DIALOG

„Ce ne mai rămâne din libertatea de expresie pe care ne mândrim că am cucerit-o la sfârşitul secolului XVIII?”

interviu realizat de Ciprian Vălcan cu Jacques Le Rider

Jacques Le Rider. Năcut în 1954. Profesor al Universităţii „Paris VIII” în Saint-Denis şi director de studii la „École pratique des hautes études”. Membru corespondent străin al Academiei Austriece de Ştiinţe din 2015

Ciprian Vălcan: – Cartea dumneavoastră, La censure à l'œuvre. Freud, Kraus, Schnitzler, publicată în luna mai la editura pariziană Hermann, descrie dezbaterile despre cenzură care aveau loc la Viena, la sfârşitul secolului XIX şi începutul secolului XX. Cum s-a născut această carte? A fost vorba de o simplă curiozitate personală, dublată de dorinţa de a reconstitui istoria unei probleme sau a contat mai mult meditaţia dumneavoastră asupra realităţii contemporane?

Jacques Le Rider: – Acest subiect mă preocupă de mult. Mi se pare fascinant eşecul celui mai perfecţionat sistem de cenzură pus în practică în epoca lui Metternich: scopul său era să păstreze ordinea politică şi ideologică dată de Congresul de la Viena. Acesta nu a împiedicat să triumfe naţionalismul, cel mai mare inamic al Europei habsburgice. Pariul cel mai abil al conducătorilor vienezi după înfrângerea în războiul austro-prusac din 1866 a fost să mizeze pe o politică liberală ca să păstreze popoarele în monarhia bicefală şi ca ea să apară ca fiind preferabilă Rusiei şi Imperiului Otoman, bine înţeles, dar şi Reich-ului german proclamat în ianuarie 1871. Dar liberalizarea societăţii şi culturii „cacaniene”, care duce la instaurarea libertăţii presei în a doua jumătate a anilor 1860, conduce, începând cu anii 1890, la o mare dezlănţuire: „libertatea de exprimare nelimitată” despre care vorbeşte John Stuart Mill şi care apare ca o îndoielnică cutie a Pandorei din care ies noi demoni, de exemplu antisemitismul de masă. Liberalul Sigmund Freud, copilul ideilor de la 1848, elaborează o antropologie politică în care afirmă că cenzura (intrapsihică) este condiţia necesară procesului de civilizare. Karl Kraus, în revista Die Fackel (Făclia, cuvânt ale cărui conotaţii edificatoare îmi par neadaptate personalităţii lui Kraus, sau Torţa, cum prefer eu să numesc revista marelui incendiator al modernităţii vieneze) arată că de libertatea presei nu a profitat cultura, ci doar industria presei, şi că puterea ziarelor, fondată pe mecanisme atotputernice de cenzură invizibilă constă într-o „sensură” a spiritelor, într-o cenzură structurală care este o impunere a sensului, o formatare a spiritelor, o „lobotomie de masă” care duce la abdicarea facultăţii de judecare a indivizilor în profitul unei „viziuni a lumii” dictată de media de masă. Kraus trăieşte în epoca presei scrise dar diagnosticul său este valabil şi pentru media audiovizuală din secolul XX şi pentru Internet care se anunţă ca marea putere de manipulare a spiritelor din secolul XXI.

2. Există vreo legătură între apariţia cărţii dumneavoastră şi atentatul de la Charlie Hebdo? Credeţi că libertatea de exprimare poate fi abordată în acest moment la fel ca înaintea acestui masacru monstruos?

– Actualitatea nu a inspirat această cercetare istorică, dar a însoţit şi, fără îndoială, stimulat alcătuirea cărţii mele. Pentru a face bine un manuscris este nevoie (în orice caz, eu am nevoie) de o motivare care să permită depăşirea momentelor de îndoială şi ezitare. Actualitatea franceză mi-a adus confirmarea faptului că tema mea nu era doar un simplu exerciţiu de erudiţie, ci putea alimenta o dezbatere dintre cele mai contemporane.

Mai întâi a fost afacerea Dieudonné, acest „umorist” care a făcut din transgresarea câtorva interdicţii ale societăţii noastre fondul său de comerţ. Procedeul lui favorit constă în a-şi însoţi propoziţiile explicite cu un „subtext” implicit jucându-se cu limitele indecise ale antisionismului şi antisemitismului sau cu negaţionismul care contestă realitatea istorică a Shoah-ului.

În 9 ianuarie 2014, Consiliul de stat, solicitat de ministrul Afacerilor Interne conform unei proceduri de extremă urgenţă, măsura-libertate, care se ia în cazul unui atentat grav şi evident ilegal la o libertate fundamentală, interzice spectacolul pe care Dieudonné trebuia să-l dea la Nantes în aceeaşi zi. Câteva ore mai devreme, în aceeaşi zi, Tribunalul Administrativ Nantes autorizase spectacolul anulând decizia de interdicţie a Prefecturii luată conform unor instrucţiuni date în mod expres de ministrul Afacerilor Interne. Argumentul Tribunalului Administrativ Nantes era că interdicţia ar constitui „un grav atentat la libertatea de exprimare” şi ar fi, în consecinţă, ilegal. De fapt jurisprudenţa tribunalelor administrative făcea practic imposibilă interdicţia „preventivă” a unui spectacol asimilabilă unei „cenzuri prealabile”. Motivul invocat de ministrul de Interne ca să justifice invocarea consiliului pentru măsura-libertate era urgenţa de a face faţă unor „riscuri serioase de tulburare a ordinii publice”. Acest tip de risc este mereu dificil de stabilit apriori. Vice preşedintele Consiliului de Stat, Jean-Marc Sauvé, declara în Le Monde din 12-13 ianuarie 2014 că decizia jurisdicţiei administrative supreme sancţiona „grave atentate la respectarea valorilor şi principiilor consacrate de Declaraţia drepturilor omului şi cetăţeanului şi de tradiţia republicană [...]: apologia discriminărilor, persecuţiilor şi exterminărilor perpetuate în timpul celui de-al doilea război mondial”, atrăgând atenţia asupra „demnităţii persoanei umane” şi de natură să pună în discuţie „coeziunea naţională”. Această decizie a Consiliului de Stat redefinea legătura dintre libertatea de exprimare şi limitele ei necesare într-o societate democratică şi se putea revendica de la Convenţia europeană a drepturilor omului ale cărei articole 10 şi 11 alătură libertăţile de exprimare şi de întâlnire, de restricţii necesare şi proporţionate. După cum sublinia Jack Lang în Le Monde din 14 ianuarie 2014, decizia Consiliului de Stat avea inconvenientul major de a da poliţiei administrative rolul de a completa autorităţile judiciare care nu reuşiseră să împiedice frumoasa carieră a lui Dieudonné, şi de a-i conferi o putere de represiune morală şi penală pe care nu o deţinuse în tradiţia republicană. Conform unei jurisprudenţe care urcă până în anii 1930, autoritatea administrativă nu poate interzice o manifestare, un spectacol sau o operă decât pe motivul unei tulburări concrete a ordinii publice. Consideraţiile morale nu ţin de competenţa acesteia. Ordinea publică nu era realmente ameninţată de spectacolul lui Dieudonné. Atentarea la demnitatea umană n-ar fi trebuit să fie sesizată şi sancţionată decât de instanţele judecătoreşti.

Afacerea Dieudonné a condus, deci, guvernul, care avea intenţii bune, fără îndoială, la restaurarea unui regim preventiv de cenzură morală prealabil libertăţii de exprimare care semăna, ca principiu, cu cenzura teatrală preventivă în vigoare la Viena în epoca lui Arthur Schnitzler. Pericolul evident al cenzurii preventive este că aceasta, ca toate autorităţile administrative, este direct supusă puterii politice. Iar aceasta este fluctuantă. De la un guvern la altul, de la o majoritate parlamentară la alta, regulile pot fi aplicate şi interpretate diferit. Când apărase o direcţie „antisemită” după anii 1890, cenzura teatrală vieneză, în 1912, a interzis reprezentarea piesei Professeur Bernhardi,evident ireproşabilă din punct de vedere al luptei împotriva antisemitismului, dar insuportabilă puterii politice căci impunea o critică acerbă.

Istoria europeană a secolelor XIX şi XX arată că regimurile de cenzură preventivă, chiar şi când se învăluie în frumoasele principii ale apărării culturii şi civilizaţiei, pot cădea în orice clipă în rolul lor detestabil de control politic. Este o constatare inutil de amintit în ţări care, precum România, au suportat un regim totalitar. Am vrut să arăt că şi în ţări în care instituţiile democratice sunt stabilizate de mult timp, apelul la cenzură constituie o tentaţie recurentă în timp de criză şi că cenzura preventivă nu este deloc o armă lipsită de pericol. Cu siguranţă este mai bine să se refuze principiul controlului preventiv al libertăţii de exprimare de către o autoritate politică, administrativă sau aparţinând poliţiei şi să se prefere justiţia penală care începe cu calificarea „opiniilor” exprimate public drept delicte.

Problema unei societăţi democratice este că provocările şi agresiunile suscită constant un „apel la cenzură” venit dinspre grupuri de presiune, chiar cercuri foarte largi ale opiniei publice. Astfel responsabilitatea unui guvern este de a rezista tentaţiei cenzurii preventive.

Întrebarea dumneavoastră se referea la atentatele teroriste care au însângerat regiunea pariziană în ianuarie 2015. Manuscrisul meu fusese trimis editorului în noiembrie 2014. Aceste atentate din ianuarie 2015 nu au putut, deci, să-mi influenţeze reflectarea. Dar aveţi în întregime dreptate: atentatul împotriva redacţiei Charlie Hebdo a fost şi un atentat împotriva libertăţii de exprimare. Cu un an mai devreme guvernul încerca să împiedice abuzurile libertăţii de exprimare. După atentate, libertatea de exprimare şi libertatea presei au fost apărate cu o unanimitate care, cel puţin pentru câteva săptămâni, a depăşit clivajele politice şi culturale. Pe de altă parte, baia de sânge comisă de teroriştii din ianuarie 2015 putea fi interpretată ca un act de cenzură extremă: cenzura unei civilizaţii (democratice şi liberale, pluraliste şi laice) de către o „contra-civilizaţie” care vrea să dea barbariei un chip de civilizaţie superioară şi atacurilor teroriste unul de „şoc al civilizaţiilor”.

– Cenzura austriacă, aşa cum apare în cartea dumneavoastră, se manifestă ca un filtru protector, ca un instrument al intereselor superioare ale statului care încearcă să protejeze opinia publică de excese şi stridenţe străduindu-se să asigure armonia convieţuirii diverselor grupuri etnice şi confesiuni religioase în Imperiu. Dar misiunea sa eşuează în ciuda eforturilor oneste, transparenţei obiectivelor şi caracterului previzibil al mijloacelor sale disponibile. Am ajuns, oare, într-un moment istoric în care orice formă clasică de cenzură este condamnată să eşueze?

– Da, aceasta este concluzia la care conduc analizele de istorie culturală reunite în această carte. Dar dumneavoastră spuneţi foarte bine: „orice formă clasică de cenzură este condamnată să eşueze”. Este adevărat că, dacă îl urmăm pe Sigmund Freud, societăţile europene care au abolit cenzura nu au făcut-o decât pentru că ele considerau autocenzura un mecanism mult mai eficient decât cenzura clasică. În sfera individuală, Freud arată că autocenzura este, de fapt, condiţia indispensabilă a procesului cultural dar că cenzura intrapsihică inconştientă se poate întoarce împotriva civilizaţiei atunci când mortifică individul şi dezlănţuie impulsul morţii şi distrugerii. În societate, mecanismele de autocenzură pe care le putem numi, urmându-l pe Pierre Bourdieu, „cenzură structurală”, sunt la fel de ambivalente. Când operează ca o cenzură invizibilă şi incontrolabilă, se arată a fi mult mai periculoase decât scorpia Anastasia...

– Împărtăşiţi opinia lui Karl Kraus conform căreia trăim într-o perioadă dominată de o cenzură difuză dar omniprezentă şi care este şi mai puternică decât cenzura clasică? Noile mijloace de comunicare, şi mai cu seamă reţelele de socializare, ar putea slăbi eficienţa acestei forme de cenzură?

– Este într-adevăr unul dintre elementele de actualitate cele mai incontestabile ale lui Karl Kraus: el a contribuit la evidenţierea faptului că libertatea formală a presei, considerată una dintre cele mai mari cuceriri ale liberalismului democratic, nu a fost decât ideologia înşelătoare care a însoţit eliberarea industriei presei. Această industrie, în continuă creştere de-a lungul secolului XIX, nu a avut drept scop să promoveze libertatea exprimării ci să realizeze cel mai mare profit posibil vânzând un produs adaptat noii pieţe care dădea acces grupurilor de populaţie din ce în ce mai largi la lectură şi la „consumarea de produse imprimate”. Ca să vinzi trebuie să corespunzi aşteptărilor publicului şi cel mai bun mijloc prin care să ajungi aici este să creezi o „opinie publică” consumatoare de presă. Este ceea ce se numeşte formatarea opiniei publice. A informa are aici sensul său etimologic: a da formă, a impune o formă. Informarea este o formare a realităţii permiţând să facă din aceasta un produs adaptat la un public care este el însuşi format sau deformat, ceea ce este acelaşi lucru, precum liceanul consumator ocazional de ţigări este „format” de industria tutunului să devină un consumator constant la vârsta adultă. Această formatare a realităţii sociale şi culturale se bazează pe nişte mecanisme de cenzură invizibile (în slujba intereselor financiare, politice, ideologice etc.) şi de sensură a spiritelor care acceptă informarea cotidiană propriei viziuni asupra lumii. Această „cenzură structurală” este evidenţiată de către Kraus.

Dezvoltarea world wide net şi a reţelelor sociale pune presa scrisă şi, din ce în ce mai mult, şi pe cea audio-vizuală clasică (radio şi televiziune) în ariergarda tehnologiilor de informare. Brusc, instituţiile de cenzură trebuie să se reconvertească: încetează să-şi concentreze eforturile asupra ziarelor şi media audio-vizuală a căror influenţă bate în retragere, ca să pună la punct noile tehnologii de control capabile să stăpânească Internetul globalizat. În numeroase domenii din zilele noastre se observă o cursă a pisicii care vânează şoarecele: lupta împotriva propagandei teroriste pe Internet, lupta statelor împotriva divulgatorilor de pretinse „secrete de stat” de genul wikileaks. În acest sens amintesc în cartea mea că una dintre primele vocaţii ale cenzurii dintotdeauna a fost să protejeze arcana imperii conform principiului care vrea ca exerciţiul puterii să fie facilitat de ignoranţa popoarelor şi care sugerează chiar că securitatea publică este mai uşor de asigurat când poate fi aplicată fără ştirea publicului vizat. Ca şi pentru libertatea presei, pe care o putem considera o retorică propagandistă de însoţire a libertăţii industriei presei, libertatea noilor reţele sociale care folosesc Internetul serveşte drept înveliş unei noi industrii în plină expansiune care practică cu atât mai uşor cenzura invizibilă cu cât scapă în mare parte oricărei reglări şi care exercită o putere de sensură a spiritelor cu atât mai mare cu cât Internetul este încă aureolat de reputaţia sa de nou media „libertar” în lupta tuturor puterilor de control. Dar se constată că Internetul este un mijloc de acţiune atât pentru campionii luptei împotriva cenzurii cât şi pentru toate noile voinţe de putere şi cenzură.

– Credeţi că am putea vorbi de o nouă formă de cenzură, cea impusă sub ameninţarea forţei de diverse grupuri teroriste? În locul interdicţiilor impuse de un stat atotputernic vom ajunge oare să luăm în calcul interdicţiile stabilite de fundamentaliştii religioşi?

– Această voinţă de cenzură nu are nou decât forma adaptată la noile tehnologii ale informării şi comunicării. În fond, ea reface legătura cu tradiţia ancestrală a cenzurii religioase. Acestei voinţe de cenzură a grupurilor teroriste care se trag din fundamentalismul islamic îi răspunde un nou dispozitiv de cenzură defensivă aplicat de societăţile democratice care se simt ameninţate. Dacă libertatea de expresie nu este, fără îndoială, deloc nelimitată, în ciuda cererilor de principiu ale lui John Stuart Mill, dimpotrivă, cenzura este o logică pe care este imposibil să o limitezi, să o înconjori cu limite legale, cu criterii restrictive. Cenzura are mereu o tendinţă spre arbitrar. Este prima victorie a terorismului: de a fi obligat societăţile democratice să reintroducă ele-însele cenzura. Dar nu există „cenzură justă” aşa cum nu există „război just”; deşi cauza pe care pretinde să o servească este justă şi legitimă, cenzura debordează inevitabil toate digurile iar cenzura anti-teroristă riscă să terorizeze mai întâi societăţile care îi cer să le protejeze.

La această dimensiune a cenzurii impusă de organizaţiile teroriste se adaugă o altă funcţie a cenzurii: protejarea secretului. Organizaţiile teroriste sunt societăţi secrete criminale iar Georg Simmel a arătat că o societate secretă are nevoie de cenzură pentru a-şi asigura coeziunea şi protecţia. Astfel terorismul este o cenzură generalizată: vrea să cenzureze sistemele culturale pe care le consideră ca fiind antagoniste precum cenzurează, la fel de feroce, şi pe proprii săi agenţi care riscă moartea dacă vorbesc sau comunică oricât de puţin autonom.

În societăţile democratice care, pentru a lupta împotriva terorismului, aplică un dispozitiv de cenzură al reţelelor sociale sau al Internetului, se constată de asemenea că secretul, antidemocratic prin esenţă, înconjoară instituţiile însărcinate cu această nouă cenzură care nu face decât să recicleze vechile metode bune de control al spaţiului public şi de supraveghere a indivizilor şi grupărilor suspecte adoptând aceste metode împrumutate evoluţiei tehnicilor comunicării.

– Ce soluţie ar trebui să adopte Occidentul: să-şi asume autocenzura libertăţii de expresie ca să protejeze susceptibilităţile religioase ale adepţilor altor credinţe sau să-şi păstreze, cu orice risc, totala libertate de exprimare?

– Autocenzura începe prin a acţiona fără să spui, prin a nu uni cuvântul cu gestul. De mult timp deja, această „autocenzură preventivă” despre care vorbiţi a devenit fapt. Organele de presă, administraţiile guvernamentale, întreprinderile internaţionale evită cu mare grjă anumite declaraţii care ar putea fi urmate de represalii. „Provocarea veselă”, marcă a lui Charlie hebdo, s-a terminat. Dacă adăugăm acestei autocenzuri impuse încet şi insidios de către ameninţarea teroristă capa de plumb a lui „corect din punct de vedere politic” care obligă la tăcere anumite opinii şi la alegerea sistematică a eufemismului în anumite contexte, avem gura cusută de cenzură. Cenzură intrapsihică inconştientă (Freud), cenzură structurală (Bourdieu), autocenzură: ce ne mai rămâne din libertatea de expresie pe care ne mândrim că am cucerit-o la sfârşitul secolului XVIII? Această situaţie conduce la afirmarea unui „eroism al transgresării” care explică forţa de fascinare a ideologiilor extremiste de pretutindeni şi a violenţei împinse până la imposibil şi revendicată ca armă legitimă împotriva ordinii dominante. Dar alternativa cenzură-transgresare este în mod evident un cerc vicios cu consecinţe extrem de distrugătoare.

Traducere din limba franceză:

Alina Manea