POEZIE
Ivan Miroslav Ambruš
Precum la început
I.
De fiecare dată începutul e la fel
dar totuşi nu voi reuşi
să scap de emoţii
Pun piciorul desculţ pe pământul umed
şi totul e cum trebuie să fie
aşa ca la începutul vieţii
II.
E aproape primăvară
şi din bluza ta descheiată
privesc neliniştitor la lume
doi porumbei curioşi
III.
Simt pe piele milioane de furnici
prin sânge îmi curg mii de întrebări
în conştiinţă însă
s-a furişat un singur răspuns
În coroana mărului înflorit
s-a camuflat frumuseţea divină
IV.
Frânt de oboseală
cad într-un pui de somn
în care prind forme vise noi
Rămâne la fel de greu
să îndrăzneşti
dificil de luat o decizie
Oare cine e capabil să pună mâna
în favoarea sa
pe ceea ce rămâne în urma unui miracol
V.
Nu toată lumea reuşeşte
să guste seva ploii
să înţeleagă chemarea cerurilor
să zărească îngerul său păzitor
Nu toată lumea ştie să stea
pe confluenţa vânturilor
aproape de foc
unde respiră
sufletul pur al pâinii
VI.
Cineva ne urmăreşte mereu
cu o privire curioasă
face suma greşelilor şi a iubirilor noastre
ne măsoară vieţile
ca să nu trăim mai multe zile de duminică
decât ne-au fost menite
cât ne-a fost hărăzit
VII.
Nu e uşor
să te întorci la începuturi
la conştiinţa pură a fiinţării
să pătrunzi cu privirea într-o lume fascinantă
unde din bluza ta descheiată
mijesc doi porumbei gângurind
VIII.
Stau la răspântie şi nu sunt capabil
să aleg drumul cel adevărat
pe care păşesc aleşii destinului
Pretind însă că ştiu
aflându-mă şi acum la începutul deciziei
care însă nu mi-a aparţinut niciodată
Din nou precum a fost
Ai fost acolo pe timpul
perioadei secetoase
când am scos din poem, cu plugul,
o monedă
de pe care apa sărată
a şters efigia zeiţei
Am sperat
că totul va fi din nou precum a fost
cum dinăuntru răsunau
cuvinte mature
ca o ploaie foşnitoare
Dar păcatele se sporeau
şi totul era
un fel de deşteptare
în labirintul nopţii nedormite
unde nu se plăteşte
cu monede
Ai vrea
Ai vrea să restitui toate cuvintele
toate poruncile
cu ajutorul cărora ai fost ademenit
la ispită uneori
iar tu erai atât de fericit atunci
că nici nu ştiai
pe unde s-au ascuns poemele
pe care azi le scoţi
ca nişte straie de sărbătoare
de mers la biserică
Ai vrea să mai faci
ceva util
cum ar fi să dăruieşti cuiva cheia
de la camera tandreţei tale
unde te furişai în taină
să vorbeşti cu lumina
şi să bei apă proaspătă
fie să mulţumeşti
pentru rugăciunea împlinită
a zilei trăite
Ai vrut să găseşti graniţele binelui
şi să spui de multe ori
Bună dimineaţa locul meu natal
Nu pot
Nu sunt pierdut
deşi nu sunt în stare de nimic
nici măcar să-mi interzic fumatul
şi să cânt cu veselie
Iniţial a fost altfel
pe-atunci mai scriam poeme
şi uram plantele carnivore
pe-atunci mai vedeam
până în străfundul zilei
cum mişună apa murdară
în urmele lăsate de caii în galop
Atunci şi pământul îmbibat de apă
mai era bun
şi întru totul sănătos
Acum nu mai sunt în stare de nimic
Nici măcar să scriu un poem bun
Râsul
Să ajungi în stare de râs
nu e simplu
uneori e de-ajuns strălucirea unei picături
alteori a unei cascade
Oamenii nu au ştiut niciodată
câte toate poartă
pe după brâul tandreţei
şi cui îi sunt datori
Când se apropie de ei râsul
devin fericiţi
şi învaţă să mai dea uitării câte ceva
Sper
Dezorientat tot mai sper
că se va întâmpla ceva
când se deschide uşa
iar în cameră năvăleşte
îngerul incolor
aşteptat de mine
ca să-i adresez un salut
Tot mai sper
că momentul reptil
care stă la pândă
la răscrucea vieţii mele
e doar o eroare
în scurgerea unidirecţională a timpului
şi voi întâlni în sfârşit un om
care nu mă va trăda
Nu a ştiut
Tu nu ai ştiut
că trupul tău
e o fuziune de poeme
Mâna e un poem
poem e şi piciorul
sânul un sonet perfect
iar părul întruchiparea vântului
prin care pătrund literele
ce glorifică silueta trupului tău
Tu nu ai ştiut
că şi bună dimineaţa
e poem
că şi bună dimineaţa
e o laudă
din care poetul
alege aromele potrivite
pentru lumea sa magică
în care nu mai încape
nici măcar o picătură mititică de rouă
Traducere din limba slovacă:
Dagmar Maria Anoca