LECTURI PARALELE

Romulus Bucur

Un poet de şcoală veche*

O formulă, să zicem, nimerită. Cu condiţia definirii ei. Sau măcar a unei circumscrieri. Cîteva notaţii care, ordonate ulterior, poate vor fi de ceva folos. Un poet care trăieşte natural poezia – sau dă această senzaţie. Asta în condiţiile în care, de la bun început, poezia e artificiu. Iarăşi, un poet pentru care linia între vechi şi nou, între modern şi pre -, nu există. Sau nu se ştie pe unde trece. Sau, dacă există, dacă se vede, singurul ei rost e de a fi încălcată. Un poet, cel puţin în aparenţă, insensibil la glorie, la şcoli, grupări, găşti, coterii & alte moduri de asociere, mai mult sau mai puţin dezinteresate şi legitime. Un poet care ia, bunăoară, vechea formă a sonetului ca pe o unealtă cu care‑şi face treaba după cum crede de cuviinţă. Unde se potriveşte, bine, unde nu, o mai ajustează puţin şi tot o face să meargă.

Circumscrieri izvorîte dintr-o lectură îndepărtată, generică, propunîndu-şi să determine mai degrabă elementele comune unei clase de poeţi decît pe cele individuale, relevante pentru un singur poet. Sau să privilegieze poezia, în ipostaza ei abstractă, faţă de realizările ei concrete. Mai curînd prejudecăţi decît judecăţi. Cu singura întemeiere a faptului că sînt, horribile dictu, impresii de lectură.

Există destine şi destine de poeţi, fără ca succesul sau insuccesul unora, faima extinsă în spaţiu, persistentă în timp (sau lipsa ei), să ne spună cu adevărat ceva despre meritele unui poet ca poet. Cu o analogie militară, cuceritori de imperii, generali străluciţi, învingători în mari bătălii, ofiţeri competenţi şi destoinici, care şi‑au adus şi ei contribuţia (uneori decisivă) la cîştigarea aceloraşi bătălii, şi, în fine, o mulţime de soldaţi, eroi cunoscuţi sau necunoscuţi, după soarta fiecăruia în parte.

Cîte ceva din cele de mai sus se vede şi din volumul de faţă*, chiar din subtitlu, şi din modul în care poetul a înţeles (sau i s-a impus, de împrejurări pe care nu le poate controla) să-şi publice poeziile: la mari intervale de timp şi în locuri care nu prea pot fi numite centrale sau măcar vizibile.

Există, şi spun asta cu conştiinţa unei sentenţiozităţi care ar putea suna a gol şi a unei taxonomii mai degrabă maniheiste, două categorii mari de poeţi: cei interesaţi în primul rînd de tehnică, chiar de virtuozitate în unele cazuri, şi cei pentru care vital e să-şi transmită mesajul, cu o încărcătură existenţială maximă. În cazuri extreme, ei dispreţuiesc componenta care nu-i interesează a procesului de creaţie, de regulă, doar o marginalizează, o pun într-un plan secundar. Există, mult mai rar, poeţi la care cele două componente se echilibrează, în măsura în care acest lucru e posibil: tehnica devine ceva existenţial, existenţialul nu mai poate fi separat de tehnică (cel mai bine se poate vedea acest lucru nu neapărat în poezie, ci în domeniul îndepărtat al maeştrilor, al adevăraţilor maeştri în artele marţiale). Marian Dopcea e un astfel de poet.

Nu e o poezie comodă sau plăcută, şi nici nu-şi propune să fie: un poète maudit care se autoflagelează pe coala de hîrtie şi, prin mijlocirea acesteia, în faţa noastră nu are cum să fie altfel.

Putem spune că e vorba de o poezie a stării. A stării de disconfort faţă de lume şi faţă de sine. Iar afirmaţia aceasta e o generalitate care poate fi nuanţată prin cît mai multe exemple. De preferinţă necomentate, pentru că ar fi cumva o imixtiune într-o zonă pe care poetul pare a o ţine cît mai la adăpost de priviri nedorite. Deci: „S-a urâţit, de-o vreme, cerul./ Toate s-au urâţit, Frumuseţe;/ de-o vreme ochii mei nu mai pot/ să te vadă./ De-o vreme simţurile mele/ numai durerii sunt deschise, / numai suferinţei li-s date/ sufletul, carnea./ Blestemat sunt? Mă-ncearcă, doar, / puterile tot mai de neînţeles?/ Rod zilele-n mine cum rod/ Viermii-ntr-un hoit”. Şi, cu o anxietate a influenţei lui Baudelaire, „Ce cap golaş, ce drumuri năclăite!/ Nici ţipăt de triumf, nici pradă-nvinsă:/ Putreziciunea, doar, din carnea-ncinsă/ A unui hoit, duhorile-şi trimite.// Delicii printre maţe scormonite/ Şi lunecoase; zare necuprinsă;/ Curg, strălucind verzui, pe gât, prelinse/ Zemuri din măruntaiele dospite.// Pasărea mea! Aducere aminte, / Vultur hoitar pe leşul tăinuit/ Al timpului – în care rod cuvinte// Ca viermii celei de nebiruit –/ Îţi simt, deasupra, zborul preacuminte:/ Dă-mi voluptatea de-a fi răscolit!”

Tonul se caracterizează în primul rînd prin siguranţă; nu întîlnim ezitări, cum nu întîlnim nici patos sau autocompătimire, după cum nu întîlnim nici fiţe ‘artistice'. E vorba de o poezie bărbătească a asumării vieţii aşa cum e, în primul rînd cu eşecurile ei: „soarele meu nu-i rotund – e numai jumătate/ jumătate mi-e luna şi drumul/ brusc se sfârşeşte – semn c-am ajuns/ la jumătate.// voi dormi jumătate de noapte/ într-o casă-n care jumătate de vânt/ va fluiera pe jumătate vesel trecând/ printre pereţii ei neisprăviţi/ jumătate e glumă din ce vă spun/ jumătate e plâns”. Sau, în altă ipostază, a ruperii parţiale de umanitate: „Tot mai grea-i pentru mine/ condiţia de om/ tot mai grea/ povara de a înfrunta zi de zi/ lumina// mâine poimâine/ leşul mi-l veţi descoperi într-o scorbură;// cu pui îmblăniţi în grija nicicui/ cu un peşte în dinţi/ cu o carte în mână”.

În fine, încadrarea de familie. Fără pretenţii de exhaustivitate, fără a pretinde că sînt infailibil, fără vreo ordine, Voiculescu cel din Ultimele sonete… (7/ CLXI, 15/ CLXIX), pentru tonul înfrînt, resemnat, coborînd apoi spre sonetele eminesciene. Emily Dickison, ca atitudine, ca abordare a naturii, ca umilinţă (cu urme franciscane): „Bună dimineaţa, vrabie, / Leliţă cioară, / Bună dimineaţa!// Încă o zi/ Ne-a dat Dumnezeu/ Să le purtăm –/ Grijile!/ Bună dimineaţa, pisică!”. Poate, dacă nu ca aluzie/ rescriere, atunci ca o coincidenţă, Hopkins (cu al său The Windhover), într-o cheie limpede nereligioasă: „Vara e-n toi/ Şi încă nuntesc elementele –/ Şi-o linişte cerească/ Îmbracă pământul:// În vreme ce iară/ Şi iară/ Neostoitul cumătru/ Încalecă vântul” – Vinderel (fute-vânt). Ori, din nou, Baudelaire (Cititorul). În fine, în Evoluţie avem un inventar (fireşte) parţial de poeţi: Vergiliu, Li-Tai-Pe (Li Bai), Wallace Stevens, William Carlos Williams, reuniţi de poet în ideea că poezia-i zadarnică. Sau nu. Dovadă cartea de faţă.

* Marian Dopcea, Ca o ploaie prea repede (Versuri inedite 1976-2014), Tulcea, 2014.