PROZĂ

Alexandru Moraru

Pilitura de zăpadă*

La mică distanţă, un tuciuriu scund şi crăcănat cojea seminţe de dovleac. Scuipa învelişul la intervale regulate, apoi, pe neaşteptate, scoase din buzunar o chiflă şi muşcă zdravăn din ea. Roabă se apropie de el şi-l fixă insistent.

– Ce te zgâieşti aşa? îl întrebă măsliniul. Te-ai rătăcit?

– Dă şi mie o gură, rosti Roabă încruntat.

– Sanchi, nu ţine! Caută alt fraier.

– Sunt pe drojdie, să crăp!

Tuciuriul surâse viclean şi înghiţi încă un dumicat de aluat. Zise tărăgănat, ca după un efort intens:

– Hai, lasă vrăjeala, c-ai greşit adresa. Fă paşi, până nu vine trupa şi de purică!

Roabă nu păru impresionat de ameninţarea celuilalt, căci replică numaidecât:

– Deci, nu-mi dai?

– Nu!

– Să mori tu?

– Pe bune!

Îndrăzneala măsliniului îl derută momentan şi Roabă rămase niţel pe gânduri. Figura interlocutorului îi era necunoscută, o vedea întâia oară şi nu ştia ce hram poartă. Dacă amintise ceva de o trupă, însemna că avea gaşcă şi atunci lucrurile se schimbau. Putea fi capturat şi bătut măr, cum, de altfel, mai păţise nu o dată în trecut. Pe de altă parte, însă, atitudinea sfidătoare a negriciosului îl enerva la culme, fapt inadmisibil pentru prestigiul său. O atare obrăznicie se cerea a fi taxată pe măsură, altminteri nu şi-ar fi iertat niciodată slăbiciunea, iar Vulpe ar fi râs de el. Simţi mândria crescându-i vertiginos şi mârâi scurt:

– Bă puţă! De vrei să ştii, mă screm pe jimbla ta. Nici să mă rogi, nu-mi trebe.

– Zău?

– Nu „zău”, ci sigur.

Tuciuriul încetă de mestecat şi-şi îndreptă spinarea, într-un efort de-a poza mai înalt şi impunător. La o palmă de el, Roabă îl ţintuia cu privirea-i rece, dură, încărcată cu venin. Se încordase din toate încheieturile şi, când izbi cu pumnul în tâmpla celuilalt, înregistră un geamăt de spaimă şi de durere. Năucit de lovitură, măsliniul se înmuie instantaneu şi pică pe spate, cu ochii peste cap. Roabă vru să-l pocnească iarăşi, însă renunţă şi se depărtă degrabă. O singură dată se uitase îndărăt şi observase că potrivnicul nu se ridicase de jos. Asta dovedea că-l pălise straşnic, aşa cum procedase mereu în situaţii asemănătoare. Astfel de isprăvi îl bucurau nestins, sporindu-i încrederea în sine. Atâta vreme cât tăria braţului îi procura victorii multe şi rapide, se socotea falnic şi valoros, apt a înfrunta orice adversar. Era un sentiment trainic şi înălţător, dincolo de trăirile obişnuite şi destinat exclusiv celor hotărâţi şi puternici. Cei slabi nu-l puteau cunoaşte, nefiind în acelaşi pas al competiţiei bazată pe forţă şi concurenţă, pândă şi încrâncenare.

Alăturându-se din nou camaradului şi povestindu-i păţania, acesta îi spuse admirativ:

– L-ai trosnit masiv. Ca la carte, pif-paf!

– Puteam să-l ologesc, completă Roabă. Da' m-am abţinut. Însă mă râcâie altceva.

– Ce?

– Nu mai e stimă. Toţi rahaţii sar pârleazu'. Fac pe vitejii şi vor să te îmbrobodească. N-ai văzut şi belitu' ăsta, cum m-a contrat?

– Aşa e, recunoscu Vulpe. Un limbric tras pe şnur... Ce, căpia dacă ne ceda juma' de chiflă?

Roabă dislocă cu vârful baschetului un gurgui de omăt şi-l pulveriză la mică distanţă de sol. Cristalele de gheaţă sclipiră o clipă în lumina soarelui, înainte de a pieri iarăşi pe caldarâm. Deasupra lor, cerul se mohorâse în parte, începând din miazănoapte. Acuma, la ora amiezii, dijmuise întrucâtva asprimea vremii, care se păstra, totuşi, ridicată.

Lăsară îndărăt noua piaţă de legume, aproape goală, şi cârmiră spre zona centrală a oraşului. Păşeau umăr la umăr, dezlânat, hlizindu-se deseori la vitrinele împodobite cu beteală şi steluţe colorate. Zăpada de pe trotuare fusese măturată şi adunată în grămezi, îngăduind astfel o bună circulaţie din toate sensurile.

Vulpe slobozi un soi de scâncet, fapt ce-l sili pe Roabă să se oprească.

– Ce e? întrebă el.

– Nimic, nimic... Am tuşit... Aşa...

– Te-a pişcat gripa?

– Păi... cred...

– Lasă, bre, nu te agita, îl repezi Roabă. Altceva te jenează, nu răceala.

– De unde ştii?

– Ştiu, fiindcă ni-s în aceeaşi oală şi ne ghiorăie maţele.

– Şi ce propui? continuă Vulpe. Ai vreun plan?

– Am. M-am gândit să... Apoi, după o pauză, reluă mai iuţit: Chioşcu' ăla, de lângă faleză... ce zici?

– Adică?!

– Să-l „inspectăm”. Are de toate, nu mint: fumigene, pileală, potol... L-am filat demult şi...

– Tu vorbeşti de-un tun!? în întrerupse Vulpe.

Celălalt ezită câta, pe urma rosti şi mai însufleţit:

– Am şi uitat de când n-am mai forat o gaură. Nu că aş pofti neapărat, da' mierlim pe bucăţele. Trebe să ne salvăm, altminteri nu mai ţucăm primăvara.

Vulpe scutură din cap într-un fel ciudat, gest tălmăcit de Roabă ca fiind de refuz, ceea ce-l stârni şi mai abitir:

– Bre, dacă am ajuns să cotogenesc pentru o chiflă, înseamnă că-i groasă. E tot mai nasol, în puii mei! Una e să montezi un tun baban, iar alta e să jumuleşti un fazan nenorocit.

Nu-i adevărat?

Vulpe, ori nu auzise, ori nu dorea să-i răspundă, căci înţepenise cu privirea într-o vitrină burduşită cu mezeluri. Înghiţi în sec şi, când deschise gura, crampa din stomac îi aşternu un rictus pe chipu-i pământiu:

– Oare ce-o face Cabaneste?

– Bre, nu asta mă interesează. Eu te-am întrebat altceva. Te prinzi au ba?

– Ho, că n-a dat vijelia! izbucni Vulpe. Ce te repezi aşa?

– Dacă nu ne grăbim...

– Ce? E sfârşitul lumii?

– Nu, da' ratăm ocazia.

– Bă – continuă Vulpe – nu degeaba am pomenit de Cabaneste. Ultima oară, când i-am pasat marfa din limuzină, ne-a rămas dator. Mai ţii minte?

– Ţin. Ne-a ciripit că n-are destui parai la el şi c-o să ne plătească mai încolo.

– Şi i-ai căpătat?

– Nu, adeveri Roabă.

– Păi vezi! De aia propun să mergem, ne recuperăm lovelele şi scăpăm de griji. Cel puţin o vreme, avem crăpelniţă şi ne doare-n pix.

Roabă îşi îndesă mai adânc mâinile în buzunare şi tropăi din picioare, ca un armăsar nărăvaş. Frigul îi cuprinsese tălpile, răzbind lesne prin spărturile bascheţilor tociţi de atâta călcătură. Camaradul îi imită numaidecât exemplul, trasând aceleaşi mişcări menite a-l mai încălzi cât de cât.

De o parte şi de alta a lor, puţinii trecători se strecurau zoriţi, îndreptându-se care-n-cotro. Sporind şi descrescând periodic, uruitul tramvaielor anima întrucâtva atmosfera ternă, încremenită. Prin aerul rece, lăptos, lucrurile şi fiinţele păreau micşorate, plutind dezlânat în ceaţa orizontului. Ceva apăsător şi fumuriu se prefira de pretutindeni, tivind treptat zările şi astupând bolul de foc al soarelui.

Porniră din nou, încet, ezitant, ca două fantome ivite din negură. Eşuaseră un timp în tăcere, până ce traversară un pod şi Roabă începu iarăşi să vorbească:

– Cabaneste ăsta... Mare figură!

– De ce?

– E dedulcit la cadâne.

– Şi ce? întrebă Vulpe. N-are dreptul?

– La vârsta lui?! Dă-l în sfeclă de bălos! Apoi, imediat, continuă pe alt ton: Cândva, i-am croit un hatâr. Şi m-a chemat la el, să-mi dea niscai parale. Ştii că e calic, da', mă rog, a vrut să pară milostiv. M-am şi mirat, că tipu' nu-ţi cedează nici scama de pe vrej. În fine, merg eu la el, numa' că ajung mai timpuriu decât am stabilit. Ştiam unde pitulă cheia, aşa că am descuiat poarta şi am intrat uşor. Când pătrund în casă, aud nişte cârâieli ciudate. La început n-am depistat cine le pritocea, însă pe urmă am descoperit că erau ale jupânului. Ce crezi că făcea?

Vulpe ridică din umeri, iar celălalt reluă numaidecât:

– Vrăjea o gagică.

– Bravo lui!

– Stai, stai! ripostă Roabă. Chestia e că turturica nu era coaptă.

– Adică?!

– Ioc buletin.

– De ce, l-a pierdut?

Roabă fluieră prelung, după care exclamă cu obidă:

– Bre, tu eşti tare în devlă! Pricepi greu şi uiţi repede. Fata era minoră. Elevă.

– Păi... câţi ani avea?

– Vreo paişpe.

– Şi?

– Şi...ce?

– Zi-i mai departe, insistă Vulpe. Spuneai c-o descânta.

– Şi încă cum! Al dracu' hodorog, băga la texte în ea – să te cruceşti! Ascultam vigilent, să nu-mi scape nimic. Zicea că vrea s-o cunoască „până-n cavităţi”. Şi că îl înnebunea „ceva”-ul ei. Cam aşa îi ciripea, dacă-mi aduc bine aminte.

– Şi codana ce dregea?

– Râdea. Chicotea anapoda şi Cabaneste o tot zăpăcea cu fraze mieroase. Mă, şi le combina mişto, că nu-i prost craidonul. Ai văzut ce hârţoage are în ogeac. Buchiseşte fest la ele, fiin'că de aia s-a dezvoltat la cerebel şi-i sfârâie papagalu'.

Rămas câta îndărăt, Vulpe se scotoci prin buzunare şi scoase un muc de ţigară. Scăpară bricheta şi-l aprinse, răstimp în care Roabă se apropie rapid de el.

– Dă şi mie să gust, îi ceru c-un glas asprit. Mi s-a calat limba de poftă.

Celălalt supse iute câteva fumuri la rând şi-i înmână restul de chiştoc, care-l arsese deja la degete. Când să-l ducă la buze, foiţa subţire plesni şi firişoarele de tutun se risipiră pe trotuar.

– Phii, soarta mă-sii! înjură Roabă. Ce pocinog! Taman la mine s-a spart norocul. Apoi, spre camarad: Nu mai ai vreun cic?

– Lefter.

– Sigur?

– Mie la mie!

– Scobeşte-te bine, insistă Roabă. Poate mai dibui ceva.

– N-am, bă, să mor. Ce naiba, nu ţi-aş da?

Roabă înghiţi în sec şi, într-un gest de nervozitate, îşi pocni palmele de turul nădragilor. În ultima perioadă ghinioanele se ţineau scai, începând cu lucruri importante şi sfârşind cu mărunţişuri şi flecuşteţe. Puse însă cap la cap, întregeau şi ele lista pagubelor ce nu mai conteneau. Parcă nimeriseră în interiorul unui cerc restrâns, de unde, cu toată strădania, nu mai puteau evada. Credinţa aceasta nu devenise încă precumpănitoare, dar tindea să ocupe tot mai pronunţat ecranul conştiinţei.

Văzându-şi partenerul cătrănit, Vulpe simţi nevoia să-l îmbărbăteze:

– Lasă, nu te consuma... încasăm datoria de la Cabaneste şi ne salvăm.

– Şi dacă ne trişezi? Eu, unu', n-am încredere în el. Ne-a jumulit mereu, ai uitat?

– Deloc, replică Vulpe. Ne-a muls, pentru că i-am permis. Ia să fi pus de început piciorul în prag, mai guiţa?

– Mda... A mirosit că-i merge şi a profitat. Ca toţi smardoii ce au prins cheag şi acu' te salută din avion.

Reluară marşul şi, după două-trei sute de metri, Vulpe i se adresă brusc:

– Şi cum a rămas?

– Cu Cabaneste?

– Cu faza aia, cu şcolăriţa.

– A! Păi... vâra la tromboane în ea – bijuterie! Mai ca-n filme.

– Ce-i zicea?

– Că-i târguie ţoale, cadouri... C-o ia în insule, în paradis, prin străinătăţuri. Turuia întruna, cu glas moale, tremurat. Pe urmă, s-a lăsat tăcerea. Craidonul a amuţit, însă fătuca mai gângurea slab. Când a ţipat prima oară – sau a gemut – am bănuit că o sugrumă. Ori o taie cu şişul. Atunci, am năvălit în cameră. Puicuţa şedea pe taburet şi babalâcul îi lingea ţâţele. Reuşise s-o despoaie până la slip, iar de nu apăream, scăpa şi de el. La vederea mea, s-a întunecat de ciudă. „Ce sfeştania mă-tii cauţi aci?!”, a urlat. „Ce vrei?” „M-aţi chemat” – i-am răspuns. „Eu te-am chemat?!”, s-a răstit el. „Ce, eşti diliu? De ce să te chem? „ „Ca să-mi daţi nişte biştari”, i-am reamintit. „Pentru treaba aia cu angrosistul”. S-a hlizit la mine ca la fisc şi a lătrat scurt: „Vino poimâine. N-am finanţe la mine”. Ştii că aşa procedează mereu, ca să nu credem că doseşte monetaru' în casă. I-e teamă de spargeri. Da' am uitat să-ţi spun că, între timp, păsărica s-a îmbrăcat şi a zbughit-o pe uşă. Cabaneste era verde de nervi, îţi dai seama. I-am stricat ploile şi a ratat o trufanda. De-ar fi putut, m-ar fi ciugulit pe neclipite.

– Şi te-ai dus după gologani? iscodi Vulpe.

– Î-î, fiindcă m-a ologit clanu lu' Cotoroage şi am bolit o săptămână în ghimirlia ortacului Bujor. El m-a izbăvit, altminteri cazam deja la cimitir. Când m-am remontat, i-am împins o vizită hodorogului. Cu câr, cu mâr, abia i-am smuls marafeţii cuveniţi. Însă cu cât meritam, că m-a pârlit şi aici. De aia, vezi, nu mai am chef să-i fiu părtaş. E şmecher şi zgârciob, cum nu s-a mai pomenit.

– Ca un guzgan, aprecie Vulpe.

– Mai rău: ca o... ca un...

Neputând găsi cuvântul potrivit, Roabă ocărî naşpa, ameninţând şi cu pumnul în direcţia orizontului sterp şi cenuşiu. Fusese o descărcare nervoasă scurtă dar intensă suind accelerat din străfunduri bulversate de angoase şi frustrări, nădejdi amânate şi aşteptări tardive. Vulpe scăpă la rându-i o sudalmă şi amândoi se răcoriră niţel prin supapa tensiunii destrânsă vremelnic.

– Mai degrabă i-aş trage un tun lui Cabaneste, mormăi Roabă mai incolo. Zău!

– Tu parleşti serios?

– Păi! L-am opera stas. Şi ţine cont că aici vii la sigur, nu la pont. Doar ştim că e pricopsit, dă-l în tescovină!

– Are cheag, nu neg, da' ai uitat că e smardoi, îl atenţionă Vulpe.

– Şi ce? Nu mă sperii.

– Cu haidamacii lui, te vâră urgent în ghips. Asta vrei?

– Pre...

– E periculos, i-o reteză Vulpe. Te pui cu satana. Cabaneste nu-i fitecine. Are propte peste tot.

– Da' ce, noi suntem fraieri? Când raşchetezi un barosan, te umpli de mardei. Dacă prada e mănoasă, merită riscul. Decât să ţopăi după mizilicuri, mai bine ocheşti capturi de soi.

– Chiar crezi ce spui? îl întrebă Vulpe. Nu visezi?

– Fii convins că nu. Ticluim un plan şi-l radem la sânge.

Vulpe scuipă undeva la dreapta sa şi încetinii mersul. Nu împărtăşea pe de-a-ntregul optimismul camaradului său. Roabă era mai impulsiv şi opera adesea fără a sta prea mult pe gânduri. Atitudinea aceasta i-a adus izbânzi, dar şi eşecuri pe măsură. Referitor la Cabaneste, însă, lucrurile se complicau. Niciodată nu prădaseră un custode atât de faimos şi de temut în branşa sa. Mai ciupiseră pe ici, pe colo câte un precupeţ lacom sau vreun buticar înfumurat. În general, victime mărunte şi prea încrezătoare în veşnicia destinului lor favorabil. Dar să jefuieşti un grangure de talia lui Cabaneste, era cu totul diferit. Pe de altă parte, însă, exista şi demonul provocării – acel fior ciudat de energie, sminteală şi temeritate aciuat în viscere şi îndemnând la fapte. La acţiune făţişă şi conştientă în folos propriu şi în numele unor nedreptăţi suferite din cauza celui vizat. Îl slugăriseră destul înainte, alegându-se doar cu pierderi şi ponoase. Pricină din care starea de nemulţumire acumulată în răstimp răbufnea ciclic şi în cele mai neaşteptate împrejurări. Exact cum se întâmpla şi acuma şi, ca să nu-i dea celuilalt prilejul să-l acuze de laşitate, rosti apăsat:

– Ideea ta e valabilă. Dar musai rumegată brici. Astfel, o înţărcăm, pe bune.

– Stai, bre! îl linişti Roabă. Croim schiţa, vedem care-i treaba … Nu sărim pârleazu' orbeşte.

– Trebe să ne asigurăm retragerea. Să nu plantăm urme.

– Normal. Tot camuflajul. Iar după aia – valea!

– Adică?! făcu Vulpe.

– Dezertăm. Părăsim oraşul şi ne pripăşim altundeva. Cu prada sechestrată, avem din ce trăi. Măcar un timp, nu ne frământăm. Ne dăm la fund, până se calmează apele. Că va fi oarece tulburare, îţi garantez: poliţie, cercetări, filtre … Dar se vor potoli lucrurile. Şi atunci vom scoate flitu'. După o pauză: Ce, nu zic bine?

– La fix! confirmă Vulpe. Judeci fest, să crăp! Cabaneste e mină de aur, că i-a dijmuit pe toţi. Dacă-l uşurăm de mangoţi, parcăm în fericire. Stăm la fereală şi ronţăim domol.

Sporovăind întruna, cotiră pe o stradă dreaptă şi îngustă, de unde răzbiră în preajma vechiului stadion. Centura de asfalt dimprejurul lui era înţesată cu automobile şi camioane de toate gabaritele şi culorile. Zăpada groasă de pe capotele unor maşini dovedea că nu fuseseră urnite de multă vreme, ca şi cum ar fi fost uitate sau abandonate de proprietari. De pretutindeni – aceeaşi atmosferă opacă, rece, prefirată necurmat din ugerul mânos al iernii atotcuprinzătoare.

– Auzi? zise Vulpe mai încolo. Dacă tot ne ducem la Cabaneste… de ce nu-l frigem astăzi?

Roabă îl înşfăcă de mânecă şi smuci de ea, oprindu-l în loc. Îl pironi cu o privire lungă, pătrunzătoare, de parcă ar fi vrut să pătrundă dincolo de el. Pe faţa-i colţuroasă înflori un surâs rânjit şi rost numaidecât:

– Mă iei la mişto?

– Asta crezi?

– Nu cred, sunt sigur.

– Te înşeli, pară Vulpe. De ce s-o amânăm atâta? Lovim decisiv şi scăpăm de ispită. N-am dreptate?

– Dacă ciripeşti serios, ai. La început nu ţi-a convenit, da acu' te-ai răzgândit!

– Păi … mi-am propus să nu mă încontrez. Fiindcă îl avem amândoi la bojoci şi merită raşchetat.

– Fireşte că merită! sări Roabă. Nu ne-a tras clapa de „n” ori? Nu ne-a jupuit?

– Corect.

– Şi atunci? Să-l iertăm? Dă-l în mă-sa de şobolan! Ne-a taxat mereu în plus, aşa că a sosit ceasul să decarteze.

– De fapt – interveni Vulpe – noi nici nu-l furăm.

– Adică?!

– Nu facem decât să recuperăm ce ne-a şutit. Aşa că suntem chit.

Roabă îşi plesni palmele una de cealaltă şi fluieră admirativ.

– Bre, izbucni el, ai ciripit ca la studenţi! Aşa te vreau. Eşti valabil, să orbesc! Ţi-ai revenit şi-ţi dau onorul. Dacă zgripţuroiul ne-a trişat, noi de ce să-l păsuim? Pe unu' din ăsta, de-l devastezi, nici nu te simţi vinovat.

Pe măsură ce se apropiau de vila tăinuitorului, însufleţirea le sporea şi mai abitir. Iminentul câştig material îi fascina pur şi simplu, însă, alăturat lui, mai era ceva. Sentimentul că, prin acţiunea lor, săvârşeau şi un act de justiţie, pedepsind astfel un semen ce şi-a clădit bunăstarea pe spinarea amărâţilor exploataţi nemilos. Ideea aceasta le acaparase constiinţa, închipuindu-se doi cavaleri ai echităţii descinşi întru protejarea celor nevolnici şi năpăstuiţi. Era o senzaţie unică şi nouă, pe care n-o mai avuseseră nicicând, dându-le aripi şi ascuţindu-le instinctele nebănuite.

Străbătură încă o stradă şi, cotind după colţ, zăriră un alai pestriţ venind înspre ei. Imediat, se pomeniră împresuraţi de câţiva găligani tuciurii şi noduroşi înfăşuraţi în straie jerpelite. Unul dintre ei păşi în faţă şi întrebă sec:

– Ce manevraţi p-aici?

– Ne-am rătăcit, minţi Roabă.

– Aşa?

– Pe bune.

Flendurosul croi un gest şi cercul se strânse şi mai mult în jurul lor. Mârâi aspru, cu uitătura înveninată:

– Hai sictir! Eşti şmecher?

– Nu.

– Nu pe dracu. Citesc pe moaca ta că te dai rotund.

Vulpe vru să intervină, însă flendurosul îl repezi scurt:

– Mucles! Apoi, din nou, spre Roabă: Ţigări, ai?

– Ioc.

– Pe căutate şi pe luate?

– La milimetru.

– Bon, dacă n-ai papiroase, scoate geaca şi clăbăţul!

– Cum?! … sări Roabă.

– Cum ai auzit. Sunt prea mişto pentru un puţoi ca tine.

Vulpe primi acelaşi ordin şi amândoi rămaseră fără scurte şi căciuli, înconjuraţi de pâlcul zdrenţăroşilor nespălaţi şi ostili. Ştiau că, în asemenea situaţii, orice împotrivire era sortită eşecului, când disproporţia numerică îi dezavantaja net. Încât actele de vitejie gratuită nu-şi aveau rostul, deşi dorinţa de ripostă clocotea în dânşii, ca oala sub capac. Nădăjduiau ca măcar să scape teferi sau, în orice caz, cu vătămări cât mai puţine şi mai uşor de vindecat. De obicei, astfel de întâlniri se soldau cu urme serioase – rareori încheindu-se fără violenţe. Era o regulă adânc statornicită în lumea lor dominată de legi bizare şi năravuri ciudate extrase din esenţa sălbăticiei şi a acaparării nemăsurate.

Brusc, ceata jerpeliţilor se retrase silenţios, dispărând degrabă în susul uliţei. Parcă nici nu existase, fiind simplă iluzie zămislită în fagurele imaginaţiei. Asociată atmosferei terne şi apăsătoare, întâmplarea aducea a vis straniu ţesut din neant şi mister, realitate şi fantezie şchioapă.

– Ce-a fost asta, bre? întrebă Roabă uimit. Tu pricepi ceva?

– Îhi. Că n-am luat-o pe cocoaşă. Puteau să ne zdrobească.

– Mda … S-ar zice c-am scăpat de mardeală. Un noroc porcesc, să mor!

– Şi acu' ce facem? întrebă Vulpe. Mai mergem la Cabaneste?

Roabă săltă privirea spre soarele veştejit şi încremeni ca secat de vlagă. Nu ştia ce să-i replice camaradului, care aştepta un răspuns, un sfat, orice, numai să se urnească o dată din amorţirea în care picase. Tot zăbovind acolo, nu rezolva nimic. Dimpotrivă, risca să îngheţe, căci frigul se înteţise simţitor şi sporea cu fiecare ceas. Abia într-un târziu, Roabă se trezi din imobilismul bolnăvicios şi-o luă domol, îndărăt, pe traseul folosit la venire. La un metru de el, Vulpe îl seconda păstrând acelaşi ritm lent, devitalizat, cu laţele de păr astupându-i sprâncenele. Părea un câine însoţindu-si stăpânul marcat sever de aripa muţeniei secretate necurmat din răsufletul iernatic.

Înaintară zgribuliţi o bucată de vreme, până ce intrară pe aleile tasate cu omăt ale parcului botanic. Alunecând, Roabă izbi un arbust ce-şi scutură peste ei neaua depusă pe ramuri şi crăci. Revărsarea fusese darnică şi rapidă, încât se pomeniră tapaţi abundent de avalanşa stârnită involuntar. Se curăţară îndată, tropăind şi zvâcnind din braţe, cu ochii mai mult lipiţi din cauza piliturii de zăpadă. Când despică pleoapele, Roabă înlemni. Din grupul compact ivit în faţa lor, recunoscu chipul măsliniului cu jimbla, pe care-l ciomăgise de dimineaţă. Rânjea ca un diavol, alături de ciracii săi, şi legăna în mână o măciucă ferecată cu nituri din oţel.

* Povestire din volumul în lucru Nechemat în uitare