logo

Revistă de literatură, eseu, arte vizuale, muzică, fondată în februarie 1990 la Arad.

Redactor-şef fondator: Vasile Dan.

logo

 

LECTURI PARALELE

 

 

Ionel Bota

 

„Poezia curge vinovată până la disperare…”. Uimire şi revoltă în lirica Silviei Bitere*

 

logoÎn ultimii ani, Silvia Bitere a ieşit la rampa succeselor, în lumina propriului talent, indiscutabil, dublat de meticulozitatea autorului de poezie bună de a face o necesară distincţie între lectura binară a realităţii şi „citirea” lumii dinlăuntrul fiinţei care scrie. De aceea au şi fost bine primite volumele De-a Caroline, Gri Kamikaze, precum şi prozele din Povestiri cu scaun la cap. Poezia Silviei Bitere e mult îndepărtată de crizismul narcisiac care nu lipseşte de la case mai mari, dar opţiunea pentru ritual, severă, întreţine mai ales acea vrajă orfică în regimul de-canonizant, am zice asemuind nuanţele cu marea călătorie a eului liric pe un drum anabasic.

Volumul recent, S-Via/Del Mar, a apărut ca şi anterioarele departe de mode şi clasificări, zăbava lângă „dulceaţa realului” şi ereziile ironic-ludice devenind, aici, programate agresiuni asupra riscurilor edulcorării. În structura cărţii poemul se insinuează orgolios ca produs de promoţie, universul acesta liric rezistă oricărui seism, iar cartea dovedeşte o minuţie analitică aproape optzecistă. Toate risipirile ei sunt liminale, variante de fantezie la purtător (fantezia… vie, subliniază în incipit-ul cărţii autoarea noastră), eul liric e posedat de viaţă sub semnul permanent al uimirii. Uimirea chiar, în lirica Silviei Bitere, e revoltă şi proiecţie a nostalgiei în salonul celor necesitând terapia tristeţii. Gnoza texturii arată încă o dată că ne aflăm în preajma uneia din femininele veritabile ale poeziei româneşti din generaţiile mai tinere: „am căutat tristeţea lucrurilor/ să nu credeţi că nu am făcut-o/ am dat de gustul ei sofisticat până la sofism/am minţit pentru tristeţe/ cum se minte un copil pentru o jucărie adorată/ neavută la timp în copilărie/ am simţit echivocul acela al tristeţii/ până la tristeţea însăşi// sunt multe momente de invidiat într-o tristeţe profundă/ nu dai socoteală nimănui/ eşti unic în tristeţea ta ca şi în adevăr/ ca şi în nimicul fiecăruia dintre voi şi noi// există un motiv întemeiat al tristeţii/ mai bine să fii trist decât rău/ se ajunge mai repede la fericire” (am ucis în linii mari tristeţea, p. 18).

Vectorul de-materializării are un segment eliberator, eul hăituit de angoasa existenţială, oarecum resentimentar, exprimând în laboratorul unde se prepară reguli şi insomnii, visuri şi alchimii, vegherile trupului în ruină şi o metafizică a splendorii, dar, ciudat, perspectivând aproape la un mod blagian semne ale trecerii. Aşa se descifrează şi secretul vieţii, şi secretul iubirii, şi bunul, şi răul, şi aurul, şi cenuşa. Prin poezia sa, Silvia Bitere face o reverenţă lumii de la înălţimea Sionului său de memorie arzând sensurile vechi, asimilând sensurile noi, adăpostind în matrice extazul şi revelaţia, logosul şi magia textului. Ea se fereşte şi de ispitirile melanjului discursiv care pot deveni retorism calp, scena poeziei sale e populată cu experienţe cognitive (nu experimentalisme de orgoliu), reflexivul e nuanţa dominantă, imanentul e în dezechilibru cu resorbţiile realului şi poezia curge vinovată până la disperare în retortele marelui absolut: „nu mai avem timp pentru bună ziua stigmaţii mei/ răstigniţii mei buni şi umili/ nici nu mai vreau să dau bună ziua la păsări/ e mult timp de când harta a rămas intactă/ caut oameni vii cărora să le povestesc orice/ care să fie şezători de origine şezători/ plictisiţi de trai dar dornici să asculte poveşti/ consider din start că am poveştile cele mai bune/ sunt ieftine netipărite/ amintirile sentimentele nu se pot tipări/ alunecă litera din tipar/ risipă de plumb şi aripi// gândesc abstract aş spune incomod/ şansele de a îmbătrâni nu există pentru mine/ ele se nasc şi rămân undeva suspendate/ între cred şi chiar se întâmplă// copiii sunt chemaţi la rugăciune/ deodată se face linişte în cuibul cu păsări/ ne rugăm în ordine alfabetică/ aşa cum nu se moare/ şi atunci ştiu că am un rost aici/ sub unghia asta mică doctore/ vezi tu chiar aici” (chiar aici doctore, p. 92).

Cu, deja, un pluton de critici atenţi şi exacţi în opiniile despre poezia sa, cu alura ne-demantelată încă a tinereţii creatoare şi entuziaste la butoniera evenimentelor provocate în lumea literară de apariţia cărţilor sale, Silvia Bitere e deja un nume valoros în inflaţia autorlâcului de la noi. Cu siguranţă, nu va fi nici pentru noi comentariul de azi singura zăbavă asupra acestui interesant şi autentic univers liric.

 

* Silvia Bitere, S-Via/Del Mar, Editura „Grinta”, Cluj, 2015, 108 p.