logo

Revistă de literatură, eseu, arte vizuale, muzică, fondată în februarie 1990 la Arad.

Redactor-şef fondator: Vasile Dan.

logo

 

POEZIE

 

 

Kocsis Francisko

 

 

 

Ca un copil rebegit...

 

 

Ca un copil orfan, rebegit, a ieşit tristeţea la soare

să se-ncălzească, să-şi pună roşeaţă-n palidul ten

de-o albeaţă aproape de zăpadă,

risipitor, abundent presărat cu pudră de gluten –

 

o tristeţe cu ochi de cucuvaie

se priveşte-n oglinda netedă de gheaţă,

ea ţine minte doar tânărul chip melancolic,

văzutul de-acum tulburător o înfiorează;

 

cuprinsă de-o dorinţă profundă de tăcere,

ascultă vântul fredonând melodii în care sunetul crapă

strident ca o sticlă încinsă de lampă

la atingerea unui strop de apă;

 

ca un copil orfan, rebegit, a ieşit tristeţea la soare –

nu-i cine s-o adore-n micul nostru univers

în care singurul astru la care se poate încălzi

e soarele palid din centrul unui vers.

 

 

 

Cărăbuş de mai

 

 

Pe lângă ieşirea din rutină, e şi o favoare

să poţi sta la soare-apune

exilat din metafizică

şi să nu ai nici o altă treabă

decât să priveşti forfota de seară

a duminicii de mai,

 

o, bondar superb, cărăbuş nebun,

ai un singur rost – să zbori,

nimic nu te reţine, nu te abate de la ţel

nici o întrebare, faptul-de-a-fi-în-lume

nu-i o traumă decât pentru cine nu poate

considera că totul e o stare – să zbori

e singura ta fervoare

şi nici nu ştii, nici nu-ţi pasă că asta

ar putea fi considerată de unul ca mine

suprema fericire.

 

 

 

Numai eu

 

 

Numai eu am văzut fluturele zburând

peste marea de smarald a inelului ei,

 

numai eu i-am auzit râsul traversând ca o tornadă

aerul de smarald din preajma ce-o scaldă,

 

numai eu am simţit parfumul împrăştiat

de florile albastre ce le culegea pe pajiştea largă,

 

numai eu ştiu că am imaginat-o pe de-a-ntregul,

deşi n-aş mai putea jura că nu m-am înşelat,

 

pentru că-i atât de reală, atât de adevărată

încât mi se pare că eu sunt cel imaginat.

 

 

 

Octombrie 2012

 

 

vânt greu, metalic, zornăitor s-a târât pe stradă

ca un convoi de robi într-o zăvorâtă ogradă

 

de penitenţă straşnic păzită de oameni şi lege,

s-a oprit la capătul străzii încercând să dezlege

 

prin răsuciri, întorsături, tumbe şi marafeturi

trena zgomotoasă de praf, de frunze şi de peturi –

 

şi-atunci s-a disimulat deodată, s-a făcut mărunt,

s-a liniştit brusc, cu totul, de parc-ar fi dispărut,

 

dar e acolo, îşi face de lucru c-un lăstar de pom

de parcă n-ar fi alcătuire de aer, ci om.

 

 

 

Prea devreme

 

 

Nu mă aflu de bună voie în locul acesta, în timpul

acesta atât de nepotrivit cu firea mea, pentru mine

e mult prea devreme în omenire –

n-aş vrea să pară hulă felul în care

simt o adâncă descumpănire, o fisură în rostul

de a fi în starea vie,

 

dar în locul acesta nu mi-e cu totul bine,

am senzaţia că nu sunt singur în propria viaţă,

disperat se zvârcoleşte în străfunduri o altă conştiinţă

ce încearcă să iasă ori să mă dea afară

de parcă aş fi într-un loc ce nu mi se cuvine;

 

şi mi se întâmplă mereu să presimt într-un fel ciudat

ce urmează, de parcă aş mai fi trecut o dată

prin fiecare clipă şi mă simt repetat,

trebuie să retrăiesc un destin flagelat

de întâmplări în care atât de profund m-am rănit

că nu voi putea uita de tot niciodată;

 

oricând şi oriunde s-ar întâmpla

ca vreo celulă de-a mea să se întoarcă la viaţă,

va sângera iar ca o rodie tăiată.

 

 

 

Rugă profană

 

 

Aşează, Doamne, un univers, o planetă, un zid

sau o scândură măcar

între mine şi văzul tău nelimitat,

 

nu mă privi ca pe-un despuiat,

nu-mi întări din privire

sentimentul că m-ai ratat;

 

recunosc că nu-s desăvârşit –

şi asta mă bucură

mai mult decât dac-aş fi;

 

nu-mi îndrepta infirmitatea,

nu-mi lua dreptul la reproş

şi suferinţă,

 

îţi cer doar să te uiţi în altă parte

când vreau să gust

toate motivele de pocăinţă.