POEZIE

Lazăr Magu

Ceva de spus

Stă cerul peste lume ca un clopot

şi-n clopot, viaţa dangăt e şi clinchet:

înmormântare, sărbătoare, icnet –

şaizeci de ani – ploaie de vară, ropot.

Din când în când, tot clopotul se mişcă

şi voci subţiri cădelniţează-n ropot.

Suntem izbiţi, ca într-un joc de rişcă,

de bronzul dur, noi, limbile de clopot.

Şi nici măcar nu ştim ce-a fost de spus –

Născutu-S-a sau a murit Iisus?

Curent la priză

Un cap de cal stătea-n măcelărie

şi-n juru-i era moarte pe vecie,

când fremătară nările-i nervoase,

simţind alături fostele lui oase.

Un precupeţ ce îşi bătea amnarul

a auzit cum nechezase calul

iar un vecin cu ştaif solid şi vechi

văzu cum calul mişcă din urechi.

Şi alte lucruri mai văzu poporul,

când, din senin, porni ventilatorul...

Striga un moş cât îl ţinea puterea:

„Veniţi la abator! E Învierea!”

Salubrizare

Ca nişte mături uriaşe, plopii,

în mâinile străvechiului Ciclop,

mătură curtea cerului sub ochii

unui heraldic serafim miop.

Ce jos se lasă bolta câteodată,

când plopii lumii sunt bătuţi de vânt!

Curat se face cerul de îndată –

mâna de lucru e de pe Pământ.

Se face uneori şi-n cer noroi

iar ceru-l măturăm, cu plopii, noi.

Simbioză

Doar din nămolul drojdiei subverse

natura ştie să înalţe crinii

şi nuferii – petalele luminii,

eliberând în rai făpturi imerse.

Un lac sunt eu, cu bezne şi nămol –

chiar mă sufoc – e greu noroiul lumii...

Din loc în loc, crini, nuferi şi petunii

imaculează tragicul podmol.

Trăiesc prin florile acestea care,

din mâzgă şi noroi, produc culoare.

Întinsă-n cer, e mâna mea o floare.