logo

Revistă de literatură, eseu, arte vizuale, muzică, fondată în februarie 1990 la Arad.

Redactor-şef fondator: Vasile Dan.

logo

 

RESTITUIRI

 

Lucian-Vasile Szabo

 

 

Sever Bocu – provocări istorice (X)

 

 

Democraţie, execuţii şi totalitarism

Există o relaţie a lui Sever Bocu cu legionarii, una cu unele date confuze. Ceea ce observăm la importantul om politic şi editor bănăţean este însă o relaţie sinuoasă cu legionarii. Îi va respecta ca reprezentanţi ai administraţiei şi va conlucra cu ei, însă nu se va înscrie în partid. Ba chiar îşi va exprima unele rezerve. Dintr-un număr din octombrie 1940 al cotidianului Vestul aflăm că principalele instituţii ale statului român sunt un întreg, un concept totalitar ce va fi dezvoltat ulterior şi de comunişti. Sunt redate cuvintele lui Horia Sima: „Astăzi, Dinastia şi Statul, Generalul Antonescu, poporul român şi Mişcarea Legionară alcătuiesc o forţă unitară şi un bloc indestructibil”[1]. Am păstrat ortografia cu majuscule a vremii pentru a indica şi prin acest mod de redare pierderea indentităţii instituţionale într-un conglomerat cu funcţie mesianică mai degrabă, înlocuind-o pe cea administrativă sau de reprezentare. După cum ştim, unitatea de acţiune a celor pomeniţi mai sus nu va dura, căci va începe prigoana faţă de legionari, ei înşişi mari prigonitori în acei ani. E un context dificil pentru jurnalişti şi editori, căci în epocă funcţiona starea de urgenţă, condamnările se dădeau uşor, iar execuţiile erau la ordinea zilei. Prudenţa era cuvântul de ordine, însă nu te apăra de capriciu...

În următoarele numere ale Vestului sunt date informaţii neutre despre legionari, unele vizând măsurile populiste ale epocii, cum ar fi înfiinţarea cantinelor pentru nevoiaşi. Într-un loc însă articolul de fond aduce informaţii despre o problemă importantă: anchetarea militarilor implicaţi în uciderea lui Corneliu Zelea Codreanu şi a camarazilor lui. Este folosită o adresare deosebit de respectoasă, prin acelaşi procedeu al majusculării denumirilor folosite: „După cum se ştie, susnumiţii sunt cercetaţi în legătură cu asasinarea Căpitanului, Nicadorilor şi Decemvirilor, în timp ce erau transportaţi de la Râmnicu Vâlcea la Jilava”[2]. Întrebarea era unde au fost îngropaţi aceşti „martiri”, după cum erau denumiţi în gazetă...

Vine un moment când publicaţia patronată de Sever Bocu reproduce o intervenţie a sa din 1933, în favoare unor legionari arestaţi. Este o telegramă către rege: „Aduc respectos la cunoştiinţa majestăţii voastre că autorităţile din Timiş-Torontal au arestat şi ţin în arest şi în greva foamei pe nouă profesori de la şcoalele secundare din Timişoara pentru unica vină de a fi figurat pe listele Gărzii de Fier. Aceşti profesori nu sunt terorişti, n-au călcat nicio lege şi sunt credincioşi majestăţii voastre şi ţării. Fără niciun calcul electoral ridic cuvântul la majestatea voastră în favoarea lor, rugând a nu îngădui această exacerbare a spiritelor, inutila maltratare a populaţiei şi scăderea catastrofală a prestigiului nostru de stat”[3]. Un calcul politic tot o fi fost la mijloc, atât în 1933, când Sever Bocu participa la alegeri, şi poate şi în 1940, când ţinea să readucă acest gest în atenţia puternicilor zilei. Nu putem însă să nu observăm profundul umanism al solicitării lui S. Bocu, care vedea inutilă „maltratarea populaţiei”. Dintr-o ştire ulterioară consemnată în ziar aflăm că S. Bocu făcuse, în 3 noiembrie 1940, un apel către cetăţenii din Lipova pentru a susţine organizaţia Ajutor legionar.

 

Poziţie echilibrată faţă de legionari

În ceea ce priveşte legăturile lui Bocu cu mişcarea legionară constatăm că acestea sunt mai degrabă conformiste. Legalist, om cu spiritul tradiţiei şi conservator în valori, bănăţeanul nu s-a pus în conflict explicit cu organismele statului. Ştim însă că a teoretizat revoluţionarismul, acesta înţeles ca mişcare înnoitoare a valorilor şi relaţiilor din societate, iar nu ca mişcare radicală, care să surpe valorile şi normele, cum se întâmplase deja în Rusia (Uniunea Sovietică, în general) cu sistemul comunist totalitar. Este evident că omul politic nu a fost simpatizant legionar în mod explicit, ci doar i-a ajutat instituţional, când aceştia au derulat acţiuni de sprijinire a unor categorii defavorizate. Aceasta însemna ajutor pentru refugiaţii din Ardealul de Nord, Basarabia şi Bucovina de Nord, pentru văduvele şi orfanii de război sau pentru cei cu probleme în urma cutremurului din 1940.

Un avertisment sever va lansa faţă de acţiunile legionarilor în 1936. Este un discurs politic, însă în el nu întâlnim frazele conformiste şi sforăitoare obişnuite în astfel de situaţii, ci abordări frontale ale problemelor societăţii, cu formulări de o mare supleţe şi implicare, demonstrând un gânditor profund, un spirit lucid şi un scriitor politic cum puţini au fost pe plai mioritic: „Masele se dinamizează în jurul Partidului Naţional Ţărănesc şi vor răspunde ameninţărilor de la Târgu Mureş[4] cu gărzile ţărăneşti. Vor pune cum trebuie pe cei care îndoctrinează naţiunea cu revolverul la tâmplă. Înăuntrul ţării ei promovează anarhia, în afară, un patriotism suspect, susţinând Germania, călcătoarea tratatelor”[5]. Cu această ocazie iese la iveală şi reţinerea sa faţă de politica Germaniei, condamnată în cuvinte ferme pentru activitatea expansionistă. Mai târziu, ideile nu se vor schimba, însă se vor nuanţa uşor, în funcţie de evoluţia evenimentelor.

După o săptămână, autorul revine cu o intervenţie pe această temă, de data aceasta în săptămânalul Voinţa Banatului. După cum se observă, Bocu avea experienţa diseminării ideilor sale politice şi publicistice fie prin reluarea în mai multe gazete a articolelor, fie prin conceperea unora noi, dar pe aceeaşi temă, ceea ce evidenţiază strategii de amplificare specifice campaniilor de presă. De cele mai multe ori, tonul dat de fostul ministru era urmat de alţi condeieri, mai ales de cei din redacţiile patronate de el. În acest nou articol, autorul va vorbi despre „cămăşile colorate” din viaţa publică românească, cu trimitere directă la legionari şi la influenţa nazistă[6]. După cum remarcă istoricul Ioan Munteanu, nu trebuie subestimată nici influenţa comunistă, căci „toate aceste manifestări au caracter subversiv şi sunt de inspiraţie hitleristă sau bolşevică”, străine de specificul românesc[7]. Aceste influenţe sunt însă şi nedemocratice, ceea ce pentru S. Bocu însemna un pericol de proporţii.

Va reveni cu un avertisment, o premoniţie neagră, cutremurătoare, izvorâtă din marea sa experienţă politică, dar şi din inteligenţa sa capabilă să discearnă exact semnele viitorului pe baza trecutului şi a faptelor prezentului, în anul 1938. Este un text de o importanţă epocală, în care S. Bocu va vorbi despre excesele legioanarilor, despre antisemitism şi vânătoarea de evrei şi va sublinia că dictatura de dreapta nu se deosebeşte prea mult de stânga, despre bolşevicii ce agitau revoluţia în ţară: „Dar, merg mai departe. Credeţi d-voastră că guvernul acesta Goga-Cuza înseamnă maximul crizei de la noi? Vă înşelaţi. Anarhia e încă în urmă. Când vor ieşi la iveală alte valuri, cei cu «5 hectare», cu exproprierea urbană, cu revizuirea averilor din zece în zece ani, cu taberele de muncă şi alte «reforme» măreţe, pe care le cunoaştem perfect din catechismul bolşevic, de care nu se deosebesc decât printr-un caracter naţional în loc de bolşevism internaţional, deci bolşevism naţional, când vor veni totalitarii, atunci veţi vedea ce va fi, atunci se vor clătina nu numai principiile, ci şi capetele... Să nu-şi închipuie nimeni că mişcarea actuală se va opri la evrei. O concesiune ideologică atrage după sine alta, irezistibil, fatal”[8]. Ceea ce s-a şi întâmplat...

 

Războinici sub ferestre, nu pe front...

În mod evident, Sever Bocu nu a aderat la unele dintre principalele idei legionare şi nu a fost de acord cu sistemul lor de acţiune, cu uciderea oamenilor fără judecată, cu teroarea şi nerespectarea legilor. Va sesiza chiar unele deficienţe morale la legionari şi va sublinia faptul că au căzut în demagogie. Va denunţa, pe un ton ferm, însă fără să învolbureze lucrurile inutil, că demonstraţiile de forţă nu ar trebui să fie făcute în Capitală (în tară, în general), ci pe front, în lupta pentru eliberarea teritoriilor ocupate.

Este o poziţionare geopolitică limpede şi energică, într-o perioadă în care Legiunea ocupase ţara cu desele-i manifestări vocale, dar prea puţin urmate de fapte. Contextul este cel al retragerii administraţiei şi armatei din zonele amintite. Bocu este explicit în aprecieri: „Să ne gândim bine la tragedia noastră. Ea e completă. Atât de completă încât noi nu putem nici măcar spune: NOUS AVONS TOUT PERDU SAUE L'HONNEUR! Noi am pierdut şi onoarea. O adâncă demoralizare este stăpână pe suflete. Marşurile legionare nu o pot compensa. Cred câteva mii de cămăşi verzi – în nu ştim ce? – dar milioanele de români îi ascultă impasibili şi cu capul plecat. Ne uităm şi la Armată, la ofiţerimea noastră, care se strecoară de atunci printre noi aproape absentă, anonimă. Retragerea aceea, cu puşca'n jos printre insulte şi batjocuri, arde acolo pe toţi obrajii”[9].

În acest articol, care acoperă în întregime pagina 1 a publicaţiei, având şi o continuare în pagina a patra, Sever Bocu va aduce toate clarificările necesare. A fost un admirator al lui Corneliu Zelea Codreanu, zis „Căpitanul”, figură controversată a istoriei româneşti, cu dese acuze de şovinism şi antisemitism, ba chiar antiromân în unele manifestări. Va exista o oarecare delimitare însă, din cauza unei înţelegeri făcute cu Iuliu Maniu. E momentul pentru Bocu să exprime şi o undă de reţinere faţă de marele om politic ardelean, faţă de care avea o mare admiraţie şi cu care era în relaţii excelente (nu doar politice). Se pare că a existat o înţelegere între cei doi lideri, care la acea dată nu a fost făcută publică. Mai departe, autorul va arăta că vibrează la cântecele intonate de coloanele de tineri legionari aflate în marş pe sub fereastra sa, dar nu se poate alia cu ei, mai ales că ideile „Căpitanului” se văd răstălmăcite. Concluzia este una de o mare limpezime: „N-am fost legionar şi nu sunt, nu ştiu ce ar fi fost dacă trăia Căpitanul, dacă se integra cu mişcarea sa în făgaşele continuităţii istorice, căci mişcările abrupte nu sunt mişcări de durată, nu pot fi toate puncte de plecare noi, nu caut aceasta acum”[10].

 

Justificarea unui pact

Înainte cu două săptămâni, într-o altă intervenţie în gazetă, S. Bocu se oprise asupra subiectului, aducând elogii Căpitanului. Mai mult, credea că rolul acestuia fusese providenţial şi că asasinarea lui frânsese un destin rămas neîmplinit. Un rol important în istorie îi era destinat, crede jurnalistul politic, alături de Iuliu Maniu, un alt lider mesianic, prieten al autorului şi şeful partidului din care făcea parte: „Căpitanul simţi că antisemitismul moldovean nu ajungea. Venise în Ardeal, în Munţii Apuseni, la moţi, teatrul revoluţiilor ardelene, şi aici se îndoctrină ca Mântuitorul pe Muntele Măslinilor, din izvoare de naţionalism şi idealism. Aci îl găsi pe Iancu, pe Simeon Bărnuţ şi, incontestabil, pe Iuliu Maniu. De aci duc firele, legăturile spirituale, la pactul de neagresiune de la 1938, legat între doi antagonişti ca principii, între Căpitanul şi Iuliu Maniu”[11].

Tonul de amvon, cu evidente trimiteri biblice, îl arată pe scriitorul cu mână formată pe deplin. Şi totuşi, la o analiză mai potolită ob servăm că ambele comparaţii sunt greu de susţinut. Corneliu Zelea Codreanu, evident un om al exceselor (criminale chiar) nu se ridică la statutul marelui înţelept şi diplomat I. Maniu. Cu privire la comparaţia cu Iisus nici nu merită deschisă discuţia... Să nu uităm însă care era realitatea zilei. Începuse prigoana legionarilor, motivată de crimele reale comise de aceştia. În acelaşi timp, exista şi o prigoană, prin nimic motivată, contra liderilor partidelor istorice, dar mai ales împotriva lui Iuliu Maniu. Deşi diferenţele erau enorme, faptul că deveniseră ţintele aparatului de stat, în frunte cu regele Carol al II-lea şi cu fost tovarăşi de luptă (O. Goga sau Vaida-Voievod), îi punea pe cei urmăriţi în aceeaşi tabără, deşi legionarii erau de extremă dreaptă, pe când Maniu reprezenta dreapta moderată, chiar de stânga, legalistă şi democratică...

 

NOTE

[1] „Vestul”, XI, nr. 2439, 8 octombrie 1940.

[2] Idem, XI, nr. 2447, 17 octombrie 1940. „Căpitanul” era numit Corneliu Zelea Codreanu, liderul Mişcării Legionare şi principalul ei ideolog. Ceilalţi erau locotenenţii lui. Au fost ucişi de cadre ale Armatei şi Poliţiei, într-o încercare de a restabili ordinea formală în stat.

[3] Idem, XI, nr. 2459, 30 octombrie 1940.

[4] Istoricul Ioan Munteanu precizează că în acest oraş a avut loc un congres legionar.

[5] „Vestul”, VII, nr. 1637, 26 aprilie 1936.

[6] „Voinţa Banatului”, XVI, nr. 18, 3 mai 1936.

[7] Ioan Munteanu, Sever Bocu, 1874-1951, Editura „Mirton”, Timişoara, 1999, p. 35.

[8] „ Voinţa Banatului”, XVIII, nr. 7, 13 februarie 1938.

[9] „Vestul”, XI, nr. 2479, 24 noiembrie 1940.

[10] Ibidem.

[11] Idem, XI, nr. 2466, 8 noiembrie 1940.