logo

Revistă de literatură, eseu, arte vizuale, muzică, fondată în februarie 1990 la Arad.

Redactor-şef fondator: Vasile Dan.

logo

 

LECTURI PARALELE

 

Felix Nicolau

 

Substanţe anticancerigene: scorţişoara inflamabilă*

 

logoDespre Sorin Lucaci, Mihail Gălăţanu spune că se află în relaţie de congruenţă cu versurile lui: „efeminat şi androgin, aproape de delicateţe”. Ghilotina cu miros de scorţişoară, Editura „Integral”, 2014, pare să confirme prin titlu caracterizarea magistrului ce a cutremurat România. Cuţitul ghilotinei este reprezentat printr-o pagină de ziar, pe coperta realizată de nu ştiu cine. Este primul titlu cu valenţe iacobine al autorului ce până acum publicase volume cu sonorităţi religioase: Revolta îngerilor, 2009, şi În burta grasă a peştelui de duminică, 2012.

În noul volum este de reţinut entuziasmul şi energia cvasi-păunesciene. Neologismele îmbrăţişează jargonul ştiinţific într-un elan demn de junele Blaga. Un prim ciclu de poeme ameninţă: „Vom inventa sărutul intergalactic”. La suflet, însă, Lucaci este un romantic titanoid glazurat cu un întreg tub de tandreţe. Plăcerea maximă este a declaraţiilor şi a proclamaţiilor: „dragii mei concitadini/ acum vă vorbesc dintr-un sicriu cu redingotă şi joben/ sau din blana unui viezure mort de spaimă/ nu sunt nici mort nu sunt nici viu/ înjumătăţesc ziua cu noaptea şi beau un răsărit de absint/ e bine aici sub pământ”.

Poemele au debit vânjos şi, printre multe rânduri acrilice, intervin şi ipostazieri mausoleice: „de azi înainte n-am să vă mai vorbesc/ decât prin gura unui leu de marmură” (sub pământ s.r.l.). Încă fascinat de metaforă, simbol şi comparaţie, poetului îi surâd aglomerările de cuvinte şi realităţi din cele 4 zări, pentru a roti vârtejuri şi turbine: „moartea îşi plânge de milă condiţia de vătaf de suflete/ cerşetorii îşi donează cutia milei pentru ziua mult/ amânată a mântuirii// nu vă lăsaţi amăgiţi! Memoria colectivă nu lasă dâre/ lipicioase/ ca nişte urme de melc în conştiinţa patricienilor/ toate se vor trece ca o muzică difuză în spaţiul dintre turnuri/ ca un botez împăciuitor pentru cei aleşi dintre/ nou-născuţi/ ca o lumină de zăpadă ce curăţă oasele strălucitor de/ albe ale părinţilor” (mai desenez pe pereţi o mică apocalipsă).

Retorica, după cum se zăreşte, are toate articulaţiile moştenite de la nouăzecişti. În această ordine, titlurile sunt cele mai spectaculoase, iar sub ele se adună formulări genitivale ce pot fi asmuţite în dublet: „nu stau la masă cu olimpicii angoaselor nocturne/ nu beau alături de virtuoşii schizofreniilor tomnatice” (inima unui ornitorinc de piatră). De bună seamă, poetul îndrăgeşte întrepătrunderea abstracţiunilor abisale pe un portativ şaizecist. Uneori inspiraţia lui, totuşi, acceptă concretul, mai ales ca referinţă culturală: „noul meu chiriaş stă chircit cu picioarele aduse la piept/ şi mestecă toată ziua bomboane gumate de zmeură/ îmi citeşte câteodată din oswald spengler şi herbert/ marcuse/ [...]/ doar atât şi-a permis din leafa lui de cititor de/ contoare pentru suflet” (chiriaşul).

Intrăm treptat în tematica poetică tratată tot cu hiperbolă nouăzecistă: „femeia cu părul roşu ţine în braţe un poem mare/ cât o zi de post/ îl plimbă prin tot oraşul/ îi cumpără haine de firmă” (femeia cu părul roşu). Poemele de felul acesta pot fi îndrăgite de un public visătoriu şi idealist, cum la fel de bine ar putea irita publicul lucid şi nemilos cu piruetele stilistice.

Mai palpabil este iernile petrecute cu tata, numai de ar fi fără captatio benevolentiae : „apropie-te, nu te teme/ apropie-te, astăzi îţi voi vorbi despre iernile petrecute/ cu tata despre crizele lui de astm/ despre piciorul bolnav de tromboflebită/ despre accesele de furie/ despre cataracta şi încercările lui de a se lăsa de fumat/ o să spui că nu e nimic poetic în toate astea”. Ba tocmai că după mii de ani de poetizare frumuşică şi eufemistică, această estetică a urâtului relansează poezia ca fenomen autentic şi racordat, nu doar compensator. La fel, subiectele mult-bătătorite ca fotbalul, tenisul şi gimnastica („nadia hagi ţiriac”), ori scriitorii, sunt necaptivante, însă o declaraţie ca „îţi spun cu mâna pe inimă că poezia poate deveni/ un exerciţiu de existenţă/ poezia poate deveni o tehnică de supravieţuire/ poezia poate deveni cea mai tare combinaţie”, poate relansa prin intensitate teme străvechi.

Postura imperială îi şade cel mai bine poetului, care nu suportă în niciun fel banalul sau măcar firescul: „pentru tine aş fi fost în stare să incendiez guadalajara / aşa cum nero a incendiat roma/ sau să ridic o moschee un taj mahal o burj khalifa” (dragostea în ultima iarnă a mileniului trecut).

Universul lucacian nu se bazează pe invenţie, ci pe redescoperirea heideggeriană a magiei lumii ca bucurie de a exista. Poate că din cauza dispariţiei misterului şi a aplatizării spiritului în vieţile noastre îmbibate de manipulare TV simte autorul nevoia gesticulaţiei funambuleşti. Există însă mereu doi poli şi pendularea inspiraţională are loc între ei: salve de artificii şi melancolii vorbăreţe. Spirit muntenesc prin excelenţă, Sorin Lucaci pozează în Gongora balcanic şi crede cu cerbicie în steaua lui cvasi-cordobiană.

 

*Sorin Lucaci, Ghilotina cu miros de scorţişoară, Editura „Integral”, 2014