POEZIE
Kocsis Francisko
Ca un copil rebegit...
Ca un copil orfan, rebegit, a ieşit tristeţea la soare
să se-ncălzească, să-şi pună roşeaţă-n palidul ten
de-o albeaţă aproape de zăpadă,
risipitor, abundent presărat cu pudră de gluten –
o tristeţe cu ochi de cucuvaie
se priveşte-n oglinda netedă de gheaţă,
ea ţine minte doar tânărul chip melancolic,
văzutul de-acum tulburător o înfiorează;
cuprinsă de-o dorinţă profundă de tăcere,
ascultă vântul fredonând melodii în care sunetul crapă
strident ca o sticlă încinsă de lampă
la atingerea unui strop de apă;
ca un copil orfan, rebegit, a ieşit tristeţea la soare –
nu-i cine s-o adore-n micul nostru univers
în care singurul astru la care se poate încălzi
e soarele palid din centrul unui vers.
Cărăbuş de mai
Pe lângă ieşirea din rutină, e şi o favoare
să poţi sta la soare-apune
exilat din metafizică
şi să nu ai nici o altă treabă
decât să priveşti forfota de seară
a duminicii de mai,
o, bondar superb, cărăbuş nebun,
ai un singur rost – să zbori,
nimic nu te reţine, nu te abate de la ţel
nici o întrebare, faptul-de-a-fi-în-lume
nu-i o traumă decât pentru cine nu poate
considera că totul e o stare – să zbori
e singura ta fervoare
şi nici nu ştii, nici nu-ţi pasă că asta
ar putea fi considerată de unul ca mine
suprema fericire.
Numai eu
Numai eu am văzut fluturele zburând
peste marea de smarald a inelului ei,
numai eu i-am auzit râsul traversând ca o tornadă
aerul de smarald din preajma ce-o scaldă,
numai eu am simţit parfumul împrăştiat
de florile albastre ce le culegea pe pajiştea largă,
numai eu ştiu că am imaginat-o pe de-a-ntregul,
deşi n-aş mai putea jura că nu m-am înşelat,
pentru că-i atât de reală, atât de adevărată
încât mi se pare că eu sunt cel imaginat.
Octombrie 2012
vânt greu, metalic, zornăitor s-a târât pe stradă
ca un convoi de robi într-o zăvorâtă ogradă
de penitenţă straşnic păzită de oameni şi lege,
s-a oprit la capătul străzii încercând să dezlege
prin răsuciri, întorsături, tumbe şi marafeturi
trena zgomotoasă de praf, de frunze şi de peturi –
şi-atunci s-a disimulat deodată, s-a făcut mărunt,
s-a liniştit brusc, cu totul, de parc-ar fi dispărut,
dar e acolo, îşi face de lucru c-un lăstar de pom
de parcă n-ar fi alcătuire de aer, ci om.
Prea devreme
Nu mă aflu de bună voie în locul acesta, în timpul
acesta atât de nepotrivit cu firea mea, pentru mine
e mult prea devreme în omenire –
n-aş vrea să pară hulă felul în care
simt o adâncă descumpănire, o fisură în rostul
de a fi în starea vie,
dar în locul acesta nu mi-e cu totul bine,
am senzaţia că nu sunt singur în propria viaţă,
disperat se zvârcoleşte în străfunduri o altă conştiinţă
ce încearcă să iasă ori să mă dea afară
de parcă aş fi într-un loc ce nu mi se cuvine;
şi mi se întâmplă mereu să presimt într-un fel ciudat
ce urmează, de parcă aş mai fi trecut o dată
prin fiecare clipă şi mă simt repetat,
trebuie să retrăiesc un destin flagelat
de întâmplări în care atât de profund m-am rănit
că nu voi putea uita de tot niciodată;
oricând şi oriunde s-ar întâmpla
ca vreo celulă de-a mea să se întoarcă la viaţă,
va sângera iar ca o rodie tăiată.
Rugă profană
Aşează, Doamne, un univers, o planetă, un zid
sau o scândură măcar
între mine şi văzul tău nelimitat,
nu mă privi ca pe-un despuiat,
nu-mi întări din privire
sentimentul că m-ai ratat;
recunosc că nu-s desăvârşit –
şi asta mă bucură
mai mult decât dac-aş fi;
nu-mi îndrepta infirmitatea,
nu-mi lua dreptul la reproş
şi suferinţă,
îţi cer doar să te uiţi în altă parte
când vreau să gust
toate motivele de pocăinţă.