logo

Revistă de literatură, eseu, arte vizuale, muzică, fondată în februarie 1990 la Arad.

Redactor-şef fondator: Vasile Dan.

logo

 

POEZIE

 

Tineri poeţi braşoveni

 

Cursurile de scriere creatoare iniţiate de regretatul poet Alexandru Muşina la Facultatea de Litere a universităţii braşovene au deja peste douăzeci de ani. A urma un astfel de curs nu te transformă automat în scriitor, cum susţin unii (din rea-voinţă, ignoranţă, prejudecată) că ar crede promotorii lor. Dar te ajută, eliminînd o bună parte din bîjbîielile începutului, arătîndu-ţi un drum, pe care eşti liber să-l urmezi sau nu. Iar în cazul unor tineri motivaţi, cum (mai) sînt cei care aleg Literele, poate chiar constitui un ajutor nepreţuit. Ca şi, din partea celui care predă, satisfacţia descoperirii unor talente care, poate, vor fi scriitorii de mîine.

 

Romulus Bucur

 

 

 

Raluca Keresztes

 

 

 

vizită

 

 

«analizele sunt perfecte dar, din

 păcate, mâine pe la ora 12 veţi

 muri. ar fi bine să

 vă pregătiţi, să

 vă îmbrăcaţi în

 haine negre, nu lăsaţi

 povara pe cei

 dragi».

«m-ar interesa şi pe mine

 un sicriu, vă rog frumos»

«vai, îmi pare rău,

 condoleanţe! cine v-a

 murit?»

«ah, nimeni, nu vă-ngrijoraţi, e pentru

 mine. mâine pe la ora 12 voi

 muri. aş vrea unul

 cu gust, dar nu prea

 sobru, să se vadă că mi-a plăcut

 cultura, dar că n-am luat-o prea

 în serios».

merg la piaţă,

cumpăr arpacaş şi o

coroană funerară din

cale. acasă îmi pregătesc

coliva cu

sârguinţă, dar numai după ce îi cer

bunicii reţeta.

fac curat în sufragerie:

dau cu aspiratorul,

şterg praful,

ard nişte esenţă de cocos,

măcar camera să miroasă

frumos. apoi îmi pun

lenjerie neagră

costum negru (cutting-edge)

pantofi negri

şi

mă aşez frumos în sicriul chic,

nici prea-prea, nici foarte-foarte

nu e tocmai

confortabil, mă cam doare

spatele, dar nu vreau să mă prindă

invitaţii pe nepregătite. trag

capacul peste mine şi dorm

frumos ca orice viitor

mort respectabil.

a doua zi, pe la 11:30,

casa se umple de rude şi prieteni, toţi

în negru, au adus şi ei coroane

de cale. mama mă întreabă dacă am spălat

vasele, ca întotdeauna. îi spun că

«da, nu vreau să las

povara pe cei

dragi». bunica găseşte coliva

minunată. e mândră de abilităţile mele

culinare.

apoi

cu toţii se aşază pe

canapea, pe scaune, pe

fotolii şi aşteptăm

cuminţi să

mor.

 

 

 

cum să scrii un poem de succes:
E. A. Poe's guide for dummies

 

 

ca să scrii un poem de succes e

musai să nu

aibă nici c-un

vers mai

mult peste

o sută. cam

asta e durata

medie de atenţie

a unui om de

rând. neapărat să ai un

animal cu pene sau cu

blană, imperativ să fie

negru, de preferinţă

fantomatic, să ţi se ridice

părul de pe mână când

apare, şi absolut necesar e

să prevestească lucruri

rele. preferabil să fie

şi-o iubită pierdută pe

undeva, şi să arăţi cum tu

eşti un unic fulg de nea,

neînţeles de gloata

omogenă. n-are cum să

meargă, sigur, fără un

strop de refren, substantiv

comun sau propriu, repetat

din când în când. rimă

mai mult interioară, dar şi

exterioară, mai mult ca

s-arăţi că

poţi. dacă-i vorba de-o

poveste, un incest şi un

topor, te vor face

autor.

 

 

 

 

Ioana Zenaida Rotariu

 

 

 

Christian Tell nr. 21

 

 

dacă ai să treci vreodată aproape

de piaţa amzei să cauţi locul ăsta

o străduţă liniştită pe care se află şi

ambasada franceză

acolo am stat noi trei zile într-o

cameră cu patru paturi supraetajate

pe atunci puteam citi

libertatea de a trage cu puşca

fără a avea o strângere de inimă

biletul de tren 28 – 31 martie

pe terasă eram cu raluca vorbăreaţa

şi biata cami ne aştepta

râdeam şi-atuncea – ce era să fac?

degetele sabinei se jucau cu dopul

unei sticle de vin

şi prietenele mele mă ascultau

cum le povesteam că mi-a plăcut

că eu vreau să mă întorc

paralel cu noi băieţii de la hostel

ascultau muzică şi râdeau

şi mă gândeam ce naiv poţi fi

la douăzeci şi doi de ani

cum viaţa ţi se pare simplă când eşti

departe de casă

zece

îţi scriu acum când orice altceva

nu se mai poate face ai fost acolo

ai văzut

o apă neagră nu puteai şi

nici nu

te-am lăsat să faci nimic

acum când nu mai vrei să-ţi laşi capul

pe umărul meu şi să accepţi

mi-am imaginat

zece degete dragi pe cană

dimineaţa şi o zi de toamnă

să nu mă-mbolnăvesc de durere

cât încă simt noroiul

cald îţi scriu e tot ce pot să fac

apoi să plec şi să adun liniştea să

ţi-o trimit sunt bine mă gândesc la tine

dar acum e prea tîrziu şi cu toţii am obosit

 

 

 

 

Bianca David

 

 

 

Aş vrea să scriu

 

 

Aş vrea să scriu poeme despre tot

şi despre toate

Să-ncânt publicul select al cafenelelor

şi prietenii iubitori de poezie.

Să scriu poeme calde despre soare

şi poate vânt şi poate ploaie,

Poeme încântătoare despre

probleme reale,

Poeme reci despre

oameni seci,

Poeme demne de volume

moderne.

Dar totul este gata scris.

Şi cu aceaşi scriere.

Să nu spui nimănui!

Aveam 10 ani când l-au luat

Era noapte.

Nu ştiam unde-l duc.

Nu ne-a spus nimic.

Ştiam de închisori,

Ştiam de deportări,

Ştiam şi ne era frică.

„Să nu spui nimic nimănui”

mi-a zis mama.

Aşa zicea mereu.

Să tac, să nu povestesc

ce s-a întâmplat.

Să nu spun nimic despre

ce se vorbeşte în casă.

Şi tăceam. Tăceam.

La 13 ani ne-a trimis

o scrisoare

Tata era aproape de Ucraina,

în lagăr.

„Trăieşte! Trăieşte!”

am strigat entuziasmată.

Îl aşteptam.

Aşteptam să se întorcă acasă.

N-a mai venit.

 

 

 

 

Liliana Drug

 

 

 

Un ciob la marginea lumii

 

 

Pantofii roşii cu vârf ascuţit

Călcau atent.

Nu e un poem despre piatra de sub pantofi,

Nu e un poem despre mucul de ţigară aruncat

Sau despre punga dusă de vânt,

Ori despre guma lipită de asfalt.

Nu e despre canalizarea fără capac, nesemnalizată,

În care ar putea aluneca pantofii roşii,

Nici nu e vorba de frunzele toamnei,

O toamnă rece.

Nu e despre norul de ploaie ce o ajunge curând

Nu e soare pe cerul ei, dar va fi mâine.

Ar fi luat cizmele de cauciuc

Acelea pe care le încalţă primăvara când sapă grădina.

Nu e un poem despre afişe electorale,

Dar vede unul pe stâlp.

Anunţă un sistem medical performant.

Când prindea o piatră sub pantofi,

Sânii îi săltau.

Pe dreptul l-a lăsat lor demult.

Nu e un poem despre sâni,

Nu e un poem despre fire de păr păstrate în carte

Sau despre puful ce dă să apară,

E un poem despre o zi normală.

Secată

Era vacanţă de vară,

Mă plimbam cu Rodica doar în chiloţi,

Nu ne crescuseră deloc sânii,

Eram două pitice.

În mijlocul apei erau două pietre imense,

Stăteam pe ele şi ardeau

Şi căutam viitorul de oameni mari.

I-am povestit atunci Rodicăi,

Cum de două nopţi, în vis,

Mă măritam cu Radu.

Atunci mi-a zis că o să mor,

Că nu e bine ce-am visat.

I-am lăsat ei toate hainele,

I l-am lăsat pe Radu,

I-am scris mamei o scrisoare şi

I-am desenat o casă, cu o floare.

Tata nimic nu a primit,

Am vrut să sufere, mă supărase.

Şi-mi dădeam drumul pe pat,

Muream de câteva ori pe zi

Dar niciodată cu adevărat.

Am aşteptat chinuitor o moarte

Şi astăzi încă o aştept,

Să o văd iar pe Rodica,

Să fim iarăşi naive,

Să ardă bolovanul sub noi,

Să mai visez o nuntă,

Apoi să cresc, să nasc o fată,

Să îl prind pe Radu cu Rodica în pat,

Să plâng de supărare, să îmbătrânesc

Să mor.

 

 

 

 

Roxana Târziu

 

 

Pentru Angela, cu toate că nu m-ai ştiut

 

Eu ştiu şi ştiu că şi tu.

Acum câteva zile m-am uitat la degetul tău mare

şi atunci am văzut. L-am recunoscut.

Te-ai uitat în sus, te-ai uitat în jos,

drept înainte însa nu, pentru că erai obişnuită

ca eu să fiu mai mică

şi ai oftat, dar degeaba. Nimeni nu te-aude. Eu

m-am aplecat să mă leg la şireturi şi am încercat

să îţi trag şi ţie de privire, dar s-a mai scurtat

plină de noduri, pe după noua ta pereche de ochelari

ceva mai ieftini şi mai groşi decât ultimii,

nu ca înainte, când totul era subţire. La flori

nu mai poţi să te uiţi, la pământ nici atât, pe

tine nu te-ai mai văzut de ani şi singură

în apartamentul tău sărăcăcios şi patetic

ţi-ai agăţat singura poză importantă de vitrina

dulapului cu cratiţe.

play-doh

Îmi plăcea să mă joc cu plastilină. De mică

astupam găurile din pereţi şi mă uitam cum

grăsimea se-ntindea. Lui în schimb nu-i plăcea

nimic moale. Se-ntărea în fiecare zi din ce în ce

mai tare şi-ncorda din muşchi în timp ce

scotea din rigips micile pete fosforescente. Acum

dacă mă gândesc bine nu m-ar mai deranja. Din

totdeauna am vrut să fiu exact ca el şi el nici

nu mă lăsa să-i ating ghetele care azi stau

lângă mine şi nu-i mai aparţin. Atunci iau

nişte plastilină şi o-ndes în vârf.

În sfârşit am devenit el!

 

 

 

 

Anca-Elena Zaharia

 

*

am trecut de ele admirându-le în

linişte căci nu e frumos să strigi pe stradă

pisi pisi pentru că doar maneliştii fac asta

am văzut eu de atâtea ori

însă le-am admirat şi m-am cutremurat puţin la

gândul că sunt atât de multe identice grăbite

de parcă ar şti că azi am de făcut

cel mai important lucru din viaţa mea

mi-am zis că nu e bine să le număr dar

am cedat chiar dacă ştiam deja în subconştient că

erau 13, chiar 13

ca ziua mea norocoasă cred că mergeau

undeva dacă nu s-au oprit să-mi ureze

să ratez tot ce aveam de făcut

 

*

marţi noaptea vor fi

– 20 de grade, ai zis

nu-i nimic

te despic şi dorm în tine

unde e cald

e mereu cald

va fi bine să mă îmbrac cu tine

să mă înconjor cu sângele tău

fierbinte încă şi apos

aproape transparent

doar pentru o noapte

noaptea de marţi

aşteptând ziua de după

când nu voi mai suferi de frig

şi te voi plânge convulsiv

dorindu-mi să nu te fi făcut

haina mea de zile negre albe

gri grele