PROZĂ

Amelie Caracas

Povestea şalului azuriu*

De dimineaţă se adunase tot satul, cu poliţia în frunte şi venise şi televiziunea. Ce se întâmplase acolo, constituia o ştire foarte bună pentru o emisiune informativă a unei televiziune particulare, ce-şi dorea să facă reiting. Prezentatoarea, o tânără drăguţă şi blondă, corespondenta respectivului post de televiziune, anunţă privind fix spre camera tv:

– Bună dimineaţa tuturor! Din nefericire, nu de aşa ceva a avut parte şi o femeie, în această localitate. Cadavrul ei a fost găsit pe calea ferată din apropierea comunei „Ciulinii vechi”, unde ne şi aflăm. Deci, în zori, câinele unui cetăţean ce mergea spre terenul său de la marginea satului, a făcut o descoperire macabră. Dar să îl lăsăm pe domnul Gheorghe să ne povestească cum s-au petrecut lucrurile.

Apăru în prim plan un personaj de aproximativ şaizeci de ani, cu o pălărie de paie pe creştetul capului, nebărbierit şi puţin cam şifonat la veşminte, ca şi cum ar fi dormit în fân. Mă rog asta ar fi fost treaba lui unde a dormit, dacă o fi venit cumva târziu de la crâşmă şi nevasta nu a vrut să îl primească în casă. Ţinând un ditamai câine ciobănesc de zgardă, se uita oleacă dezorientat în jur, în timp ce cameramanul îi făcea semne să privească spre cameră şi nu aiurea. Scărpinându-se pe ceafă, motiv pentru care pălăria îi alunecă spre frunte, începu să povestească:

– Păi, eu, dragă domnişoară... Io şi câinele ista al meu, câine bun şi de mare ajutor pe lângă casă, ce mi-e ca un frate şi de care nu mă despart niciodată, de când au sărit unii să mă bată când veneam într-o seară acasă de la crâşmă şi m-a salvat animalul ista. A avut mai mult suflet ca ticăloşii ceia care nu ştiu ce or vrut de la mine, căci oricum nu mai aveam bani, că-i dădusem pe toţi pe beutură, iar ei au zis că nu vroiau bani; cică eu îl înjurasem deunăzi pe un văr al lor şi vroiau să mă înveţe ce e respectul de persoană. Deci, câinele ista mare şi destoinic a reuşit să îi pună pe goană, rupându-i pantalonii unuia şi muşcându-l zdravăn de fund pe un altul, motiv pentru care nenorociţii, ţinându-se la distanţă de colţii câinelui, au mai şi vrut despăgubiri. Dar le-am arătat eu lor şi am pus mâna pe lopată, zicându-le că dacă mai vin la poarta mea cu asemenea pretenţii, mai am doi câini să îi pun pe ei, deşi eu nu mai aveam decât unul, muma ăstuia. Dar e o căţea tare afurisită şi trebuie să o ţin pe lanţ, căci pe cine prinde, rupe.

– Domnule dragă, să ne întoarcem la descoperirea de dimineaţă, îl întrerupe tânăra jurnalistă.

– Păi tocmai asta vroiam să vă zic. Câinele ista al meu lătra cu furie şi m-am gândit eu că trebă să fie ceva acolo. Sincer să fiu m-am gândit că poate e vreo servietă cu ceva bani, căzută din trenul ăla ce merge la Bucureşti, sau vine, treaba lui, că doară nu mă interesează pe mine ce face, căci oricum nu opreşte în gară la noi. Dar o servietă a mai fost găsită, sau cel puţin aşa a zis unul când l-a săltat poliţia cu geanta plină de bani falşi, şi l-au întrebat ce avea de gând să facă cu ei. Deci, m-am dus eu acolo să bag sama ce-i. Şi ce văd, păcatele mele: iaca o femeie întinsă pe calea ferată. Am strigat, crezând că poate doarme: măi muiere scoală-te că ista nu-i loc bun de dormit. Dar ea nimic, da de unde. Şi m-am uitat eu mai bine şi văzui că nu mişcă de loc. Şi atunci chiar m-am speriat să nu o păţesc mai rău decât cel cu banii falşi în traistă şi să zică careva că eu omorâi femeia ceia. Aşa că strigai la unii ce treceau şi ei pe aici, să îmi fie martori şi anunţarăm degrabă poliţia, care te-a anunţat şi pe mata, bag sama de venişi aci şi cu omu' ista de filmează.

– Aşa-i, aşa-i! Încuviinţară vreo trei inşi ce-şi luaseră o poză ca de zile mari, doară or să apară la televizor şi o să îi vadă toată ţara şi toate neamurile şi vecinii lor. Asta da cinstire! Şi toţi or fi mândri că îi cunosc pe cei trei ce fură daţi la televizor la ştiri. Oricum chiar dacă nu văzuseră ei mare lucru, dar îl cunoşteau de atâta amar de ani pe nea Gheorghe, ce era om cumsecade, chiar dacă-i mai plăcea lui să bea pe la crâşmă şi să mai tragă câte un scandal. Da cărui bărbat nu îi place oleacă de rachie şi cine nu se poate enerva, chiar dacă pare pe te miri ce. Dar de omorât, Doamne fereşte, nu a omorât pe nimeni. De altfel, pe cât de slăbănog este nea Gheorghe, nici n-ar putea.

– Da, continuă corespondenta cea blondă, este vorba de o femeie asupra căreia, din păcate, nu s-a găsit niciun act de identitate. Este un fapt ce îngreunează mult situaţia, neputându-se identifica persoana. Locuitorii au declarat că nu au mai văzut-o pe aici. Probabil era în trecere sau vreo turistă rătăcită, căci mai sunt şi din aceia, în general străini, care umblă de capul lor cu rucsacul în spate, crezând că se pot descurca doar cu o hartă. Dar nu s-a găsit nici rucsac şi nici hartă. Femeia nu avea niciun fel de bagaj şi nici nu era îmbrăcată cu pantaloni şi hanorac. Deci trebuie să fi fost cineva care a nimerit pe aici, cine ştie cu ce ocazie, spun localnicii. Ar fi totuşi ceva: un şal găsit alături de victimă. Pentru o clipă, cameramanul a întors camera spre câteva plante de muşeţel printre care şerpuia o ţesătură albăstrie. Arătată de aproape, ţesătura evidenţia un motiv floral delicat cu flori de salcâm.

O săteancă era venită şi ea să caşte gura, ca tot omul, căci mai rar aşa eveniment la ei în comună. Adicătelea accidente de maşină au mai fost, dar niciunul de tren. Pusese ochii pe şal şi se gândea că ar fi avut nevoie de unul aşa mare, bun de broboadă şi pe vreme rea şi pe vreme bună. Aşa că sare cu gura:

– Staţi bre aşa, că asta-i broboada mea pe care o pierdui deunăzi. Mi-o fi furat-o moarta, că nu-i de la noi din comună şi nici acte văd că n-are.

– Păi când avuseşi tu fă femeie un asemenea şal că nu te-am văzut cu el? zise nea Gheorghe.

– Taci bre ce te pricepi! E al meu şi gata. Sare iar femeia.

Nea Gheorghe tace; poate că aşa o fi, dar ţaţa Tinca-i lacomă şi adunătoare de felul ei, aşa că nu-ar fi de mirare să vrea să pună mâna pe şal, mai ales că moartei nu-i mai este de trebuinţă. Dar o s-o întrebe el între patru ochi. Poate se alege de la zgripţuroaică şi cu ceva rachie, căci ştie că mai are în beci, de la bărbat-su, Dumnezeu să-l odihnească.

După ce a plecat echipa de la Televiziune şi plecă şi ţaţa Tinca cu şalul, jurându-se pe toţi sfinţii că-i al ei, nea Gheorghe merse glonţ la ea acasă. Prinse a o striga şi a bate în poartă:

– Făi Tinco vino afară să stăm de vorbă.

Femeia iese ţâfnoasă:

– Ce vrei bre omule de la sufletul meu?

– Cum ce vreau? Nişte rachie, că asta-i broboada ta cum sunt eu popă!

– Tu n-oi fi popă, dar e broboada mea şi gata. Şi rachie nu-ţi dau, că nu mai am decât o ţâră pentru pomană. Vino atunci şi ţi-oi da.

– Fă femeie nu fii zgârcită, că te bate Dumnezeu şi nu ţi-o merge bine cu un şal furat de la mort.

– Pleacă de aici gură spurcată! Ce-mi meneşti a rău? Huo cobe şi te cară de aici.

Nea Gheorghe pleacă dând din mână a lehamite, iar ţaţa Tinca intră în casă. Dar nici n-a intrat bine şi a început să ţipe.:

– Văleu foc, a luat foc bucătăria.

Flăcări sar din oala uitată pe foc şi plină cu untură de gâscă. S-a dus bunătate de friptură, s-a dus şi oala, s-au dus şi ştergarele din jur şi masa cea de lemn uscat. Mai era niţel şi ajungea focul la perdea şi de aici ar fi cuprins toată casa. Avea dreptate nea Gheorghe, îşi zise femeia, să furi un lucru de la mort aduce ghinion. Ţaţa Tinca înfăşură şalul într-o cârpă veche şi plecă grăbită. Nu se opri decât la Primărie şi declară că ea vrea să îl dea moartei ca să fie îngropată cu el. Primăria, având în vedere că moarta asta făcuse reclamă satului, la televizor, s-a hotărât să o îngroape, creştineşte, la marginea cimitirului şi să o învelească în şal.

* Fragment din romanul, Pe o muchie de vânt.