POEZIE
Tineri poeţi braşoveni
Cursurile de scriere creatoare iniţiate de regretatul poet Alexandru Muşina la Facultatea de Litere a universităţii braşovene au deja peste douăzeci de ani. A urma un astfel de curs nu te transformă automat în scriitor, cum susţin unii (din rea-voinţă, ignoranţă, prejudecată) că ar crede promotorii lor. Dar te ajută, eliminînd o bună parte din bîjbîielile începutului, arătîndu-ţi un drum, pe care eşti liber să-l urmezi sau nu. Iar în cazul unor tineri motivaţi, cum (mai) sînt cei care aleg Literele, poate chiar constitui un ajutor nepreţuit. Ca şi, din partea celui care predă, satisfacţia descoperirii unor talente care, poate, vor fi scriitorii de mîine.
Romulus Bucur
Raluca Keresztes
vizită
«analizele sunt perfecte dar, din
păcate, mâine pe la ora 12 veţi
muri. ar fi bine să
vă pregătiţi, să
vă îmbrăcaţi în
haine negre, nu lăsaţi
povara pe cei
dragi».
«m-ar interesa şi pe mine
un sicriu, vă rog frumos»
«vai, îmi pare rău,
condoleanţe! cine v-a
murit?»
«ah, nimeni, nu vă-ngrijoraţi, e pentru
mine. mâine pe la ora 12 voi
muri. aş vrea unul
cu gust, dar nu prea
sobru, să se vadă că mi-a plăcut
cultura, dar că n-am luat-o prea
în serios».
merg la piaţă,
cumpăr arpacaş şi o
coroană funerară din
cale. acasă îmi pregătesc
coliva cu
sârguinţă, dar numai după ce îi cer
bunicii reţeta.
fac curat în sufragerie:
dau cu aspiratorul,
şterg praful,
ard nişte esenţă de cocos,
măcar camera să miroasă
frumos. apoi îmi pun
lenjerie neagră
costum negru (cutting-edge)
pantofi negri
şi
mă aşez frumos în sicriul chic,
nici prea-prea, nici foarte-foarte
nu e tocmai
confortabil, mă cam doare
spatele, dar nu vreau să mă prindă
invitaţii pe nepregătite. trag
capacul peste mine şi dorm
frumos ca orice viitor
mort respectabil.
a doua zi, pe la 11:30,
casa se umple de rude şi prieteni, toţi
în negru, au adus şi ei coroane
de cale. mama mă întreabă dacă am spălat
vasele, ca întotdeauna. îi spun că
«da, nu vreau să las
povara pe cei
dragi». bunica găseşte coliva
minunată. e mândră de abilităţile mele
culinare.
apoi
cu toţii se aşază pe
canapea, pe scaune, pe
fotolii şi aşteptăm
cuminţi să
mor.
cum să scrii un poem de succes:
E. A. Poe's guide for dummies
ca să scrii un poem de succes e
musai să nu
aibă nici c-un
vers mai
mult peste
o sută. cam
asta e durata
medie de atenţie
a unui om de
rând. neapărat să ai un
animal cu pene sau cu
blană, imperativ să fie
negru, de preferinţă
fantomatic, să ţi se ridice
părul de pe mână când
apare, şi absolut necesar e
să prevestească lucruri
rele. preferabil să fie
şi-o iubită pierdută pe
undeva, şi să arăţi cum tu
eşti un unic fulg de nea,
neînţeles de gloata
omogenă. n-are cum să
meargă, sigur, fără un
strop de refren, substantiv
comun sau propriu, repetat
din când în când. rimă
mai mult interioară, dar şi
exterioară, mai mult ca
s-arăţi că
poţi. dacă-i vorba de-o
poveste, un incest şi un
topor, te vor face
autor.
Ioana Zenaida Rotariu
Christian Tell nr. 21
dacă ai să treci vreodată aproape
de piaţa amzei să cauţi locul ăsta
o străduţă liniştită pe care se află şi
ambasada franceză
acolo am stat noi trei zile într-o
cameră cu patru paturi supraetajate
pe atunci puteam citi
libertatea de a trage cu puşca
fără a avea o strângere de inimă
biletul de tren 28 – 31 martie
pe terasă eram cu raluca vorbăreaţa
şi biata cami ne aştepta
râdeam şi-atuncea – ce era să fac?
degetele sabinei se jucau cu dopul
unei sticle de vin
şi prietenele mele mă ascultau
cum le povesteam că mi-a plăcut
că eu vreau să mă întorc
paralel cu noi băieţii de la hostel
ascultau muzică şi râdeau
şi mă gândeam ce naiv poţi fi
la douăzeci şi doi de ani
cum viaţa ţi se pare simplă când eşti
departe de casă
zece
îţi scriu acum când orice altceva
nu se mai poate face ai fost acolo
ai văzut
o apă neagră nu puteai şi
nici nu
te-am lăsat să faci nimic
acum când nu mai vrei să-ţi laşi capul
pe umărul meu şi să accepţi
mi-am imaginat
zece degete dragi pe cană
dimineaţa şi o zi de toamnă
să nu mă-mbolnăvesc de durere
cât încă simt noroiul
cald îţi scriu e tot ce pot să fac
apoi să plec şi să adun liniştea să
ţi-o trimit sunt bine mă gândesc la tine
dar acum e prea tîrziu şi cu toţii am obosit
Bianca David
Aş vrea să scriu
Aş vrea să scriu poeme despre tot
şi despre toate
Să-ncânt publicul select al cafenelelor
şi prietenii iubitori de poezie.
Să scriu poeme calde despre soare
şi poate vânt şi poate ploaie,
Poeme încântătoare despre
probleme reale,
Poeme reci despre
oameni seci,
Poeme demne de volume
moderne.
Dar totul este gata scris.
Şi cu aceaşi scriere.
Să nu spui nimănui!
Aveam 10 ani când l-au luat
Era noapte.
Nu ştiam unde-l duc.
Nu ne-a spus nimic.
Ştiam de închisori,
Ştiam de deportări,
Ştiam şi ne era frică.
„Să nu spui nimic nimănui”
mi-a zis mama.
Aşa zicea mereu.
Să tac, să nu povestesc
ce s-a întâmplat.
Să nu spun nimic despre
ce se vorbeşte în casă.
Şi tăceam. Tăceam.
La 13 ani ne-a trimis
o scrisoare
Tata era aproape de Ucraina,
în lagăr.
„Trăieşte! Trăieşte!”
am strigat entuziasmată.
Îl aşteptam.
Aşteptam să se întorcă acasă.
N-a mai venit.
Liliana Drug
Un ciob la marginea lumii
Pantofii roşii cu vârf ascuţit
Călcau atent.
Nu e un poem despre piatra de sub pantofi,
Nu e un poem despre mucul de ţigară aruncat
Sau despre punga dusă de vânt,
Ori despre guma lipită de asfalt.
Nu e despre canalizarea fără capac, nesemnalizată,
În care ar putea aluneca pantofii roşii,
Nici nu e vorba de frunzele toamnei,
O toamnă rece.
Nu e despre norul de ploaie ce o ajunge curând
Nu e soare pe cerul ei, dar va fi mâine.
Ar fi luat cizmele de cauciuc
Acelea pe care le încalţă primăvara când sapă grădina.
Nu e un poem despre afişe electorale,
Dar vede unul pe stâlp.
Anunţă un sistem medical performant.
Când prindea o piatră sub pantofi,
Sânii îi săltau.
Pe dreptul l-a lăsat lor demult.
Nu e un poem despre sâni,
Nu e un poem despre fire de păr păstrate în carte
Sau despre puful ce dă să apară,
E un poem despre o zi normală.
Secată
Era vacanţă de vară,
Mă plimbam cu Rodica doar în chiloţi,
Nu ne crescuseră deloc sânii,
Eram două pitice.
În mijlocul apei erau două pietre imense,
Stăteam pe ele şi ardeau
Şi căutam viitorul de oameni mari.
I-am povestit atunci Rodicăi,
Cum de două nopţi, în vis,
Mă măritam cu Radu.
Atunci mi-a zis că o să mor,
Că nu e bine ce-am visat.
I-am lăsat ei toate hainele,
I l-am lăsat pe Radu,
I-am scris mamei o scrisoare şi
I-am desenat o casă, cu o floare.
Tata nimic nu a primit,
Am vrut să sufere, mă supărase.
Şi-mi dădeam drumul pe pat,
Muream de câteva ori pe zi
Dar niciodată cu adevărat.
Am aşteptat chinuitor o moarte
Şi astăzi încă o aştept,
Să o văd iar pe Rodica,
Să fim iarăşi naive,
Să ardă bolovanul sub noi,
Să mai visez o nuntă,
Apoi să cresc, să nasc o fată,
Să îl prind pe Radu cu Rodica în pat,
Să plâng de supărare, să îmbătrânesc
Să mor.
Roxana Târziu
Pentru Angela, cu toate că nu m-ai ştiut
Eu ştiu şi ştiu că şi tu.
Acum câteva zile m-am uitat la degetul tău mare
şi atunci am văzut. L-am recunoscut.
Te-ai uitat în sus, te-ai uitat în jos,
drept înainte însa nu, pentru că erai obişnuită
ca eu să fiu mai mică
şi ai oftat, dar degeaba. Nimeni nu te-aude. Eu
m-am aplecat să mă leg la şireturi şi am încercat
să îţi trag şi ţie de privire, dar s-a mai scurtat
plină de noduri, pe după noua ta pereche de ochelari
ceva mai ieftini şi mai groşi decât ultimii,
nu ca înainte, când totul era subţire. La flori
nu mai poţi să te uiţi, la pământ nici atât, pe
tine nu te-ai mai văzut de ani şi singură
în apartamentul tău sărăcăcios şi patetic
ţi-ai agăţat singura poză importantă de vitrina
dulapului cu cratiţe.
play-doh
Îmi plăcea să mă joc cu plastilină. De mică
astupam găurile din pereţi şi mă uitam cum
grăsimea se-ntindea. Lui în schimb nu-i plăcea
nimic moale. Se-ntărea în fiecare zi din ce în ce
mai tare şi-ncorda din muşchi în timp ce
scotea din rigips micile pete fosforescente. Acum
dacă mă gândesc bine nu m-ar mai deranja. Din
totdeauna am vrut să fiu exact ca el şi el nici
nu mă lăsa să-i ating ghetele care azi stau
lângă mine şi nu-i mai aparţin. Atunci iau
nişte plastilină şi o-ndes în vârf.
În sfârşit am devenit el!
Anca-Elena Zaharia
*
am trecut de ele admirându-le în
linişte căci nu e frumos să strigi pe stradă
pisi pisi pentru că doar maneliştii fac asta
am văzut eu de atâtea ori
însă le-am admirat şi m-am cutremurat puţin la
gândul că sunt atât de multe identice grăbite
de parcă ar şti că azi am de făcut
cel mai important lucru din viaţa mea
mi-am zis că nu e bine să le număr dar
am cedat chiar dacă ştiam deja în subconştient că
erau 13, chiar 13
ca ziua mea norocoasă cred că mergeau
undeva dacă nu s-au oprit să-mi ureze
să ratez tot ce aveam de făcut
*
marţi noaptea vor fi
– 20 de grade, ai zis
nu-i nimic
te despic şi dorm în tine
unde e cald
e mereu cald
va fi bine să mă îmbrac cu tine
să mă înconjor cu sângele tău
fierbinte încă şi apos
aproape transparent
doar pentru o noapte
noaptea de marţi
aşteptând ziua de după
când nu voi mai suferi de frig
şi te voi plânge convulsiv
dorindu-mi să nu te fi făcut
haina mea de zile negre albe
gri grele