LECTURI PARALELE

Horia Ungureanu

Sanda Maria Deme: Ochiul magic*

Este îndeobşte cunoscut (şi recunoscut) faptul că discipolii lui Hipocrat sunt atraşi de artă, de literatură mai ales, fiind nu doar „degustători”, ci chiar creatori cu anvergură. Mulţi dintre marii scriitori ai lumii au fost medici. Este suficient (şi edificator) să-i amintim aici doar pe câţiva dintre ei pentru a ne da seama de imensul impact pe care l-a avut creaţia lor literară asupra artei scrisului: Cehov, J. Keats, Cronin, Fr. Schiler, Bulgakov, iar dintre români, V. Voiculescu, Emil Brumaru, Augustin Buzura. Poate că lucrul acesta nu ar trebui să ne mire dacă ne amintim că Asclepios, zeul medicinei la vechii greci, a fost fiul lui Apolo, zeu al muzicii, poeziei şi al artelor frumoase. Inegalabilul Cehov spunea că medicina i-a fost soţie, iar literatura, amantă, făcând astfel o plastică diferenţiere între cele două preocupări ale sale, pledând subtil în favoarea literaturii, iar, la rândul său, Duhamel a recunoscut că medicinei îi datorează tot ce are el mai bun.

Venind mai spre zilele şi locurile noastre, remarcăm că Aradul a avut (şi are) medicii săi cu „dublă menire”. Mă gândesc la pictorul Zeno Oarşă, la sculptorul Celus Ciobanu, la scriitorii Florin Bănescu, Mircea Jurca, Ion Corlan şi, iată, la poeta Sanda Maria Deme, remarcabili cu toţii atât în postura de medici, cât şi în cea de mânuitori ai pensulei, daltei sau condeiului.

Comentatorii care s-au aplecat asupra primelor două volume ale poetei Sanda Maria Deme au remarcat că autoarea face „incursiuni în zona unui lirism recuperator al unor formule şi stări apropiate de firescul din fiecare dintre noi”, iar „feminitatea este supusă, de multe ori, unor scrutări surprinzătoare, tensionate chiar”. Scriindu-şi versurile, pare că poeta urmăreşte un singur scop, acela „de a se diseca sufleteşte, cu o îndrăzneală crudă, specific feminină”. A mai fost remarcat un plan secund al poemelor, „cel al intertextualităţii, al referinţelor culturale, al motivelor mitologice”, plan pe care îl întâlnim şi în volumul care a prilejuit scrierea acestor rânduri.

De altfel, nevoia aceasta imperioasă (uneori chiar plăcerea) de a-şi sonda mereu interioritatea, cu tandreţe uneori, alteori cu amară autoironie, o găsim şi în recentul volum al Sandei Maria Deme, carte care confirmă stilul propus prin celelalte dinainte, canonul propriu, cum bine spune Vasile Dan într-o recentă recenzie. Şi aici, ca şi în volumele anterioare, poeta îşi scrutează propria viaţă, propriile trăiri, propriile „sfârşituri amare”, folosindu-se de un organ special al ei pe care îl numeşte „al treilea ochi”, „ochiul violet”. Un ochi magic care poate privi, poate scruta nu numai timpul, ci şi prin „crusta fragedă” care acoperă întrebările rămase fără răspuns. „Cine sunt eu, cine eşti tu, cine sunt ei” sunt întrebări care denotă o neliniştită căutare a identităţii feminine care suferă uneori pentru că „nimeni nu ne cheamă la război”. Iată o inedită clamare a necesităţii egalităţii de şanse în faţa vieţii.

Poeta îşi scrie trăirile, angoasele „adulmecând atent sângele trecerii”. Pentru dânsa orice schimbare este o trecere şi orice trecere, un labirint sau un cerc, adică un drum fără sfârşit: „sunt în permanenţă într-un labirint, / caut ghemul/ mi se dă ghemul/ ucid minotaurul cu săgeata de argint vrăjit, / cred că ieşirea e definitivă spre libertate/ dar cad după câteva secunde de răgaz/ pe toboganul unei noi serpentine de viaţă”. Pare-se că „între Dumnezeu şi ţărână” nu există odihnă.

Dar, pentru că nimeni nu poate trăi într-o perpetuă tensiune fără să se alieneze, fără să înnebunească, din când în când poeta îşi acordă răgazuri, oaze de linişte, de liniştire a simţurilor, a trăirilor prin întoarcerea la pacea primordială, la simplitatea naturii. „În fiecare dimineaţă după raportul de gardă spitalicească”, poeta deschide „ferestrele să intre ploaia de vară/ ce erupe în spirale oranj/ mirosind a parfum de iarbă proaspăt tăiată”.

Sanda Maria Deme ştie foarte bine (dar şi medicul) de ce clasica normalitate poate fi anticamera nebuniei, iar viaţa, uneori, „pare un spectacol de balet prelungit”, adică un fel de mers pe vârfuri, pe poante, urmat de piruete, salturi şi nesfârşite spagate. Timpul, implacabila trecere a lui, o determină pe poetă să observe cum, în urmă, rămân trupuri „îmbătrânite şi strâmbe”, amintind de vremea când era tânără, „cu buze de ceai neîndulcit”.

Specialistă în „trezirea la viaţă” (cum ironic se autoproclamă), nu ezită să vorbească despre moarte cu un ton firesc, liniştit, aproape banal. În fond, ce este moartea? Nimic. Doar „renunţarea la respiraţie”.

Feminitatea deplină a poeziei Sandei Maria Deme este ilustrată perfect de poemul Destine, pe care îmi permit să-l reproduc în întregime: „Odată când eram călători priveam lumea de sus/ cu umerii arcuiţi de mirare ascultând aceeaşi muzică/ cu spirit latin în noi tu erai cântec şi eu poezie/ acum paşii noştri nu s-au despărţit, / dacă mă opresc, vii după mine atent la gesturile mele./ Mă opresc unde zici tu să ne împreunăm palmele/ deşi cineva mă trage de mână să ieşim din joc/ eu adorm, un mod pisicesc de autoapărare./ Nu mă supăr, nu mă cert cu soarta/ dar uneori plâng, ah plâng (aproape uitasem)/ când îmi răstorn viaţa şi-o las să atârne pe geam./ Cu tine s-a întâmplat că mi-a lipsit curajul/ de a porunci clipei să te oprească lângă mine, / nu pot adulmeca o soartă comună fără un risc./ În viaţa mea la vreo problemă/ găsesc cel puţin câte cinci soluţii sau rezolvări, / mirabil ai spune, nemaivăzut şi/ predestinat te întorci căutându-ţi copilăria pe străzi/ într-un mod infantil, / de mână cu adolescenţa care e un cuptor fecund de lumină/ încet-încet ne-au ajuns din urmă toate expresiile celorlalţi, / o să îmbătrânim departe unul de altul, / o să ne alungăm din minte zilnic mergând în pieţe, / nu-i nimic, nu-i nimic, în lucruri stă o tăcere de piatră, / lucrurile nu mai au o suprafaţă a lor/ nu ne mai bucurăm, nu mai iubim, / sirena salvării se pierde în lume/ şi nimic nu mai este de salvat”.

Goethe spunea că ar trebui ca în fiecare zi să ascultăm cel puţin un cântec şi să citim o poezie bună. Ei bine, cartea Sandei Maria Deme ne oferă din plin această ocazie.

*Sanda Maria Deme, Ochiul magic, Editura „Mirador”, 2014