LECTURI PARALELE

Felix Nicolau

Dovada că şi poezia poate fi contemporană*

Ceva din misterul, tăietura versurilor şi bagajul cultural din Rock în Praga mai păstrează Andrei Zbîrnea în Kazim (Herg Benet, 2014). Activ în zona po­etică, dar şi în cea general-culturală (tocmai a reînviat evenimentul experienţial Blitz Show), poetul acesta se remarcă atât prin inteligenţă, cât şi prin retractilitate. Faţă de alţi confraţi, felul lui de a se manifesta este mai discret, mai rafinat, ceea ce se observă şi în scriitura lui.

Un prim ciclu, z abrinskie point duce cu gândul la explozia filmată la relanti, back and forth, a lui Antonioni. Fundamentul poeziei este alcătuit din hobby-urile autoru­lui, mixate cu faptele culturale la care se dedă. O poezie programatică, aşadar, ce aplică de multe ori principiile traducerii intersemiotice, aşa cum a fost ea teoretizată de Roman Jakobson.

Un hobby important este tenisul, şi filmarea lentă, urmată de răsfirarea cubistă a cadrelor, închipuie un sens necunoscut al sportului: „mâinile şi picioarele reci – totul începe cu o dezintegrare/ a lucrurilor la care ai ţinut” (#primul set). Tehnica lui Zbîrnea este dezintegrarea şi derivarea de aşchii de semnificaţie ce niciodată nu se sudează într-un sens clar. Poate pentru a împleti un fir roşu, recurge şi el la o figură tutelară, ásha, cum au făcut nu puţini dintre înaintaşii douămiişti. Nu cred că referinţele culturale ori figurile tutelare ajută poezia. Din contră, o restrâng la consumul unei secte.

Strategii poetice hiperlucide

Strategia principală a lui Zbîrnea este mixa­rea notaţiilor culturale („şi tot atunci am văzut pentru prima oară un început/ de film rusesc multe cadre lungi muzică de trompetă în surdină”) cu evenimente de istorie recentă („-the revolution won't be televised, but will be tweeted (news.cnet.com)” (# anders). În felul acesta, rezultă o continuă schimbare de perspectivă, ceea ce denotă că scriitorul ştie ce face, că se pregăteşte pentru scriere, nu ca alţii care poetizează cum respiră.

Punctele forte ale volumului şi dovada talentului sunt unele poeme scurte, ambigue, derutante şi reci ca un silogism: „în/ totdeauna/ un mecanism simplu/ funcţionează mai bine/ într-un conflict de durată” (# amargosarange). Scamatoria este să obţii formulări cu înveliş ştiinţific fă­ră să faci paradă de jargon. Ştiinţificitate era de găsit şi în Mega-Sutra lui Leonard Ancuţa, însă la Zbîrnea ra­ţionamentele de institut sunt extrase mai ales datorită sobrietăţii (ironice) a eşafodajului lexical, şi nu datorită unei inflamaţii lexicale cu iz academic. Autenticitatea este incontestabilă şi fundamentată pe inteligenţă: „cum se naşte violenţa în câmp deschis/ de unde pleacă mişcarea de rotaţie şi/ care sunt predicţiile astrale/ pentru lunile de iarnă/ ce facem pentru a evita fiziologia meduzei” (#worldsincollision). Efectul urmărit de autor este cel pe care un biliardist dibaci ştie să-l imprime pentru a pocni alte bile din unghiuri neaşteptate. Acurateţea desenului schematizat la maximum pare înrudită cu cea a unor poeme ale lui Wallance Stevens. În zona jargonului ştiinţifico-cultural s-a mai mişcat la noi fizicianul suprarealist Marius Surleac, dar el nu strângea şuruburile versurilor atât de aproape de îngheţare în axiome.

O perspectivă a noilor timpuri

În încercarea lui de a crea arhetipuri şi tot soiul de memorabilia, poe­tul face uz de un titlu polisemantic, urban şi bizar. Kazim este un nume mai cu seamă turcesc şi aparţine multor făpturi: de la fotbalişti, până la eseişti şi alte specii. Dar nu numai despre propunerea de numele cheie, cu substrat leit-motivic e vorba, ci şi despre o nuanţă de exotism urban aşternută peste geometria scriiturii.

Principiul de compoziţie e concentrat într-un vers: „voi fi omul urban care ascultă muzică pe shuffle” (#shuffle). Aşa l-am putea insectariza pe poet ca ieşind din mantaua chill-out a lui Andrei Ruse şi împrumutând atmosferă de la Radu Niţescu ori Andrei Diniş. Însă Zbîrnea pune accent pe inteligenţă şi exactitate mai mult decât pe crearea de scenarii dezabuzate cu tresăriri de înduioşare. Desenele lui în peniţă au ceva din migăleala lui Sorin Despot, dar sunt mai concentrate şi surprinzătoare: „sen-/ timentul de/excludere modalităţi de/ cons­trângere/ un nou nceput” (#h&m ). Poemele cu titlul de combinaţie de tastatură sunt montaje substantivale fără verb. Lipsa de mişcare produce ipostaziere. Şi mai bine ar fi dacă ingambamentul nu ar fi anunţat prin cratime. Imaginea unui mecanism absurd, cu veleităţi de perpetuum mobile prevalează: „cum fie-/ care/ dintre noi/ a înţeles mecanismul/ propun să mergem mai departe” (#raynaud).

Cu cât Andrei Zbârnea se va maturiza, – în caz că are chef, căci tot mai puţini oameni au chef – cu atât mai rare vor fi constatările elitiste de felul: „la fiecare cincisprezece minute (undeva în lume) cineva/ descarcă un film din antonioni” (#μtorrent). Resursele poeticii lui sunt promiţătoare, dat fiind că el e preocupat de fenomenul fractalilor, precum şi de cel al anafilaxiilor ori al dublurilor. O percepţie care înregistrează fragmentarea, dinamismul mişcării (transferului) şi avalanşa comunicaţională – toate atât de rapide încât tind spre senzaţia de nemişcare – are mari şanse să propună un alt mod de funcţionare al poeziei. Reuşita absolută ar trebui să fie doar o chestiune de scurtă aşteptare. Acum suntem în faza de semi-capodoperă a noilor vremuri.

*Andrei Zbîrnea, Kazim, „Herg Benet”, 2014.