logo

Revistă de literatură, eseu, arte vizuale, muzică, fondată în februarie 1990 la Arad.

Redactor-şef fondator: Vasile Dan.

logo

 

PRO MUSICA

 

Johannes Waldmann

 

„Tenacitate” şi „sacrificiu” [1]

 

Prezentarea cărţii proaspăt apărute e un prilej de a-l felicita pe autorul ei cu ocazia împlinirii a optzeci de primăveri!

Sfântul Aloysius, coţcarul, cel mai iubit patron spiritual al iconografiei populare bavareze, este reprezentat drept un bărbat înalt, uscăţiv, cu barba albă fluturând în vântul cosmic. Are, desigur, o trompetă, cu care suflă „Aleluia”. Una piccolo, strălucitoare, ca şi aceea Bach-Stradivarius cumpărată de prietenul Erich Bergel în 1979 la New York şi adusă de acolo, mii de kilometri, dăruită primului trompetist Gheorghe Muşat de la Filarmonica din Cluj-Napoca. Actul de dăruire, o mostră de umor de foarte bună calitate, este o scrisoare a trompetei către viitorul ei stăpân şi este reprodus într-o premergătoare carte a lui Muşat[2], foarte revelatoare!

Sfântul Aloysius, care are discrete aripi albe, şi Gheorghe Muşat, tânărul octogenar, muzician, profesor universitar, autor de cărţi, sunt una şi aceeaşi persoană. Consubstanţialitatea lor este garantată de înaltul grad al simţului umorului, precum şi de calitatea, suavitatea tonului trompetelor lor.

Figura distinsului instrumentist, pedagog se desprinde, deci, fie dintr-o icoană bavareză, şi cântă vesel „Aleluia„, fie dintr-o icoană moldavă, o frescă murală, de la Gura Humorului, de lângă Baia natală sau Fălticeni. Obligatoriu, cu trompeta de rigoare. Trompeta a jucat un rol capital în evoluţia lui, i-a adus multe satisfacţii şi unele aprecieri foarte importante, precum aceea a profesorului şi solistului de reputaţie mondială Adolf Scherbaum sau cea a actualului „rege al trompetei” Serghei Nakariakov. Este mare păcat că pe piaţă nu se găsesc înregistrări cu solistul Gheorghe Muşat, cu o singură notabilă excepţie. Un program de muzică barocă, din care nu lipsesc Alessandro Scarlatti şi Jean-Philippe Rameau, dar în care apar şi Bach şi Purcell în transcripţii. Cântat de o formaţie clujeană, iniţiată tocmai de Muşat. O bună carte de vizită. Aşa cum este şi prezenta carte (260 de pagini, foarte reuşită prezentare grafică, multe documente)!

„Cartea vieţii mele de trompetist, dascăl şi cronicar, la împlinirea a optzeci de primăveri...”, citat din delicata dedicaţie a autorului către semnatarul rândurilor de faţă, are caracter de bilanţ. Ea e „o fărâmă din istoria trecerii noastre prin această lume, a luptei pe care o dăm cu noi înşine, cu evenimentele istorice ale timpului, necesitând tenacitate şi sacrificii” (citat din prologul cărţii, de fapt, programul vieţii omului Muşat). Accentul e pe ultimele două cuvinte, noţiunile de tenacitate, de statornicie în principii şi comportament, şi sacrificiu, în sens laic, dar şi religios. Sunt noţiunile subliniate şi de scriitorul Hans Bergel, într-o absolut remarcabilă mărturie, inclusă în paginile 213-215, cele mai remarcabile ale acestei cărţi! În aceste pasaje de o mare pregnanţă e analizată prietenia, care necesită, de fiecare dată, spirit de sacrificiu! Tot în aceste puţine pagini, Hans Bergel reproduce un fragment de discuţie cu fratele său Erich, din faza finală a vieţii acestuia, în care Erich l-a caracterizat pe Gheorghe Muşat. Acesta este, în accepţia fraţilor Bergel şi a autorului acestor rânduri, omul ideal pentru o prietenie de idei între bărbaţi.

În ceea ce mă priveşte, îl consider pe Gheorghe Muşat un om absolut loial, în care poţi avea încredere în orice fel de situaţie. Este un exemplu de bunăvoinţă, bună-cuviinţă, politeţe, bun-simţ. Şi nu numai el, ci şi restul familiei (toţi muzicieni), aş zice, o fericită ambianţă, plăcută, de bun-gust şi rezonabilitate în toate ocaziile!

Încercând să discut şi să analizez cartea Trompetist pe scena lumii (apărută în 2015), în care, de altfel, s-a inserat şi un text scris de mine, voi scoate la iveală noutatea ei, în primele capitole dedicate Moldovei şi perioadei petrecute la Baia, Fălticeni şi Iaşi. Cine cunoaşte celelalte cărţi scrise de autor îşi dă lesne seama că mult vehiculatele teme se repetă (unele chiar textual), iar altele sunt reformulate, dar în acelaşi spirit. O mare parte a cărţii, bine documentată şi suficient ilustrată, se ocupă de vechi aşezăminte istorice şi culturale, de prestigioase instituţii de cultură şi artă. Sunt locuri şi locaşe prin care autorul Muşat a trecut şi care l-au format, au dat vieţii lui întorsături nescontate. Turneelor din străinătate şi cursurilor de perfecţionare (prilejuri de dezvoltare profesională) li se acordă relativ mult spaţiu. Tonul este mereu ponderat şi modest în exprimare.

Începând cu portretele mediului familial în care s-a născut şi a copilărit viitorul muzician şi descrierea casei bunicilor, continuând cu jocurile prunciei, ajungem la primul moment important: înscrierea la şcoala de muzică. Întâi la Bacău, apoi, la desfiinţarea ei, la Iaşi. Aflăm cum a ajuns trompeta instrument preferat şi cu cine a studiat-o (la niveluri succesiv superioare). Întâlnirea de la Iaşi cu pedagogul şi dirijorul Antonin Ciolan a fost determinantă şi a dus la înscrierea la Conservatorul „Gheorghe Dima” din Cluj. Ajunge orchestrant al Filarmonicii deja în al doilea an de studii. Fiind numit şef de acompaniament în orchestră şi apoi cadru didactiv universitar, are o rapidă şi absolut meritată ascensiune pe tărâmul profesional. Dezvoltarea ca om cunoaşte succese, are rezultate pozitive. Aşa se întâmplă că îl întâlneşte pe dirijorul Erich Bergel, pe care-l ajută să se reabiliteze. Cei doi ajung colegi de compartiment vreme de patru ani şi între ei se leagă o trainică prietenie. Această legătură sufletească este indestructibilă, curată. Un moment de mare tensiune emoţională şi în care nobleţea sufletească a omului Muşat, spiritul său de sacrificiu învinge obstacolele create de răutatea oamenilor, de invidia lor profesională, este debutul lui Bergel prilejuit de criza de inimă a dirijorului oaspete Fritz Mahler, care urma să dirijeze concertul. Pe lângă faptul că Erich Bergel, fără nicio repetiţie prealabilă, salvează acel concert şi orchestra repurtează un mare succes, s-a dovedit, cu mijloace paşnice şi nobile, că adevărata artă nu poate fi stăvilită de niciun fel de mijloace coercitive! Revenirea lui Erich Bergel la pupitrul dirijoral al Filarmonicii Clujene a fost un triumf, nu numai unul personal al dirijorului, ci unul general, al spiritului, al libertăţii! Prietenia Bergel-Muşat, puternică până atunci, s-a întărit şi mai mult cu această ocazie. Reabilitarea politică a marelui dirijor nu este pe măsura celei profesionale. Este distribuit aproape exclusiv pentru concerte în provincie sau puţin importante. Invitaţiile la Bucureşti sunt zădărnicite, colegi mai puţin dotaţi decât el se folosesc de mijloace murdare şi nedemne.

Această acţiune, la care participă trei cunoscuţi dirijori bucureşteni şi unul clujean, pornită, cum am mai amintit, din pure motive de gelozie profesională şi din complexe de inferioritate în faţa covârşitorului talent şi a marii capacităţi de muncă a lui Erich Bergel, s-ar fi putut solda şi cu reînnoita arestare şi internare a acestuia. Providenţa (în persoana marii cântăreţe Emilia Petrescu) a făcut ca Bergel să fi fost prevenit, chiar înainte de arestare, în ultima clipă, în pauza unui important concert, pe care, totuşi, l-a dirijat până la capăt! Singura soluţie posibilă a fost exact aceea pe care Erich Bergel nu a dorit-o; a fost silit să fugă din ţară, era posibil să se despartă pentru totdeauna de ţara lui natală. Au urmat multe tentative de a reînnoi contactul cu orchestra clujeană, cu colegii – mai ales prin intermediul prietenului intim Gheorghe Muşat. Secvenţa fugii din România comunistă şi a popasului în Bavaria sunt demne de orice thriller de calitate şi se citesc pe nerăsuflate!

Contactul cu personalitatea dominantă a muzicii europene, dirijorul Herbert von Karajan, un mit modern, sprijinul, multele încurajări sub diferite forme primite de la Dânsul, legătura spirituală dintre cei doi, prin testamentul spiritual al gigantului muzicii universale, Johann Sebastian Bach, toate sunt fascinante. Ele sunt descrise cu multă empatie şi limpezime în cartea prietenului Gheorghe Muşat!

Erich Bergel, după câte se ştie, nu numai că a completat marea fugă neîncheiată din Arta Fugii, dar a şi reorchestrat întreaga lucrare şi a prezentat-o public. Herbert von Karajan s-a interesat intens de această „ipoteză de lucru”, care este varianta orchestrală a Artei Fugii, şi a lăudat-o.

Cariera internaţională a lui Erich Bergel a cunoscut trei filoane cu desfăşurare paralelă: unul al dirijorului de renume mondial, cu concerte în toată lumea; al doilea, al pedagogului, profesor la clasa de dirijat de la Conservatorul din Berlin, şi, al treilea – al muzicologului, specializat în Bach. Cartea prietenului său, Gheorghe Muşat, descrie totul în amănunţime şi cu documente. Pentru semnatarul acestor rânduri, importantă este legătura afectivă dintre cei doi!

Antonin Ciolan, sculptorul Ion Irimescu, Bergel, elevul acestuia, dirijorul Cristian Mandeal, trompetistul Adolf Scherbaum, sunt protagoniştii merituoasei scrieri a lui Muşat.

Ajungând la sfârşitul articolului, autorul se întoarce la personalitatea alter-ego-ului Sfântului Aloysius, Îngerul bavarez, maestru al trompetei, adică, la Gheorghe Muşat. În compania Dumnealui şi a distinsei D-Sale familii am avut ocazia să trăim momente de neuitat, să ne simţim ba la Humuleşti, în grădina lui Nică al Petrei, ba în Paradis, de unde, cică, am fost cândva alungaţi (pentru ce, oare? La tine, dragă Gicule, am fost mereu rechemaţi!) Zvonul că ar fi împlinit matusalemica vârsta de optzeci de primăveri mi se pare total neverosimil. Îţi doresc mulţi înainte, cu sănătate, şi alte gustate apariţii editoriale!

 

Weiden, 25 iunie 2015

 

 

NOTE

[1] Gh. Muşat, Trompetist pe scena vieţii, Editura „Ecou Transilvan”, 2015

[2] Gh. Muşat, De-ale muzicienilor şi nu numai, Editura „Grinta”, 2010, pp. 77-79