul tradiţional trăieşte, vibrează pe fiecare pagină. Autoarea ştie tot, e un „etnopsiholog” care stăpâneşte ştiinţele acestei lumi. Datinile. După cum urmăreşte suişul, creşterea: fiecare moment evocă înfruntarea cu „cealaltă lume”, a funcţionarilor, a oficialilor. A celor care oficiază interdicţiile. Ascensiunea e legată de cei din satul ei, de reţelele rudelor, cunoscuţilor, prietenilor „oamenilor buni”. De voinţa, de ambiţiile ei. De bucuria de a fi. Paginile sentimentale, „naive” numesc creşterea, formarea unui personaj exponenţial al lumii rurale – al Banatului adânc. Ofensiva sincerităţii defineşte o lume de o autenticitate inatacabilă. Autobiografia Mariei Martinescu Sadovan mi se pare o carte importantă pentru înţelegerea Banatului.