LECTURI PARALELE

Ionel Bota

Revelaţii, desţeleniri, sincronii. Un isihasm al fascinaţiei în poezia lui Theodor Damian*

Lectura cărţilor lui Theodor Damian, acelea de poezie, este o ceremonie aparte pentru un cititor interesat de evoluţiile culturale care fundamentează biografia unui intelectual important al generaţiilor noastre postbelice. Discursul liric, marcat de o înţelepciune calmă a metaforei şi de lecţiuni ale confesivului, de referent memorial şi puterea de a controla impresivul, enunţă reperele unui univers al dezinvestirii neştiutului, al fidelităţilor eului faţă cu formula clasică şi experienţele modern/ postmoderne din poezia română.

În 2012 apărea la Editura „Tracus Arte” volumul Apofaze (150 p.), o carte excelentă mai ales pentru alte utile clarificări în legătură cu universul liric purtând marca Theodor Damian, o demonstraţie utilă, care transpare din comentariile unor condeie redutabile din critica românească (Nicolae Manolescu, Alex. Ştefănescu, Mircea A. Dia conu dar şi mulţi alţii), privind un adevăr, la urma-urmei: poezia lui nu e nici postromantică, nici postmodernă, el caută echilibrul în inventarul semantic şi nu în clivajul stilistic iar în volumul acesta se observă un stil mult salubrizat faţă de lampadofori, desfăşurarea acelei resorbţii de real între metafore e redusă la gesturi şi desţelenirile moderniste au loc într-un corpus arid, dominat de un insolit proiect al simplităţii, garnisit cu formulele grave şi retenţiunea eului scriptor din poezia generaţiilor mai tinere. Între fericirea mută şi revelaţii aproape mistice, aglomerări simbolice şi mijloace de exprimare clamând magnificenţele lumii şi omului, cartea aceasta, structurată tristadial (sunt trei secţiuni, aici: Arşiţa pustiei, Apofaze şi În casa fulgerului), dezvoltă un ludic oarecum simbiotic, poemul evocă un insolit basorelief privilegiind ilusia, un isihasm (amintit şi la Vasile Andru) insinuând fascinaţia marelui popas de la crugul mereu nerostit al veacurilor. Aproape că nu ar avea nimic spectaculos sceneria acestui imaginar dar discursul poeziei lui Theodor Damian ne păstrează în zona de supravieţuiri ale eului liric în preajma unui zid al plângerii eternizând semnele marilor adoraţii. Dezinvoltura decelării visului-memorie, într-unul din poeme, e temperată de mica revoltă metafizică (există o senzualitate a morţii?), gest apolinic, desigur: „Aşa se transformă visul în realitate/ când îl hrăneşti o viaţă/ ca pe ultimul tău copil/ ca atunci când îţi construieşti/ şarpele de aramă/ aşteptând muşcătura celui viu/ şi ştiind că nu vei muri/ că s-a întors înapoi drumul/ dintre cristelniţă şi sicriu” (Aşteptând muşcătura, p. 35) Intempestivul e şi el jucat la rulota unor desăvârşiri, antielogiul fiind aici antinomia consecutivului, aşezarea în nume, adesea în numele melancoliei tragice livrată mereu la stadiul marilor contingenţe. Cuvântul e lumea, universul, adâncimea, el asigură conştiinţa metafizică a eternei deveniri. Fără a căuta efecte esoterice, poezia exultă în acest imaginar substitutiv, e picătura de esenţă în izvorul creatorului imaculat. Viziunea, stanţa contemplativă e arhivată în chiar miezul proiectului. De aceea o epopee a cuvântului trebuie desfăşurată în marele ring al lumii-iniţiere, al lumii căreia doar metafora îi mai descifrează corect trecutul, prezentul şi viitorul: „Acasă este locul de unde vine/ cuvântul/ cum se naşte cuvântul?/ care e pântecele său?/ ce făcea el înainte de/ naştere?/ ce fulger l-a zămislit/ din ce hău?// Aştept şi ascult/ aşteptarea ca ascultare/ lucrurile toate vorbesc/ aştept însă primul cuvânt/ aşa cum aştept parusia/ şi dreapta judecată/ ultimul verb din gura/ Celui Sfânt/ când cuvântul devine/ cântec/ doxologie/ ca atunci când îngerul/ te poartă în cer şi în iad/ şi iar pe pământ/ pentru a fi gata de/ liturghie” (Pântecele cuvântului, p. 76)

Cartea lui Theodor Damian consolidează opinia generală asupra liricii lui, o poezie definind stadiile de sincronicitate din literatura noastră cu dinamicile domeniului în lumea contemporană. Poezia lui Theodor Damian trebuie de-acum „monografiată” atent cu atât mai mult cu cât scriitorul e un nume remarcabil între cei cărora cultura română le datorează ieşirea cu mai multă îndrăzneală în lume.

*Theodor Damian, Apofaze, Editura „Tracus Arte”, 2012, 150 p.