BIBLIOTHECA UNIVERSALIS

Jack Spicer (30 ianuarie 1925 – 17 august 1965) este un poet american iniţiator al mişcării avangardiste San Francisco Renaissance, din care au mai făcut parte şi poeţii Robert Duncan şi Robin Blaser. De-a lungul scurtei sale vieţi a publicat extrem de puţin, doar şapte broşuri foarte scurte de versuri, iar după moarte a lăsat în urmă un cufăr plin cu manuscrise pe care prietenii săi, Peter Gizzi şi Kevin Killian, le-au adunat în volumul My Vocabulary Did This to Me, cuprinzând toată opera poetică a lui Spicer, premiat cu American Book Award în 2009. Dincolo de simpatiile făţiş exprimate pentru cultura gay, Jack Spicer a format şi influenţat un cerc foarte select de poeţi precum Jack Gilbert şi Richard Brautigan, ultimul dintre ei dedicându-i celebrul său roman, La pescuit de păstrăvi în America. Poemele au fost selectate din volumul My Vocabulary Did This to Me, Wesleyan University Press, Connecticut (2008).

Jack Spicer

Hisperica Famina

Ioana d´Arc

A construit o arcă

În care a semănat

Trei boabe de mazăre

– Aţi putea traduce acest poem în engleza nouă? –

În arcă

Erau trei fantome

Pe nume Hymen, Simon şi Bynem

– Ar putea fantomele să traducă aceste poeme în

engleza nouă? –

Eu, ei, el, ea

Eu, ei, el, noi înşine, ea.

Urmele lăsate de oi sunt fidele străinilor

Dante ar fi învinuit-o pe Beatrice

Dacă ar fi prins-o vie într-un bordel local

Iar Newton gravitaţia

Dacă merele ar cădea de jos în sus

Cuvintele, vreau să spun,

Se întorc în mod ciudat împotriva celor care le folosesc

Salut – spune mărul

Cu toţii suntem obiecte.

Un poem de ziua dadaiştilor, 1 aprilie, 1955

Măi dragă,

Diferenţa dintre dadaism şi barbarie

E diferenţa dintre un avort şi un vis umed.

Avortul

E un sacrificiu conştient din trecut, echivalent cu mâzgălitul unei

Mustăţi peste figura Mona Lisei sau lepădarea

De copiii legitimi.

Celălalt, dragă, e lepădarea

De copiii nimănui, e barbaria, e un eschimos

Cuprins de amoc într-un muzeu, e Boemia

Renunţând la oraşele pe care nu le-a cucerit niciodată.

Un vandal dezgustător care se pişă pe o statuie nu-i totuna cu Phidias

Care se pişă pe o statuie. Barbaria

reprezintă ceva mai puţin decât un gest.

Distrugeţi-vă zeii dacă vreţi dadaism:

Renunţaţi la vicii, ardeţi-vă tonomatul,

Mâzgăliţi mustăţi peste sunetul muzicii, pictaţi o mamă adevărată

Peste fiecare dezbatere irelevantă. Mânjiţi

Doar ceea ce vă aparţine.

„Frumuseţea e ceva atât de rar”, a zis Pound,

„Că puţini beau din fântâna mea”.

Singurul vostru drept e să vă pişaţi în fântână

Dacă tot sunteţi atât de frumoşi.

Un poem de ziua dadaiştilor, 1 aprilie, 1958

i.

Ospătarul

Are ochii de culoarea caiselor coapte

E uşor de mulţumit precum o casă de marcat

Îi place arta şi glumele bune.

Fleoşc

Face tabloul

Pleosc

Face poemul

El

Noi

Râdem.

ii.

E greu să-ţi aminteşti cine altcineva a mai murit

în afară de Dylan Thomas şi Charlie Parker

Au murit căutând frumuseţea în lumea

ospătarului

Un individ, alt individ, un individ, alt individ

au murit căutând frumuseţea

Până şi ospătarul a murit

iii.

Dante şi-a suflat nasul

Şi nasul i-a zburat în palmă

Rimbaud şi-a frânt gâtul

Încercând să tuşească

Dadaismul nu e o glumă

Ci un asalt serios

Asupra artei

Pentru ca arta

Să poată fi gustată de ospătar.

iv.

Ospătarul nu e Statele Unite

Nici intelectualul

Nici măcar ospătarul

El e fiecare nemernic ce nu a plâns

Când a citit acest poem.

Muza tragică

Şoricioaicele sunt fiicele Memoriei (abia mai târziu devin Şobolănoaice) şi Doamna Siddons e o actriţă din secolul XVIII pictată de Gainsborough sau careva.

Tragedia are limite precise pe care Infernul nu le poate cuprinde. Ceea ce cam dă peste cap călătoria Poetului şi a Poemului prin Infern şi din această cauză ambii încep să protesteze.

Un poem fără o singură pasăre în el

Ce pot să-ţi spun, dragă,

Atunci când îmi ceri ajutorul?

Nu cunosc viitorul

Şi nici măcar ce fel de poezie

Vom scrie.

Sinucide-te. Ia-o razna. Alţii mai buni

Decât noi au încercat deja.

Te-am iubit cândva

Dar nu cunosc viitorul.

Singurul lucru pe care îl ştiu e că iubesc

Tăria de caracter a prietenilor mei

Şi măreţia lor

Şi urăsc felul în care trupurile lor trosnesc atunci când mor

Şi sunt devoraţi de imagini.

Spectacolul s-a terminat. Picnicul s-a terminat.

Ia-o razna. Sinucide-te. Oricum nu va mai rămâne nimic

După ce mori sau înnebuneşti,

Decât calmul poeziei.

Fortul Wayne

Un dialog între Poet şi Crăciunurile trecute.

Fortul Wayne îşi are sălaşul în fortăreaţa Americană, între California şi realitate. E un reper geografic.

Crăciunurile trecute vor să ştie mai multe decât au dreptul. La fel şi Poetul. Însă niciunul dintre ei nu e mulţumit de ultima analiză.

Budinca e făcută dintr-un anumit număr de şerpi ce se strecoară printre noi şi un cuţit cu care să fie tăiaţi.

Apollo îi trimite şapte versuri

pentru copii lui James Alexander

Şoarecele a alergat pe tabla de şah

Şi a distrus:

doi pioni şi o regină şi a muşcat zdravăn

dintr-o tură neagră

Sălbatic

La fel de sălbatic precum zeul molimei

Şoarecele Apollo a alergat pe tabla de şah.

Balada plânsului

Am închis fereastra

Pentru că nu vreau să aud plânsul

Dar în spatele pereţilor cenuşii

Nimic nu se mai aude decât plânsul.

Câţiva câini ar putea lătra

Câţiva îngeri ar putea cânta

Ar putea fi loc pentru o mie de viori în palma mâinii

mele.

Însă plânsul e un dulău uriaş

Plânsul e un înger uriaş

Plânsul e o vioară uriaşă

Lacrimile pun botniţă aerului

Şi nimic nu se mai aude decât plânsul.

Traducerea de

Andrei Mocuţa