CRONICA LITERARĂ

Petru M. Haş

Legende metropolitane*

Linda Maria are un C.V. care i-ar tenta pe mulţi, îndeosebi pe multe, tentat cum e omul de toate cele.

Ceilalţi, cei tentaţi de nimic, nu intră în conversaţie, deoarece nimicul e pentru cei foarte puţini. C.V. bogat, stufos, paradoxal, ca flora amazoniană, tropicală, ecuatorială etc. În comparaţie cu un asemenea C.V., Rimbaud, de n-ar fi fost Rimbaud, s-ar smeri în calitate de insignifiant. Calitate pe care i-o refuzăm.

Linda Maria & Baros este un poet de gen feminin CONSACRAT din start. Toată compasiunea mea pentru aşa intemperie. Efectul Linda Maria, să mă iertaţi, deoarece deocamdată s-a abrogat şi inchiziţia şi cenzura vaticană, e o palmă dulce-acrişoară pe obrazul uşor tumefiat al falocraţiei creştine. Mă mir că nimeni n-a observat sau poate i-a fost frică să spună... Panicaţi peste măsură, oamenii cred în orice. Nina Cassian e o poetă micuţă, în comparaţie cu Linda Maria, Angela Marinescu şi Marta Petreu – poetese de vestiar. Linda concurează cu Mao, poetul-autor al noului Imperiu Chinez. A fost declarată între patru femei ale lumii, alături de Sylvia Plath, Maram-al-Masri şi Sapho. Poeta noastră (din Franţa) e o rebelă ultratitrată, comentată de Lionel Ray ca poetă de viitor.

Din economie de limbaj şi hârtie, nu reproducem toate cele sugerate despre „una din vocile cele mai afirmate azi”. A publicat în vreo 30 de ţări de pe cel puţin trei continente. Are în bagaj cel mai sigur 50 de festivaluri de poezie şi 500 de lecturi publice. Scrie, organizează, prezidează, conduce de toate. În versuri, posedă cosmosul urban actual, terifiantul, hiperbola, travestiul, înclinaţia spre sadism, violenţă etc. Luaţi toate acestea cu titlu de ficţiune literară spre epatarea burghezului. Linda Maria este doctor în literatura comparată, de la Paris şi Bucureşti. Şi când te gândeşti că această distinsă copilă a patriilor s-a născut doar ieri: în anul de graţie 1981, sub zodia Leului.

Universul poetic al Înotătoarei dezosate, creator de Legende metropolitane, este o lume pe buza prăpastiei, premoniţie a apocalipsei iminente. Românca Linda Maria Baros, poetă franceză de vocaţie autentificată, îmi aminteşte de doi mari români, cugetătorul de expresie franceză E. M. Cioran, care promova sinuciderea, şi poetul Gherasim Luca, poet care într-o zi a decis să-şi ia zilele.

Poezia acestei amfibii dezosate, Linda Maria, reconfigurează metropola artei europene: „Paşii străinilor cad din mansarde/ şi se-adună din nou în gări./ Acolo unde oamenii nu se cunosc./ Aşteaptă ca morţii-n criptele comune, nu-şi vorbesc./ Trec unul pe lângă altul şi se privesc plini de ură// Cu o nepăsare veninoasă şi rece, degetul vagoanelor/ îi alege la întâmplare pe câţiva dintre ei” (Aşteptând turiştii). Sexul şi orgasmul se manifestă non-stop: „Champs Elysées-ul atinge orgasmul”; „Pe la prânz, debarcă turiştii,/ Metropola, sexul ei uriaş, îi atrage.” Bărbaţii sunt de la o vreme ingraţi: „falusul expirat crede că sânii femeilor/ emit o lumină intermitentă” (Nici un bărbat nu te-a apărat).

Lirismul Lindei Maria este coborâtor din Lumea ca voinţă şi reprezentare, voinţa de a trăi este frenetică, angrenează om şi spaţiu, timp şi viteză, metropola şi mişcarea, în dezlănţuiri erotice de o dinamică ameţitoare, al cărui centrum mundi este sexul universal. Dezbaterile care converg spre iluminarea sensului existenţei sunt spasme uterine şi extrauterine. Nu degeaba autoarea declara: „Poezia este o maşină de tocat pe dinlăuntru labirinturile şi distanţele.” Ne surâde aici un ispititor „comando poetic”, deoarece poezia ce altceva a devenit decât o „maşină de luptă”.

Calitatea acestei poezii este o imaginaţie debordantă (lexicală şi paralexicală), surprinzătoare, cu izuri incomode, inconfortabile, care poate că tocmai de aceea şochează.

Luaţi câteva pastile de Rimbaud, o frunză de Baudelaire, ceva piper de Infern, hipertrofiaţi-le în recipiente adecvate, şi, dizolvate în istoria şi geografia contemporană, scoateţi o băutură care repede vă ia minţile. Iată o versiune asupra poieticii în viziunea Lindei Maria.

*

Anterior apariţiei Legendelor metropolitane, poeta a mai editat culegeri de versuri care s-au bucurat de premii literare. Legendele sunt producţiuni postmoderne, legende in statu nascendi. Metropolitanele sunt dispuse în capitole cu titluri edificatoare: 1. Macadamul; 2. Zidurile; 3. Acoperişurile; 4....; 5....; 6. Podurile; V. Subteranele; VI. Periferiile; VII. Drumurile periferice. „Cartea Românească” are şi dânsa aberaţiile sale tipografice. Ideea compartimentelor tragi-comediei umane mi se pare balzaciană, fiind subsemnatul un constant admirator al lui Honoré de Balzac, dovadă că (deşi postum) mi-a permis să-l vizitez acasă.

De mare atenţie se bucură periferiile, metapoezia lor, sordidul peisaj scenic unde se intonează „Corul pruncilor aruncaţi la gunoi” într-o lume fadă, „de penetrări repetate”. Liniştea e „paralelipipedică”, pădurea e „de blocuri”. Beton şi sticlă. Lumea tânără se acuplează după orar. Poetul este de-a dreptul frisonat: „Contactul cu realitatea îmi dă întoteauna frisoane.” Ceea ce ne explică faptul de a nu-i fi prea pe voie ce se întâmplă, deşi peisajul floral este îmbietor: „O pală de vânt, rătăcită în curtea interioară, le ridică/ pentru o clipă fustele. Li se vede neliniştea” (Strada este o casă neterminată).

Amânăm un pic „ejaculările” în favoarea brelocului „cu scheletele celor patru”, a cufundacului „gânditor”, doar „suntem la începutul primăverii” (Un fel de anestezie). La Trecerea de nivel avem parte de zgribuliri antediluviene: „Iar noi, tremurând, fumăm în curtea interioară”.

Fapt absolut notabil, Linda Maria nu a uitat însemnările din subterană, companionii eului liric sunt exploratori şi amatori de subsoluri, treabă cert dostoievskiană: „Haide cu noi, mi-au spus ceilalţi, şi m-au luat cu ei în subsoluri” (indescifrabil). Mai rar aşa înotătoare cu timpan cochet, ascuns „între coapse”.

Maestră a combinaţiilor, inspirată la capitolul metafore seducătoare: „sfârcurile domurilor”, „fumul albastru al votcii”, poeta noastră înfiinţează tulburătoare figuri poetice podgorene: „Iar în vis, puteam să-mi îngrop faţa între coapsele ei,/ S-o venerez, s-o implor/ Şi să mă ascund în ea, ca o lamă care se adânceşte în carne,/ ca un stol de grauri rătăcit într-o vie” (Între coapsele ei...).

Nu-i lipsesc Lindei prospecţiunile şi previziunea în istoria artei, romantismul, codul uceniciei, hipertrofierea eului (Lecţia de fier).

Înainte de a încheia, atipic pentru critica literară de întâmpinare, şi numai aşa, pentru că nu mă cunoaşte şi n-are cum mă admonesta, îi dedic poetei o rugăciune, care sper să aibă onoarea de a fi tipărită în revista „Arca”:

Rugăciune

Ajută-mă, Doamne, să scriu,

Tu, care eşti un Domn, nu eşti

o Doamnă.

Că, de erai o Doamnă, mă puneai

să sap şanţuri

să alcătuiesc diguri

să cultiv carevasăzică

distinsa-mi musculatură.

Ca atare scriu aici

însă fără niciun folos.

Ai remarcat că am scris niciun

după noua ortografie.

La drept vorbind, Linda Maria Baros este cineva. Toată lumea n-are cum să nu recunoască. Dar, ca să ştim cu adevărat ce este, prin creaţie, pentru că „ce” este adeseori mai important decât „cine”, va trebui să ne întâlnim toţi, peste o sută de ani, la Paris. Veniţi cu ce puteţi.

* Linda Maria Baros, Înotătoarea dezosată. Legende metropolitane, „Cartea Românească”, Bucureşti, 2015.