451 FAHRENHEIT

index

*

Despre reglementarea legală care a făcut să curgă rîuri de cerneală (şi de pixeli) s-a pronunţat o mulţime de lume, cu argumente sau cu vehemenţă. Cităm din textul lui Liviu Ornea, 217/ 2015 – o lege inutilă («Observator cultural», nr. 785/ 14.08.2015):

„Ca să aplici această lege, trebuie, printre altele, să rezolvi complicata problemă a separării biografiei de operă – artistică, ştiinţifică. Cine se va încumeta s-o facă?

De altfel, nici nu cred că ar trebui reacţionat aşa, pedepsind. Nu sub ameninţarea pedepsei va scădea numărul de antisemiţi – dimpotrivă. Legea asta nu va face decît să alimenteze antisemitismul latent, filolegionarismul, care-şi va scoate şi el puţica lui verde, în semn de democraţie a naturii, va face să strălucească şi mai abitir nimbul «martirilor» legionari. Iar dacă, prin extensie (încă neclară, din păcate, nestatuată explicit), se va aplica şi crimelor comuniste, atunci va spori numărul nostalgicilor care-şi vor aduce aminte sau doar îşi vor imagina ce bine era pe vremea lui Ceauşescu, cînd toţi aveau de lucru şi mergeau cu bilet prin sindicat la mare. Deja, reacţiile sînt virulente, citiţi-l pe Marcel Răduţ (preot şi jurnalist) în Adevărul, de exemplu – şi eu mă menajez, n-am cont de Facebook şi nu deschid, profilactic, bloguri ca ale fraţilor Roncea (nu de teama legii ăsteia o să-l închidă ei, o vor da pe pamflet, vor găsi ceva) şi evit revistele prolegionare, ca Rost, de pildă (sper că nu le-am promovat, Doamne, iartă-mă!, numindu-le).”

*

Şi cam avea dreptate: pe Rost(http://www.rostonline.ro/2015/08/evreii-intre-ei-despre-legea-antilegionara /) putem găsi un grupaj, Evreii între ei, despre legea ‘antilegionară', reproducînd textul lui Liviu Ornea citat mai sus şi pe cel al lui Petre M. Iancu de pe Deutsche Welle. De ce o fi fiind nevoie să menţionezi etnia semnatarilor în titlu e un adevărat mister. Al lui Polichinelle.

Pe acelaşi site, găsim şi textul lui Sorin Lavric, Nu există măreţie fără ierarhie!, prezentarea făcută de acesta la lansarea cărţii Corectitudinea politică: «religia» marxistă a Noii Ordini Mondiale (http://www.rostonline.ro/2015/06/sorin-lavric-nu-exista-maretie-fara-ierarhie /). Între cele trei cauze ale corectitudinii politice (un fenomen într-adevăr nefast, o tentativă de rezolvare cu rezultate aberante a diverselor probleme legate de inegalitate, discriminare etc.), pe primul loc se situează plutocraţia. Un cuvînt (şi concept) foarte drag unei anumite părţi a spectrului politic.

*

Nu e exclus ca, în focul polemicii, anumite principii asumate anterior să fie uitate. Cum pare să i se întîmple domnului Andrei Pleşu, (Cînd scrisul devine inutil, «Adevărul», 17 august 2015):

„laudele euforice (spre exemplu, cele ale unui băiat «deştept» şi în permanentă căutare de amplasament convenabil, pentru care legea în discuţie e o lege «lovinesciană»…)”.

Principiile sînt cele din articolul domniei sale, (Despre domni, «Dilema veche», 589, 28 mai – 3 iunie 2015), iar ineleganţa constă în etichetarea, fără a-l numi, fără a-l cita, fără a argumenta, a lui Bogdan Ghiu, O lege lovinesciană(Legionaridin toate ţările, uniţi-vă!), («Observator cultural», nr. 785/ 14.08.2015); chiar dacă, stilistic, articolul e pre(ten)ţios, iar argumentarea un pic contorsionată, concluzia lui e limpede – autorul e favorabil legii cu pricina. Bineînţeles că nu e obligatoriu să fii de acord cu el, dar un pic de argumentare nu strică niciodată.

*

Trecînd la lucruri mai frivole, ajungem la textul lui Mihai Iovănel, Biblioteca din toaletă («Cultura», nr. 519/ 13 iunie 2015). Fără tabuuri, fără inhibiţii:

„Cititoare vorace «în budă» sunt, în schimb, Elena Vlădăreanu şi Cristina Nemerovschi. Elena are o adevărată bibliotecă în baie: «Într-o zi, soacră-mea, aflată în vizită, ne spune nedumerită: Acum v-aţi pus cărţi şi în baie? Erau mai multe, până şi în chestia aia al cărei nume nu îl ştiu, care se ataşează la găleată şi în care se stoarce mopul, deci până şi în aia erau cărţi. Asta pentru că, după ce am născut, nu am mai găsit, cel puţin după primele luni, când ea dormea şi eu citeam, un loc bun pentru citit acasă. Cel mai mult am citit în metrou şi în baie». Şi Cristina Nemerovschi are multe cărţi în baie: «Mi s-a întâmplat de-a lungul timpului ca buda mea să devină o adevărată bibliotecă, haotică, ce-i drept, şi foarte diversă»”.

Cu, bineînţeles, o concluzie paradoxală:

„Cu tot confortul lui burghez (şi de fapt tocmai din această pricină), closetul modern de tip «scaun» sau «tron» n-ar permite, susţine Enders [autoarea unei cărţi de specialitate invocate în articol, n. n.] cu o erudiţie şi competenţă în ale cărei cotloane n-am să intru, eliberarea sănătoasă a colonului. Presupunând că omul occidental nu se va pune în faţa ştiinţei, e de inferat că anchete precum cea de sus vor dispărea cu timpul, laolaltă cu bibliotecile din toalete – căci, se poate ghici, nu mai e o atât de plăcută zăbavă lecturarea atâtor şi atâtor cărţi în poziţie de start pe un WC turcesc”.

*

Redevenind (un pic mai) serioşi: merită căutat şi citit numărul special (24/ iulie-august) al revistei franceze «Historia», cu tema Les assassins de la mémoire.

Nu are cum fi exhaustiv, dar, în cele patru secţiuni, dedicate practicii Damnatio memoriae (ştergerea postumă a urmelor cîte unui personaj istoric – documente, inscripţii, reprezentări), arderii cărţilor, iconoclasmelor de tot felul (de la Bizanţ la dinamitarea de către talibani a statuilor lui Buddha de la Banyan) şi distrugerii sistematice a patrimoniului cultural (muzeul din Mossul şi Palmira, ţinte recente ale ISIS), constituie o lectură extrem de instructivă.

*

Textul lui Nicolae Manolescu, Cunoaşterea inutilă, («Adevărul», 16.08.2015) constituie de asemenea o lectură instructivă. Una în care docere se îmbină cu delectare – citatele dintr-o serie de vedete intelectuale, care au deversat asupra sinologului Simon Leys, în urma cărţii sale Hainele noi ale preşedintelui Mao, „toate gunoaiele unei orbiri fanatice, datorate nu atât lipsei de informaţie, cât caracterului tendenţios al interpretării” fiind de-a dreptul delicioase:

„Philippe Sollers, liderul grupului «Tel Quel», îl aşază pe teoreticianul Mao la capătul unei linii intelectuale care purcede din Sade(!) şi trece prin Mallarmé, Freud şi Joyce, ca să ajungă la Georges Bataille şi Artaud”.

Sau

„Culmea ridicolului îl [sic] atinge, într-un moment de feminism orgasmic, Julie Kristeva, preocupată de sexualitatea maoistă (în general, nu a lui Mao însuşi, care era, oricum, tabu): «N-am impresia că raporturile de reproducţie şi raporturile simbolice sunt reglate în China prin ceea ce noi numim phalic»”.

Sartre „afirmă urbi et orbi că«Revoluţia culturală» a fost ocazia «intrării maselor în viaţa politică», ceea ce face de dorit o «succesiune de Revoluţii culturale»”, iar „Simone de Beauvoir nu se lasă mai prejos după ce vizitează China aceloraşi ani: ea crede că e absolut firesc ca intelectuali de origine burgheză să «facă stagii în fabrici şi la ţară», nu de alta, dar ca să înveţe să «vorbească maselor pe care le exprimă». Sau: «E greu de găsit o conducere mai strâns controlată de către bază»”.

*

În «Steaua», nr. 5-6 (799-800)/ mai-iunie 2015, întîlnim o ciudată anchetă (autointitulată incompletă) „Cum m-am lăsat de literatură”. Răspund Ana Blandiana, Ionuţ Chiva, Ruxandra Novac, Simona Popescu, Constantin Vică, Romulus Rusan. O temă declarată tabu în literatura română, zice realizatorul anchetei, Radu Toderici, în introducerea sa, unde chiar enumeră cîteva motive pentru care întrebarea merită pusă.

Cîteva ilustrări:

„Dintr-un surplus de empatie m-am lăsat – cînd exponentul lumii literare (da, aceea fariseizată, despre care băiatul ăla de la Nobel avea dreptate să zică ce a zis, că writers have it too easy în zilele noastre, cu burse, stipendii, sinecuri etc. etc.), cînd exponentul lumii literare nu îşi resimte situaţia meschină, ridicolă, de autor neobosit de opere literare, nu-i nimic, o resimt eu. Şi, alături de el, mă simt şi eu uneori ca şi cum aş fi un pensionar care are o pasiune pe lume: să picteze acuarele. […]

Cîte ceva totuşi şi despre aspectul mai practic al lucrurilor. Am avut mereu joburi din lumea reală, depărtate de spaţiul eterat al funcţionăriei culturale, or joburile astea au fost mereu destul de abrutizante. Seara vrei doar să bei ceva şi să dormi greu, nemişcat. Şi nu să scrii la romanul care apoi apare la Polirom, vinde 1.000, poate 2.000, poate mult mai puţin, este poate pomenit în anchetele culturale de la finele anului ca una dintre sutele de frumoase şi big realizări pe care colegii tăi filatelişti le-au propus spre bucuria şi curăţirea sufletului publicului consumator etc. etc. E obositor, asta”. (Ionuţ Chiva, Et je m'en vais au vent mauvais).

„viaţa mea ba s-a restrâns, ba s-a lărgit în moduri pe care nu mi le-aş fi imaginat, în fine, arată cu totul altfel faţă de cum credeam pe atunci că se va desfăşura. Legat de scris/ absenţa scrisului din ea, am traversat tot felul de stări care acum nu mai contează, de la confuzie la dispreţ de sine, de la frica imensă de a nu face ceva prost sau momente de frustrare sinistră, organică, de copil lăsat singur când toată lumea se distrează în altă parte (astea din fericire au fost puţine şi au trecut repede, îmi face şi puţin scârbă să mi le amintesc), până, în final şi pe termen lung, la un fel de separare prietenească, habar n-am dacă definitivă sau nu. Nu mi-am propus asta, nu e nu ştiu ce frondă sau alte prostii, nu vreau să fiu fata lui Rimbaud (cred că nici el nu şi-a făcut mari planuri antiliterare de natură să dea de lucru exegezei, probabil pur şi simplu l-a interesat altceva, dar nefiind fata lui nu ştiu), nici să demonstrez ceva cuiva. Nu e nici ură faţă de scris, de sine etc. Îmi plăcea mult să scriu, era aproape fizic. Îmi plăcea concentrarea, atenţia, precizia”. […]

„Literatura e pe termen mai lung sau mai scurt oricum perdantă, iar dacă îţi plac chestiile perdante (cum mie de exemplu îmi plac), fă-o din plăcere, nu din nevroză sau cerşind atenţie, nu din obişnuinţă, nu pentru că nu ştii să faci altceva. Poţi să faci oricând altceva, orice altceva de fapt, cât timp creierul nu e calcifiat, iar când e calcifiat mai bine să te înghită oricum pământul, să dispari şi praful să se aleagă de tine”. (Ruxandra Novac, Am publicat o carte acum 13 ani).

Sau lunga (aproximativ cinci pagini de revistă) argumentaţie a Simonei Popescu că nu s-a lăsat de scris (Cum nu m-am lăsat de literatură).

*

O eseistă subtilă, inteligentă, cultivată este Tereza-Brînduşa Palade. Cităm din începutul şi sfîrşitul eseului său, Cuvioasa premodernitate, «Observator cultural», nr. 783/ 31 iulie 2015:

„Cred că este legitim să ne întrebăm, cu respectul cuvenit, de ce confesiunea ortodoxă majoritară în România exhibă, cel puţin în raport cu cultele occidentale, trăsături premoderne atît de accentuate: o cultură precară a dialogului, un puternic etnocentrism, o preferinţă ce nu pare descurajată de ierarhii Bisericii, pentru atitudini magic-superstiţioase în faţa icoanelor şi a moaştelor, un cult primitiv al miracolelor şi o pletoră de datini şi obiceiuri împovărătoare”.

„Desfătarea retro cu bucuriile duhovniceşti a monahilor mistici şi a ucenicilor lor ar fi, la drept vorbind, onorabilă, dacă«sfinţii» în discuţie ar practica virtutea smereniei şi ar lăsa lumea în pace. Dar cînd aceştia predică insistent şi o «credinţă tricoloră» (creştinul trebuind să stea «cu brîul tricolor» sub Crucea lui Cristos) şi aruncă anateme asupra celor diferiţi etnic, cultural, etc., ne trezim parcă în plin coşmar al istoriei. Totuşi, cînd auzim, tot din surse cuvioase, că degradarea mediului şi pericolele ce pîndesc ecosistemul planetar nu sînt efectele folosirii iraţionale a resurselor şi a dominaţiei abuzive a omului asupra creaţiei, ci consecinţa păcatului desfrînării şi, în particular, a homosexualităţii, coşmarul e spulberat de impresia mai revigorantă că ascultăm un personaj din The Canterbury Tales”.

*

Nici cînd abordează alte teme, cum ar fi avangarda românească/ al doilea val suprarealist, nu sîntem dezamăgiţi, regăsind aceeaşi fineţe interpretativă şi adecvare atît la contextul istoric, cît şi la cel prezent, în «Avangarda ocultată» şi lectura asimetrică a interbelicului, «Observator cultural», nr. 785/ 14.08.2015. Şi asta indiferent ce ar spune pe forumul revistei un Dan Culcer sau infatigabilul forumist ce semnează lucid.

„Suprarealismul, în calitate de curent literar, a fost repudiat în timpul comunismului, întrucît contravenea «realismului socialist» şi a fost trecut aproape sub tăcere în postcomunism, cînd recuperarea interbelicului s-a făcut mai ales sub semnul reeditării operelor unor intelectuali ca Eliade, Noica, Cioran, Nae Ionescu etc. Cu preţul că, încă de la primele reapariţii ale scrierilor acestor gînditori, în anii '90, admiraţia pentru ei a trebuit dublată de o serie de explicaţii atente de tipul «simpatiile acestor mari intelectuali pentru Garda de Fier au fost juvenile» sau «dictate de context»; în plus, ele «n-au fost definitorii pentru opera lor ulterioară». Deşi, în realitate, cu excepţia lui Cioran, nici unul dintre gînditorii «generaţiei de aur» nu era foarte tînăr la sfîrşitul anilor '30 şi în anii '40, iar Eliade, cel puţin, nu s-a dezis niciodată de derivele politice din tinereţe. Ele nu i-au afectat, evident, cariera academică strălucită, dar rămîn totuşi nişte zone de umbră în biografia sa. […]

Interbelicul a fost, în definitiv, o epocă frumoasă, chiar dacă idealurile au coabitat cu grozăvii şi asasinate. Aşa încît, livrăm nostalgiile acelei perioade, cu «geniile dreptei» la pachet, pentru a contracara sordidul comunismului. Şi pentru a oculta orice altă mişcare culturală sau artistică interbelică asociată în vreun fel sau altul cu marxismul şi comunismul. Dar poate că a sosit timpul să ne maturizăm şi să ne regăsim simţul echilibrului cultural!”

*

Şi o veste extrem de proastă: ne-a părăsit Luca Piţu. Îl plîngem, apoi zîmbim amintindu-ne de neobositul său spirit ludic, de jocurile sale de cuvinte întotdeauna cu un tîlc ascuns (sau mai multe, după caz), de cultura sa, de personalitatea lui întotdeauna fermecătoare. Dumnezeu să-l odihnească!