logo

Revistă de literatură, eseu, arte vizuale, muzică, fondată în februarie 1990 la Arad.

Redactor-şef fondator: Vasile Dan.

logo

 

LECTURI PARALELE

 

Lavinia I. Olariu

 

Scriitori francezi de azi: Charlotte Salomon – curajul de a rămâne… *

 

logoDavid Foenkinos este deja un nume cunoscut al literaturii franceze contemporane şi a fost tradus şi la noi cu romane precum Inversiunea idioţeniei… (debut, 2002), Potenţialul erotic al soţiei mele (2004), Delicateţe (2009), dar şi alte câteva.

În Franţa, discuţiile din jurul acestui tânăr scriitor au alura unui pariu perpetuu. Dacă unii îi contestă substanţa operei, alţii sunt dispuşi să-i gireze statutul şi să-i urmărească evoluţia.

Ultima sa carte, Charlotte, a acutizat această polemică din jurul autorului, în special datorită nominalizării cărţii la premiul Goncourt pe anul 2014, dar şi câştigării a două premii literare, „Renaudot” şi „Goncourt al Liceenilor” .

Romanul mizează pe un subiect etern sensibil, problema evreiască, Shoah-ul, urmărind destinul lui Charlotte Salomon, o pictoriţă evreică din Germania nazistă, care, deşi a trăit doar 26 de ani (a fost ucisă la Auschwitz), a lăsat o operă picturală autobiografică remarcabilă, expresivă şi de o sensibilitate copleşitoare. Viaţă?sau teatru? însumează peste 1000 de guaşe care narează viaţa artistei. Picturile sunt însoţite de text şi de sugestii muzicale, pentru a forma o mărturie complexă a unui destin care se ştie condamnat. Această operă, găsită din întâmplare de Foenkinos dă naştere fascinaţiei autorului faţă de Charlotte Salomon.

Există două istorii care se împletesc până la sfârşitul cărţii şi susţin ideea tributului adus unei vieţi de excepţie, prin densitate a tragicului, dar şi a calităţii operei lăsate în urmă. Este vorba, pe de-o parte, de firul biografiei pictoriţei, iar pe de altă parte de istoriei anchetei lui David Foenkinos, care se întoarce la Berlin (de care era fascinat înainte de a cunoaşte povestea eroinei sale), apoi la Villefranche-sur-Mer, pentru a recupera memoria personajului său. Deoarece autorul o transformă pe Charlotte într-un personaj, neavând acces la o biografie consistentă a artistei, recitind şi interpretând în fine nuanţe trăirile exprimate de guaşele acesteia şi dând o aură de excelenţă unei vieţi tragice.

Declarându-se fascinat de Charlotte Salomon, autorul îşi mărturiseşte dificultatea de a-i scrie povestea: „Ani de zile am luat notiţe./ I-am parcurs neîncetat opera./ Am citat-o sau am evocat-o pe Charlotte în mai multe romane./ Am încercat de nenumărate ori să scriu această carte./ Dar cum?/ Să fiu prezent?/ Să-i romanţez povestea?/ Ce formă ar trebui să ia obsesia mea?/ Începeam, încercam şi abandonam./ Nu reuşeam să scriu două fraze una după cealaltă”. (p. 71).

Soluţia pentru care optează autorul este condiţionată de neputinţa de a se detaşa de poveste, pentru a o putea supune unor narativităţi. Fiecare frază este un rând independent şi enunţă o stare, o situaţie, un eveniment. Până la un punct, s-ar putea spune că povestea lui Charlotte Salomon este un amplu poem în proză. Cel puţin, textul aşa arată. Ca nişte versuri libere şi albe. Efectul acesta este dat însă de soluţia găsită de autor, pentru a putea spune, totuşi, povestea, chiar dacă într-un ritm sufocat.

Poezia se degajă din acest text prin melancolia personajelor şi a naratorului, toţi nişte spectatori a unui spectacol sinistru şi neverosimil de absurd.

Charlotte poartă numele mătuşii sale, care s-a sinucis. Mama sa, Francziska se sinucide şi ea când Charlotte e doar un copil. Dar aceasta nu va afla decât la maturitate ce s-a întâmplat, de fapt, cu mama ei. Şi se va simţi blestemată. De fapt, toate femeile din familia mamei sale se sinucid şi nu doar femeile, ci şi câţiva bărbaţi. Având în spate această tradiţie suicidară, Charlotte are în faţă moartea, care se insinuează mereu în secvenţele sale existenţiale, prin teamă, umilinţă, ameninţare, singurătate, părăsire, ascundere etc.

Într-o perioadă în care evreii nu mai au acces la viaţa publică (mama sa vitregă, o excelentă cântăreaţă lirică este nevoită să-şi înceteze concertele), Charlotte este primită la Academia de Arte Frumoase din Berlin, unde studiază pictura, uimindu-şi profesorii cu talentul său. Câştigă un concurs de pictură, dar se explică faptul că nu poate să-şi ridice premiul, din cauza originii sale.

Orice acţiune, emoţie, întâlnire a personajului pare atinsă de im placabilul morţii. Totul se trăieşte în grabă, cu respiraţia tăiată. Charlotte cunoaşte în acest mod şi iubirea. Albert, profesorul de canto al mamei sale devine obsesia tinerei femei. Pasiunea şi forţa vitală de care este capabilă sunt investite în întregime în relaţia cu solitarul şi ciudatul Albert, la fel de hăituit de soartă ca Charlotte. Amândoi intuiesc pericolul, dar ea se dăruieşte, iar el se conservă cu luciditate, pentru că nu-şi poate permite să construiască nimic. Îşi doreşte, în schimb, ca Charlotte să-i ilustreze cartea autobiografică.

După Noaptea de Cristal, tatăl lui Charlotte este dus într-un lagăr de concentrare, iar după întoarcerea sa, Charlotte este obligată de părinţi să părăsească Berlinul, pentru a se alătura bunicilor, în sudul Franţei, la Villefranche-sur-Mer, în casa lui Ottilie Moore (o protectoare a refugiaţilor, în special a copiilor). La Nisa cunoaşte şocul adevărului morţii mamei sale, care, la fel ca sora ei, s-a sinucis. Apoi se sinucide bunica ei, iar Charlotte rămâne cu bunicul semi-senilizat şi agresiv. Cei doi sunt duşi într-un lagăr de concentrare din Pirinei, unde rămân câteva săptămâni.

Se întorc pe jos, la Ermitage, locuinţa protectoarei lor, din Villefranche-sur-Mer. Charlotte îl cunoaşte pe medicul Moridis, cel care îi spune să picteze. Pentru a nu înnebuni, tânăra se refugiază într-un hotel şi începe să-şi picteze viaţa. Între timp, cunoaşte încă o dată pericolul morţii, ceea ce îi sugerează că trebuie să se grăbească. Esenţa şi sensul operei sale sunt surprinse în concluzia pe care ea însăşi o formulează: „Am fost toate personajele din piesa mea./ Am învăţat să întruchipez toate destinele./ Şi am devenit astfel eu însămi”. (p. 183). Charlotte îi va încredinţa opera doctorului Mordis, spunându-i: „Este toată viaţa mea” – aici mi-am povestit toată viaţa, este cel mai important lucru din viaţa mea, aici se termină viaţa mea.

Aproape neaşteptat, Charlotte cunoaşte experienţa cuplului – se căsătoreşte şi rămâne însărcinată. O vreme, cei doi soţi trăiesc ascunşi la Ermitage, într-un paradis natural, înconjuraţi de infernul războiului şi al deportării evreilor. În toamna anului 1943, în urma unui denunţ, cei doi soţi sunt deportaţi la Auschwitz, iar Charlotte, însărcinată în cinci luni, moare într-o cameră de gazare a lagărului.

Privirea naratorului o urmăreşte obsedant pe Charlotte pe tot parcursul romanului, până în camera de gazare. Asemenea unui regizor, autorul îşi constuieşte cartea în scene. Totul se întâmplă acum. Ca într-o încercare disperată de a o aduce înapoi pe artistă.

Subiectul şi scopul cărţii este viaţa lui Charlotte Salomon. Autorul nu este aproape de loc interesat să descrie contextul, să explice evenimente şi fenomene istorice. Sporadic, apar nume ca Walter Benjamin, Aloïs Brunner, Hannah Arendt sau scurte precizări ale unor evenimente, însă doar pentru a evidenţia drama artistei.

I s-a reproşat cărţii tocmai lipsa consistenţei istorice, precum şi absenţa scopului scriiturii. Charlotte nu este însă un roman istoric, ci unul despre absurdul şi nebunia existenţei, liric prin delicateţea cuvintelor care o recompun pe eroină. O odă pentru o artistă care, simţind că este condamnată la moarte, agonizând la marginea nebuniei ereditare, dar alegând totuşi viaţa pentru a-şi salva memoria.

 

* David Foenkinos, Charlotte, Editions Gallimard, 2014, 224 p.