Onisim Colta despre Diana Serghiuţă

ARTE VIZUALE

Onisim Colta

Diana Serghiuţă – „Melancolia”

„În natură trebuie să sfârşeşti prin a vedea propria ta istorie,
ceea ce nu înseamnă că trebuie să o vezi ca pe un alt fel de a fi al tău;
tu eşti, în realitate, unul din multiplele ei feluri de a fi.”

(Andrei Pleşu)

După expoziţiile personale Viziuni ale reveriei de la Galeria „Calina” din Timişoara (2011), apoi Inconştientul în direct de la Galeria Machina din Rieti, Italia (2013), Diana Serghiuţă a mai organizat o expoziţie remarcabilă la Muzeul de Artă din Arad în perioada 22 mai – 22 iunie 2015. Aceasta din urmă cuprindea un ciclu de lucrări mari, medii şi mici, fiind situată de autoare sub semnul „Melancoliei”.

Din prima privire asupra acestor imagini transpărea o subliniată subiectivitate, puterea unei sincerităţi şi delicateţea unei sensibilităţi prin care autoarea îşi proiecta cu francheţe, fără inhibiţii, într-un limbaj figurativ, cele mai naturale şi fireşti experienţe materne.

Trăind relativ de curând experienţa maternităţii prin aducerea pe lume a micuţei Medeea, tânăra artistă se exprimă, îşi face văzut sufletul prin mijlocirea picturii, a desenului şi colajului.

Diana Serghiuţă şi mărturisea în acest sens în conceptul afişat mare pe perete: „Când pictezi poţi doar să speri că materia finită va oglindi destule lucruri pe care privitorul le va găsi ca fiind legate de propria viaţă.” Afişul şi bannerul de pe faţada clădirii Muzeului de Artă arădean conţineau o imagine (a unei lucrări expuse) de mare impact, aceea a unui cap de viţel supradimensionat, excelent desenat (în creion cu mină de pastel), care „scana” cu papilele gustative sânul unei tinere femei în căutarea hranei potrivite vârstei lui. Răzbătea de aici un fel de tăcută admiraţie transfigurată a autoarei faţă de puterea uimitoare a instinctului vital, faţă de forţa aceea irepresibilă a naturii de a-şi procura energia care să-i asigure vieţuirea şi dezvoltarea.

Motivele lucrărilor sale, relaţionările lor în câmpul compoziţional, expresivizările, juxtapunerile stranii, alcătuirile vizuale, sunt întrupări de stări zămislite de puterile unui suflet pe cât de sensibil, pe atât de motivat. Inevitabil, aceste imagini îl tulbură pe privitor, îl intrigă şi îi amintesc de versatilitatea de nebuloasă a unui tărâm ca cel al psihismului pe care Jung s-a străduit să-l înţeleagă prin decenii de cercetări. Din Antologia sa Puterea sufletului, ne putem da seama, fie şi sumar, ce teritoriu nesigur şi impredictibil este lumea psihicului, mai ales după conştientizarea de către ştiinţa modernităţii a ponderii componentei iraţionale a fiinţei umane, a palierelor sale abisale. Spre deosebire de înaintaşul său Freud (ateu convins), care concepe omul „ca pe o fiinţă instinctuală refulată”, dând importanţă determinantă libidoului, instinctelor sexuale, Jung (credincios?), „consideră omul în întreaga sa complexitate de fiinţă culturală”.

Deosebirea este sensibilă. Dacă la Freud inconştientul e un fel de „ladă de gunoi” a tuturor conţinuturilor refulate, Jung îi reevaluează rolul şi valoarea, considerându-l „sediment al tuturor experienţelor liniei ancestrale” şi, în acelaşi timp, „obârşia tuturor creaţiilor umane trecute şi viitoare”. Astfel, inconştientul individual (din prima fază, freudiană) este numit în faza secundă, de Jung, „inconştient colectiv”.

Acest „inconştient clectiv” are, în funcţie de epocă şi areal geografic, anumite „dominante” exprimate prin „anumite reprezentări”, imagini, simboluri ale unei anumite „tendinţe fundamentale inconştiente”. Jung numeşte aceste imagini/forme fundamentale simboluri, „arhetipuri”. Jung se situează în abordarea acestora în consens cu istoria credinţelor religioase, dar stabileşte în acelaşi timp o legătură organică cu biologicul, cu pornirile instinctuale şi, implicit, cu tiparele comportamentale.

Libidoul, aşadar, nu e doar atracţie sexuală, ci e considerat de savant „energie-disponibilitate interioară” cu consecinţe fertile asupra creativităţii. La acesta cred că făcea trimitere Lucian Blaga când spunea într-un vers de-al său: „Nu ştii că numa-n lacuri cu noroi în fund cresc nuferi?”[1]

Diana Serghiuţă pune la temelia creaţiei sale, a lucrărilor din expoziţia de la Muzeu, cu curaj şi aplomb, propriile trăiri şi experienţa maternale, cu toate ale sale.

În cadrul acestei experienţe, convertită în „anumite reprezentări”, în artă până la urmă, graniţa dintre conştient şi inconştient este foarte subţire şi uşor permeabilă.

Fiinţa umană, a creatorului în speţă (acest lucru ni-l subliniază Jung), este un tot extrem de complex. Acesta parcurge în devenirea sa nişte etape, pe care artista a încercat să le desluşească intuitiv şi să le traducă în metafore plastice.

O relaţie dintre mamă (omul adult ghidat de conştiinţă) şi copilul sugar (ghidat de instinct) transpusă în imagine picturală inevitabil te face să te gândeşti la această interacţiune raţional-iraţional, conştient-inconştient, diurn-nocturn, şi să-i accepţi ambivalenţa certitudine (instinctuală la copil) – incertitudine, problematizare (la fiinţa adultă, odată ce devine fiinţă culturală).

Jung ne spune în acest sens că „viaţa omului, de îndată ce el devine fiinţă culturală, este din plin problematică” şi de acum e de negândit fără problematică. Blaga, în acest sens, afirmă, în cheie aforistică faptul că „Omul ar înceta de a fi om dacă s-ar «deproblematiza».

Procesele psihice ale omului, în marea lor majoritate, sunt îndoieli, reflecţii, experienţe – adică, exact ceea ce sufletul inconştient al primitivului (copilul), ghidat de instinct, nici măcar nu bănuieşte.

„Existenţa problematică o datorăm trezirii conştientului” – spune Jung – „ea este calul troian pe care ni l-a dăruit cultura.” Şi subliniază apoi: „Desprinderea de instinct şi întoarcerea împotriva lui duc la formarea conştientului.”

Copilul din braţele mamei, atâta timp cât e instinct, este natură. Atâta timp „cât suntem natură, suntem inconştienţi şi trăim în siguranţa instinctului, fără probleme. Tot ceea ce este în noi natură, dă înapoi în faţa problemei, căci numele ei este îndoială şi acolo unde domneşte îndoiala apare şi nesiguranţa odată cu posibilitatea mai multor căi”.

Suntem ca într-un labirint. La Diana Serghiuţă labirintul este pădurea în miezul căreia e plasată o tânără mamă nud (Instinct matern). Se află parcă în faţa mai multor opţiuni posibile. Când apar simultan mai multe căi posibile, apare şi dilema, incertitudinea, suntem privaţi de îndrumarea sigură a instinctului şi expuşi fricii.

Jung ne dă de înţeles că, odată cu pierderea certitudinii asigurate de inconştient, de natură aptă să ia „decizii sigure şi univoce”, omul se află în faţa problemei, iar aceasta îi aduce o stare de „însingurare de copii orfani”. Este ca o alungare din Rai, o dureroasă desprindere, pierdere a „paradisului inconştienţei copilăreşti”.

Surprinzătoare este asemănarea dintre această pictură a Dianei, Instinct matern, şi imaginea dată de caracterizarea plastică făcută de Jung situaţiei în care omul îşi pune întrebarea de ce el, în genere, în răspăr cu tot restul lumii animale, are probleme. El ne spune că, atunci când încercăm să răspundem, „nimerim în acel ghem încâlcit de gânduri ce au frământat mii de minţi ascuţite de-a lungul mileniilor”.

În acea lucrare, mama, aflată în mijlocul unei păduri, poartă pe cap o podoabă capilară/ mască ce seamănă realmente cu un ghem încâlcit de tuşe sinuoase de culoare. Interesant este faptul că şi folclorul românesc exprimă plastic această stare traumatizant-dilematică într-un fel asemănător: „Doru' şi ţara străină/ Mi-o făcut capu' caier de lână”. În acea pădure (selva oscura) e incert dacă e integrată sau se află într-un labirint cu nenumărate trasee (obstaculate sau nu) în faţa cărora îşi trăieşte tensiunea dilemei sau se află în faţa înfruntării necunoscutului. Această ambiguitate dă mister imaginii.

Masca arhaică apare frecvent ca motiv peste chipul femeii în picturile şi desenele Dianei Serghiuţă. Masca, fie poate avea rolul unei exorcizări, fie se poate constitui într-un obstacol al receptării stratificate a realului. „Spiritul nostru” – spune profesorul Constantin Prut, împreună cu E. Bergen – „funcţionează pe un număr de planuri diverse care nu ating acelaşi stadiu de evoluţie.” Aceste diferenţe de nivel produse „facilitează instaurarea unor 'iraţionale', care pot genera forme surprinzătoare”. „Când aceste forme străine” – spune Prut în cartea sa Calea rătăcită – ajung să provoace nelinişte, omul le reprezintă, exorcizându-le.” Spiritul uman se manifestă, aşadar, într-un câmp de acţiune „în care se întâlnesc tendinţele de a figura zonele de necunoscut, coroborate cu efortul de a le diminua presiunea pe care acestea o exercită asupra interiorului”. Se realizează, aşadar, o relaţie magică cu aceste „părţi de lume”, care, de fapt, „poate fi o întâlnire cu sine”.

Pădurea (simbol al psihismului la Diana Serghiuţă), plină de mistere, înţesată de fantome, e un teritoriu al „lumii negre”, al haosului.

Acestei dezordini, acestei lumi a fabulaţiei şi metamorfozelor imprevizibile, „univers turmentat, îmbibat de mistere şi realitate”, i se opune frumuseţea şi ordinea grădinii paradiziace. Ordine ce rămâne pentru Diana Serghiuţă o aspiraţie continuă, o ţintă de care încearcă să se apropie pe căile şerpuite printre arborii pădurii labirintice şi umbroase ca de o poiană în care lumina cerului se revarsă fără zgârcenie. Această lumină cu irizări paradiziace e un vis de atins, dar amânat dinadins, fiindcă tentaţia căutărilor, a noilor experienţe, e încă mult prea mare, cu toate spaimele lor cu tot.

O „maternitate” de genul femeie nud cu mască arhaică de ovină pe cap, ţinâd în braţe un miel alb dormind, îl lasă pe spectator într-o fertilă perplexitate. Tensiunea creată între tipul de clişeu cu care e familiarizat – mama cu copilul – şi imaginea oferită de Diana bulversează, surprinde percepţia privitorului, activându-i capacitatea de imaginare. Substuirile propuse de artistă destructurează acel clişeu comun şi solicită privitorului, imaginarului său, o nouă articulare, brodarea unei alte naraţiuni posibile.

Graniţa dintre orizonturi se subţiază, cuvântătoarele comunică cu necuvântătoarele, oferind privitorului poeme vizuale, în care acesta poate identifica trimiteri/tâlcuri cărora, în funcţie de propria bogăţie interioară, le dă accente proprii, nuanţe de unicitate. Plăsmuirile Dianei, prin apelul la tărâmuri bântuite de nebuloase, îi pot răscoli acestuia memoria, fondul propriu de experienţe, capacităţi de asociere, arhetipuri. Frica şi admiraţia, spaima şi uimirea, iubirea şi teama, intuiţia şţi percepţia, raţiunea şi imaginaţia, se împletesc în vâltorile apelor din părţile de umbră ale fiinţei. În aceste lucrări, puterea şi frumuseţea miracolului vieţii, cu toate ale sale, e întărită şi învăluită de aura iubirii, dar sunt acompaniate în acelaşi timp de o melancolică detaşare. Ceea ce, prin firea lucrurilor, la alţii ar putea foarte uşor aluneca spre duioşii vecine cu kitsch-ul, la Diana Serghiuţă, printr-un inteligent şi sensibil dozaj, e convertit în fapt de artă motivat, coerent, bine articulat şi stăpânit sub aspectul măiestriei.

Artista mai integrează în ansamblul expoziţional şi o serie de „ierbare”, de piese care, prin alcătuirea lor, fac tranziţia de la bidimensional la spaţial. Ele sunt aşezate pe o simeză ca nişte lucrări de pictură sau grafică, dar, la o privire mai atentă, descoperi că este pusă în joc şi cea de-a treia dimensiune.

Rama-cutie are pe planul din fund fie o imagine, fie un element ce aminteşte de regnul animal (o blană de iepure), fie fundalul e lăsat alb, pentru ca plantele cu flori pictate cu aplomb şi prospeţime pe sticla din prim-plan să-şi proiecteze pe acesta umbrele transparente, creând o senzaţie de spaţialitate.

Umbrele urmează relieful din adâncime, devenind desene monocrome, a căror amplasare sau raportare la imaginea umană e stabilită atent de modul de direcţionare, de unghiul de incidenţă a luminii spotului culisant de pe şinele suspendate de tavanul galeriei.

În altă parte, o siluetă feminină nud, pictată cu „lapte” (un alb translucid) în centrul compoziţiei, pluteşte ca un duh peste vegetaţia luxuriantă a unui luminiş. Fiind pictată pe sticla ce acoperă „ierbarul” – aceasta îşi aruncă umbra peste albul din planul doi, rezultând o compoziţie de o rară sensibilitate, cu subtile calităţi vizuale.

Diana Serghiuţă se numără printre pictorii tineri care şi-au propus ca puterea talentului să-i fie amplificată, întregită, de acumulările din plan cultural. Doctoratul la care muncea cu încordare în perioada în care organiza expoziţia de la Muzeu a ajutat-o în mod firesc să-şi sistematizeze cunoaşterea şi să-şi structureze şi mai limpede imaginarul. Implicit, acest fapt se repercutează benefic asupra coerenţei lumii sale de plăsmuiri formale. Ea converteşte propriile experienţe concrete în rodnice pretexte, ilustrând involuntar spusele lui Blaga: „Omul se deosebeşte de animal prin aceea că ştie să transforme 'o ocazie pentru ceva' în 'pretext pentru altceva'.” Chiar plasarea acestor creaţii sub aura caldă-rece a melancoliei implică ideea de relaţionare cu natura de pe poziţia unei duble atitudini, de implicare şi detaşare totodată.

Ne întâlnim cu o „structurală ambiguitate” prezentă în metabolismul melancoliei, care înseamnă simultan „interes pentru lucruri şi distanţare de ele”. Această atitudine despicată, simetrică, în faţa naturii se traduce printr-o „iubire melancolică” – cum ar spune Andrei Pleşu – sobră, la egală distanţă de elegia lacrimogenă ca şi de pitorescul frivol. (...) „A melancoliza” – spune el – „înseamnă a contempla natura ca pe un posibil fără realizare, ca pe o şansă ratată, sau ca pe o speranţă fără finalitate.”

În concluzie, a privi melancolic devine acelaşi lucru cu „a savura un mister”, cu a iubi în natură o dilemă. Lucrările Dianei Serghiuţă, în ansamblu vorbind, sunt reflectări transfigurate ale unor trăiri complexe petrecute pe fâşia care desparte/uneşte realul cu imaginarul, raţionalul cu emoţionalul, diurnul cu nocturnul, trecutul cu prezentul, amintirea cu visul. Din această osmoză alchimică ce are la temelie un mod personal de structurare a imaginarului, bântuit uneori de fertile nelinişti şi spaime, se naşte, iată, o lume de forme şi chipuri, de relaţii: mamă – copil, animal – pui, om – animal, animal – animal, animal – plantă, obiect – plantă, care „te sperie, da-ţi place”, te tulbură, dar te şi provoacă la rodnice interogaţii.

NOTĂ:

[1] Poezia Vei plânge mult ori vei zâmbi? din Poemele luminii.

logo