PROZĂ

Eugen Pădurean

Salomeia

Salomeia pe care bunică-sa cu ochi umeziţi de iubire o striga Solomie, sosea din îndepărtata Bucovină, în primele zile ale vacanţelor de vară.

Nu ştiu cum se făcea dar de fiecare dată când ne întâlneam, colbul uliţei îl înmuia o ploaie repezită de vară, cu bulbuci apoi un soare vesel se privea din bălţile călduţe din drum.

Verii aceleia, care mi s-a părut scurtă, i-au urmat altele. Aceleaşi ploi cu buibuci, acelaşi soare vesel reflectat de bălţile înconjurate de un colier de fluturi albi, fluturi sfârşind invariabil cu capul zdrobit între două file albe de hârtie pe care apăreau forme simetrice şi identice, fantastice.

O zăream din capătul celălalt al uliţei. Purta pantalonaşi scurţi de un roşu ciclamen, bluză de borangic şi opincuţe elegante pe care le lua în mâna stângă, tulburând cu picioarele goale apa călduţă a bălţilor, stârnind stoluri de fluturi albi din care-şi umplea palma mâinii drepte.

Eu o aşteptam în mijlocul drumului cu câte o praştie în fiecare mână. Se oprea la vreo zece paşi şi începea să numere într-o limbă pierdută-n negura veacurilor: „uni-doni-trini-pani-sava-ronta-ponta-geni”. Dacă numărând se oprea la un pas sau doi în faţa mea, aveam obligaţia să ţopăi ca o vrăbiuţăstrigând Ţin-ghi-linghi-dop-dop” până ajungea să pună capul blond roşcat pe capul meu. Îi înmânam rituos praştia, pornind la vânătoare prin livada din capătul satului.

Adolescenta aceea blândă cu ochii de un albastru scandinav ajunsese să nimerească firul de telegraf de la zece paşi. De praştiile noastre cădeau secerate viclene coţofene, lacome ciori, un uliu porumbar, dar şi nevinovate vrăbii, mierle şi turturici. Azi n-aş avea atâtea lacrimi câte ar fi meritat sărmanele vietăţi.

Vara aceea, ultima în care am văzut-o, a întârziat o săptămână. A sosit într-o seară târzie. Îi pregătisem un dar: jurnalul meu la zi.

Dar dimineaţa următoare, în locul cunoscutelor ploi de vară, scurte şi repezi, a venit o furtună groaznică, cu fulgere şi tunete interminabile. Când după vreo trei ore a ieşit soarele, am ieşit şi eu în drum ţinând în mână Jurnalul, un caiet dictando gros cu coperţile întărite cu piele neagră, fină (tăiasem ghetele de nuntă ale bunicii, ghete purtate la începutul Primului Război Mondial).

Salomeia venea liniştită pe drum, călcând parcă mai matur, chiar şi îmbrăcămintea era alta. Până să ajungă la mine, am fost martorul unei întâmplări stranii. În jurul unei băltoace din drum se strânseseră sute de fluturi albi. Parcă ţâşnind din luciul bălţii apăru un splendid exemplar de fluture „ochi de păun”. Instantaneu, sutele de fluturi albi tăbărâră pe „ochi de păun” lovindu-l cu mii de aripi. Dar oaspetele nedorit ieşea nevătămat din ghemul acela de aripi, se înălţa spre cer coborând îndărătnic spre luciul bălţii.

Salomeia se apropiase şi eu cu o mişcare de felină am înşfăcat din zbor „ochiul de păun” ţinându-l cu aripile strânse, ca pe un om cu mâinile la spate.

S-a oprit ca-n alte dăţi la vreo zece paşi, dar n-a mai intrat în jocul nostru... Atunci, privind-o m-am înfiorat. În faţa mea stătea o adolescentă împlinită cu fusta mulată frumos pe rotunjimi, cu sânii zvâcnind sub bluza de borangic. Pe buze dădea să înmugurească un zâmbet. Mi-a întins un caiet de dictando având coperţile legate măiestrit în scoarţă de mesteacăn din Obcinele Mestecănişului: Jurnalul ei. I-am simţit sărutul pe obrazul stâng, aşa ca o părere, şi m-am înfiorat.

Atunci a urmat un moment pe care mult timp nu l-am putut explica. În loc să-i întorc sărutul, mâna de la spate cu care ţineam fluturele acela, s-a destins ca un arc, strecurându-i prin deschizătura cămăşii splendidul exemplar de „ochi de păun”. Zbaterea nebună a fluturelui printre sânii ei îi aduse pe faţă culorile curcubeului.

Apoi ea: „Nu sta ca prostul, ajută-mă să-l scot!”. În clipa aceea culorile curcubeului de pe faţa ei, trecură pe a mea. Cuprins de o ruşine cumplită m-am întors şi-ntr-o goană nebună prin colbul drumului am străbătut izlazul. Câinele meu, Dingo, alerga nedumerit în jurul meu.

Ajuns la balta aceea a copilăriei, „Gropanul”, o haltă între două revărsări ale Mureşului, locul unde eu, fratele şi vărul Sabin, în aceeaşi zi am învăţat să înotăm, m-am aruncat aşa îmbrăcat în apă. Ajuns cu picioarele pe fundul bălţii am privit spre ochiul de lumină, soarele de iunie. Liniştit m-am împins spre suprafaţă. Dingo privea fix şi înspăimântat peste capul meu. M-am întors şi lângă mal am văzut un semen de-al lui umflat de apă, rânjit, cu chipul morţii.

Azi nu mai e nici Salomeia, nici drumul acela colbuit de pe uliţă. Peste el goneşte acum o şosea asfaltată care mă priveşte ca pe un străin. Nu mai sunt nici ploile repezi de vară, nici fluturii albi. În locul „Gropanului” e o grămadă uriaşă de gunoaie, iar în vârful ei, tronând am regăsit oliţa de noapte, emailată, plesnită de praştiile noastre, oliţă adusă de tatăl meu, pradă din Câmpia Ungară în al Doilea Război Mondial. Şi nici malurile râului nu mai sunt aceleaşi...