CRONICA LITERARĂ

Romulus Bucur

După zbor

O carte* în primul rînd frumoasă ca obiect. Începînd cu coperta: o fetiţă sărind coarda, cu părul în toate părţile, astfel încît să-i acopere faţa, surprinsă în aer, şi, pe sol, un cerc marcînd locul unde, inevitabil, va ateriza. O expresie tacită a ideii că Frumuseţea, cu majusculă sau fără, poate salva cîte ceva, poate fi măcar o consolare. Şi, ca o ilustrare textuală a imaginii, „eu/ sînt o fată zdravănă care/ nu-ncetează să sară/ gravitaţia-i cel mai simplu/ de demonstrat. oricît de sus/ ai sări/ te întorci mereu de unde-ai plecat”.

Versul, poemul, cartea. Fireşte că toate trebuie să existe împreună, însă echilibrul lor reciproc variază de la caz la caz. Aici, probabil că pe primul loc se află arhitectura cărţii, celelalte două avînd o pondere aproximativ egală.

Scheletul acesteia, nucleul intim, cel la care se ajunge prin (auto-)ecorşeu, continuat, nu cu masochism, ci cu o seninătate cu greu dobîndită, e durerea: „Mai chem încă durerea/ ca pe un sprijin// ca pe o dovadă sinceră de iubire/ ea va ţine loc de toate lucrurile care îmi plac/ […]/ „şi toate vor primi deodată un gust tare amar/ pentru ca ea să pară atît de dulce/ de bună/ pentru ca ea să fie cea mai potrivită prietenă/ pentru o fată ca mine”. Una omniprezentă („Durerea mi-a făcut cu ochiul/ imediat după trezire”), asumată pînă la a deveni o parte inseparabilă a corpului: „Uită mîngîierile,/ uită tot ce ţi-a plăcut/ sau ce ţi-ar fi putut plăcea/ păstrează durerea/ ca pe o/ prinsă direct în carne./ Broşă cu o cornee oarbă/ la mijloc./ Drept podoabă, căci cu tine e altceva,/ cu tine mereu a fost altceva”.

O durere devenită prezenţă familiară, ipostaziată, asociată cu o cvasi-sexualitate, şi căreia i se rosteşte în final numele adevărat, tocmai ca o probă a dominării ei: „Durerea se plimbă liber/ corpul meu îi aparţine/ mîinile mele/ stau încolăcite în jurul/ gîtului ei,/ dansăm aşa cum am învăţat în liceu,/ cînd în dreptul sexului nostru/ simţeam sexul băieţilor// pe care nu-l văzuserăm niciodată,// o las totuşi să se fîstîcească puţin/ în timpul ăsta/ eu conduc,/ la fel ca-ntotdeauna./ Noi două/ chiar/ ne iubim.// Durerea se plimbă liber/ cîndva o numeam frică”.

Urmează apoi o întreagă imagistică a căderii, faţă de care gravitaţia din titlu serveşte ca o raţionalizare (iar durerea este, în urma acestei operaţiuni, exorcizată, eufemizată): „azi locuiesc într-o cameră a mea/ în loc de pereţi/ fuioare de lacrimi/ cărora le amîn gravitaţia”. Avem căderea ca repetiţie a morţii („lăsîndu-te/ să cazi/ te-am auzit/ atingînd/ de probă/ pămîntul/ cu spatele”), ca un fragment obsesiv de cîntec („ bang bang/ You hit the ground”), ca o acceptare a înfrîngerii („oricît aş scrie aici/ de jos nu te ridic”), eventual putînd fi înşelat, prin acelaşi scris a cărui neputinţă e înregistrată în altă parte („cuvintele sînt/ moneda de schimb// şi singurul mod/ de a păcăli gravitaţia”), în sfîrşit, ca acceptare a inevitabilului („Bine-ai venit, gravitaţie, în viaţa mea!”), deşi structural poeta e tot ce poate fi mai opus resemnării: „Pe mine viaţa m-a interesat întotdeauna mai mult decît moartea şi/ pămîntul decît cerul”.

Ca fundal avem rememorarea. Rememorarea unor poveşti personale, ţinînd de părinţi, de o relaţie eşuată (şi de cicatricile lăsate de ea). Dacă ar fi să mă raportez la o definiţie personală a poeziei, şi anume, exorcizare a absenţei, atunci exact poemele legate de absenţa-prezenţa mamei sau a tatălui ar fi ilustrarea perfectă. Începînd cu vinovăţia resimţită după o poznă involuntară a copilăriei: „Fiică nerecunoscătoare,/ roagă-te să fii iertată/ pentru laptele de pasăre risipit!”. Sau cu o amintire care, pentru mine (şi cei care au trăit o bucată semnificativă de timp înainte de '89) ţine de un domeniu al intersubiectivităţii, al unei experienţe împărtăşite: „dar el nu şi nu/ pune-ţi sandalele şi hai odată/ şi eu nu şi nu/ şi el: viitorul tău e acolo/ va fi eroic/ îţi promit/ şi a fost/ au fost cozile/ sacoşele goale// puse la soare ca să marcheze rîndul de două zile/ şi lămpile cu petrol aprinse pînă noaptea tîrziu/ în apartamentul micuţ de cărămidă/ şi candelabrul din sufragerie de care nu mai era nevoie/ şi telefoanele lui acolo de unde se dă lumina/ de ce aţi întrerupt/ e vreo defecţiune/ nu e nici o defecţiune/ e o decizie” (şi aici un drăcuşor îmi reaminteşte o drăguţă de poezie propagandistică a lui Păunescu din acei ani, Să legumim lumina…).

Putem vorbi şi de o punere în abis a cărţii, dacă interpretăm jocul de lego ca pe un destin prefabricat, pe care poeta, în ipostaza de copil vulnerabil şi ultragiat, nu îl acceptă, deconstruindu-l, în vederea reconstruirii sale: „Sînt un copil nervos/ în mijlocul camerei de joacă. O mamă din alt secol/ mi-a cumpărat de Crăciunul ăsta/ un lego mare/ […]/ Am primit un lego gata făcut./ Am să-ţi stric jucăria asta,/ am s-o fac bucăţi bucăţi.// Sînt un copil nervos/ în mijlocul camerei de joacă./ Prima bucată se desface cel mai greu./ E întotdeauna aproape înţepenită./ Apoi e din ce în ce mai uşor”. La nivelul construcţiei, putem vorbi de laitmotive, dintre care unul foarte puternic: „Unii au murit şi nu mai sînt/ Alţii nu au murit şi nu mai sînt” sau de o sinteză a tuturor temelor pricipale ale cărţii: „aici începe frica/ sîntem mereu în formula completă/ noi chiar nu mai aşteptăm pe nimeni altcineva?/ durerea stă să mănînce împreună cu noi/ iar dinţii lui scrîşnesc groaznic.// Dragă Mamă,// aici merg cu spatele./ Pe drumul înapoi întîlnesc mai întîi gravitaţia/ apoi durerea/ la urmă de tot frica/ şi peste toate vinovăţia”.

Incertitudinea („şi cît mă poate ridica de la pămînt poezia/ întreb/ pînă unde zboară ei/ mă poate ridica?”), asociată cu discreţia (sau măsura sau reţinerea) ar fi bune motive pentru a crede în destinul poetic al Svetlanei Cârstean: „nu vă pot spune tot/ deşi acesta a fost planul meu/ încă de la început”.

* Svetlana Cârstean, Gravitaţie, „Trei”, 2015.