LECTURI PARALELE

Radu Ciobanu

Fără titlu*

Nu pot concepe ceva, fie articol, fie carte, fără a-i stabili întâi titlul. E ca aşteptarea undei verzi care îngăduie rapidului să plece. De data asta am aşteptat-o zadarnic şi de vină e inenarabilul Topîrceanu. Apariţia la „Humanitas”, într-o excelentă ediţie din duioasa colecţie Vintage, a memoriilor sale de război m-a ispitit la un mai îndelungat popas în lumea acestei opere, ultima şi – surprinzător! – cea mai puţin cercetată. Recent („Observator cultural”, nr. 778), şi dl Ovidiu Pecican îşi exprima mirarea faţă de uşurinţa cu care critica literară a trecut peste aceste pagini „scrise cu nerv şi cu deplină claritate, care dobândesc alura marii proze”. După corecta evaluare a dlui N. Manolescu, la care voi reveni, aceasta este, după câte ştiu, a doua oară când cineva are onestitatea şi curajul de a asocia marii proze aceste memorii de război, tratate până acum cu un fel de condescendenţă, fără o clară situare valorică. De la aceeaşi uimire au pornit şi următoarele reflecţii, de îndată ce am încheiat, cu delicii, recitirea târzie a acestor două opere memorialistice, aflate în perfectă continuitate, pe care deceniile n-au reuşit să le faneze.

O primă constatare a fost aceea că Top, cum însuşi semna la un moment dat texte mărunte, are parte de o impunătoare şi îmbelşugată bibliografie critică. Nu e critic sau istoric literar de notorietate care să nu fi scris despre el şi opera sa. Iar comentariile, departe de a fi consonante, au produs nişte etichete contradictorii, şi unele, şi altele, însă, cât se poate de aderente. Cum să găseşti atunci comentariului un titlu concis şi integrator? O altă constatare priveşte evoluţia sinusoidală a cotei sale, de la exaltări necontrolate, la abrupte subestimări. Un rău mare i-a făcut etapa proletcultistă, când a fost opus marilor poeţi prohibiţi prin gonflarea accidentalelor şi plăpândelor sale accente de protest social. Momentul, din fericire, scurt, i-a atras priviri ironice sau ostile, ca unui uzurpator, când el n-avea nicio vină. În general, evaluarea i-a fost mereu neprielnică prin caracterul capricios, supralicitându-i când calităţile, când slăbiciunile. Pe de altă parte însă, e de observat că, de vreo câţiva ani, Top se bucură din nou de un interes ponderat, dar foarte calificat, care tinde, şi în cele din urmă va reuşi, să-i stabilească în sfârşit locul onorabil pe care-l merită în galeria literelor româneşti.

Aş aminti întâi relativ recenta Istorie critică... a dlui N. Manolescu, favorabilă scriitorului, unde se relevează fără ambiguităţi importanţa „excepţională” a prozei sale de război. A urmat în 2014, monumentala ediţie bibliofilă de Opere, apărută sub egida Academiei Române, cu o Introducere de dl Eugen Simion şi sub benedictina îngrijire a dlui Al. Săndulescu, mai vechi editor al lui Topîrceanu, care alcătuieşte acum şi un extraordinar aparat de note, comentarii, cronologie, aprecieri critice şi bibliografie completă, putând alcătui ele însele o operă de sine stătătoare de istorie literară. În propriul studiu inclus în ediţie, dl Al. Săndulescu realizează un tablou panoramic al tuturor celor ce s-au pronunţat asupra lui Top, privelişte elocventă, ce naşte instantaneu întrebarea cum ar putea fi „minor” un scriitor care a suscitat un interes de o asemenea amploare?! Dacă el e „minor”, cum vor fi Tradem, Depărăţeanu, Soricu etc.?! Să reţinem apoi apariţia, chiar la începutul acestui an („România literară”, 1-2/2015), şi a eseului dlui Mihai Zamfir, dezvoltare a unor mai vechi preocupări, care procedează la analiza de text a câtorva poezii ale lui Top, exponenţiale pentru validarea opiniei că specificul liricii sale stă în prezenţa aproape permanentă a unui hipotext. Întotdeauna însă, inclusiv în comentariile acestea din urmă, s-a vorbit puţin şi doar în treacăt despre proza lui Topîrceanu în general şi despre memoriile sale de război în special. În fine, ţinând seama că eseul dlui Mihai Zamfir a fost elaborat ante 2015, putem spune că 2014 a fost un an fast pentru Top, întrucât tot acum au reapărut şi memoriile sale de război, în amintita ediţie Vintage, care focalizează salutar tocmai ipostaza sa de prozator grav, adică aceea care mi se pare cea mai importantă şi totodată cea mai neglijată, excedată în permanenţă de spiritul, melancoliile, tandreţea, verva şi şarmul care străbat creaţia sa poetică. Volumul de faţă, realizat cu evidentă competenţă editorială, vine să echilibreze cele două feţe ale scriitorului, poet şi prozator, şi e destinat cititorului comun, adică nu profesionistului care va recurge de acum la amintita ediţie academică de Opere, de altfel, greu de procurat. Atractivă şi prin amănuntul că textul propriu-zis e urmat de un foarte interesant „dosar iconografic”, ediţia e prefaţată de dl Daniel Cain, cercetător la Institutul de Studii Sud-Est Europene, care semnează, de fapt, un detaliat studiu de context privind împrejurările interne şi internaţionale ale dezastruosului moment Turtucaia 1916, excurs prealabil cât se poate de util aceluiaşi cititor comun, mai ales dacă e tânăr. Dar nici de data asta nu se face vreo analiză de text sau referire concretă la calităţile şi valoarea artistică a acestei proze care, în ansamblul creaţiei lui Top, deţine un loc special şi determinant pentru identitatea sa literară, dar şi pentru ansamblul literaturii noastre de război, destul de sărac, cum, pe drept cuvânt, tot Ovidiu Pecican observa.

Treptat, o opinie concluzivă pare a câştiga teren: G. Topîrceanu a fost un disimulat. În eseul amintit, dl Mihai Zamfir o exprimă explicit: „[...] poezia lui Topîrceanu dezvăluie mai degrabă un neliniştit, care caută să braveze prin râs şi glumă. Obsesia dispariţiei l-a chinuit întotdeauna – iar poetul a făcut toate eforturile pentru a o oculta.” Într-adevăr, departe de a fi un teren al marilor nelinişti metafizice, în poezia sa se întâlnesc inopinate îngândurări, mixate îndeobşte cu un sentiment tranchilizant de comuniune cu natura. Exponenţială în acest sens este Balada morţii care, în paranteză fie zis, a ratat perfecţiunea prin didacticismul intempestiv al unei singure strofe: „ Astfel, tot mai neştiut/ Spre adânc îl fură/ Şi-l îngroapă-n sânu-i mut/ Veşnica Natură...” (subl. RC). Altfel, genialoidă, pe lângă pregnanţa sentimentului de dispersie în natură a individualităţii, balada aceasta conţine, din câte cunosc, una dintre cele mai tulburătoare percepţii ale terorii timpului, disimulată într-o imagine magnifică: „Numai colo-ntr-un frunzar/ Galben în lumină,/ Stă pe-o creangă de arţar/ Pasăre străină.// Stă şi-aşteaptă fără glas/ Parcă – să măsoare/ Cum se mută, ceas cu ceas,/ Umbra după soare...” Iată un Topîrceanu, grav, enigmatic, profund sugestiv. Sunt contopite în Balada morţii toate cele trei sentimente care fertilizează, personalizează şi străbat întreaga sa operă: sentimentul naturii (care explică în bună parte şi marea prietenie care-l lega de Sadoveanu), sentimentul neliniştitor al trecerii şi perisabilului, mereu disimulat, şi, în fine, simţul umorului, fin, subtil, irezistibil, încât mai propriu ar fi să-l numim spirit al ludicului, menit a contracara unda neliniştitoare a premoniţiilor, dar prezent aici doar ca o adiere perceptibilă doar de cunoscători, venită dinspre celelalte balade.

Toate aceste semnalmente identitare se regăsesc şi în proza sa de război. Doar că aici lucrurile nu se mai petrec pe scena luminoasă a naturii, printre gâze, flori şi piţigoi, şi nici în peisaje urbane cu chiriaşi grăbiţi, străzi pavate şi cu fete încălţate, ci pe un câmp de bătălie real, însângerat, unde se moare de-adevăratelea şi în condiţii infernale. Memorii de război e titlul pe care editorul l-a dat volumului în care sunt incluse cele două proze de război ale lui Topîrceanu: Amintiri din luptele de la Turtucaia şi Pirin Planina, ambele consecutive unei experienţe directe şi dure de 16 luni. Prima e scrisă pe baza unor însemnări şi amintiri încă fierbinţi, imediat după revenirea din captivitate. Dezastrul de la Turtucaia e relatat sobru, cu un fel de respect intrinsec pentru suferinţa umană, care răzbate în frază. Episoadele sunt resuscitate în imagini cinematografice, predominant vizuale, fără comentarii, care amintesc avant la lettre,oricât ar părea, poate, o enormitate , de realismul pur şi dur al prozei de campanie a lui Hemingway. „Mă uit împrejur” – notează el – „şi urmăresc totul cu o curiozitate intensă şi lucidă.” Scene precum incendierea tactică de către români a unui sat bulgăresc, panica românilor în retragere şi tentativa lor sinucigaşă de a se salva traversând Dunărea înot, înaintarea convoiului de prizonieri, când unii devin bestii, iar alţii, duşmani fiind, se umanizează fraternizând, sunt de o expresivitate cutremurătoare. Apar în flash-uri neaşteptate personaje memorabile, eroice sau abjecte, care umplu pagina de o viaţă colcăitoare, amestec de sânge, de suferinţă, de oroare şi totuşi speranţă. Abia în scurte momente de linişte se conturează câte o frază, în care se poate recunoaşte vreun ecou din spiritul lui Topîrceanu cel din vremurile de pace: „Departe, un tun trezit din somn rupe o clipă tăcerea, ca un dulău somnoros care latră o singură dată şi adoarme iar.” Dar nu mai e „de râs”...

Pirin Planina poartă o paranteză, ca subtitlu: „(episoduri tragice şi comice din captivitate)”. Revenirea umorului se explică întâi prin faptul că aceasta este ultima sa carte, scrisă târziu, cu un an înaintea morţii. E scrisă cu avantajul perspectivei, cu o minimă detaşare şi cu răgazul meditaţiei, dar şi cu resurecţia irezistibilă a spiritului ludic. Şi realităţile, de altfel, sunt altele. După înaintarea în stil pohodna Sibir a convoiului de la Dunăre până în muntele Macedoniei, în timpul căreia prizonierii mor pe capete, înfometaţi, agresaţi şi jefuiţi de ceasovoi, „un fel de turci bulgăreşti ”,atmosfera naraţiunii se înseninează oarecum şi, odată cu stabilirea în tabăra din munte, unde regăseşte minunile naturii, liniştea, câte ceva de mâncare şi oameni cu care se poate comunica omeneşte, Top îşi regăseşte şi umorul. Peisajele colţuroase îşi redobândesc luminozitatea şi misterul, oameni de varii naţii îşi redobândesc pitorescul, virtuţile şi slăbiciunile, se ajută şi se jecmănesc cordial, iar imaginea de ansamblu devine aceea a revelaţiei europeanului faţă cu Balcanii, de un comic savuros dovedindu-se impactul dintre poliglotia romanică a lui Top şi slava autohtonilor: „Am început să învăţ bulgăreşte. Cu ajutorul lui Branco şi al starşului, am ajuns să scot din gât câteva sunete: crâc, mâc, ţfâc, care seamănă mai mult a sughiţ decât a vorbă omenească şi supără grozav, pe cât se pare, urechea delicată a profesorilor mei./ Amândoi sunt băieţi buni – dar ce folos, dacă nici unul nu ştie româneşte sau măcar franţuzeşte.”

Ultima parte, în care prizonierul ajunge iar într-un lagăr bestial şi apoi, printr-o impostură salvatoare, într-un spital din Sofia, e din nou înnegurată. Singurul episod luminos, cu sugestii erotice de o supremă delicateţe, e comunicarea nonverbală cu o fată suavă, care i se arată în depărtare, la o fereastră de peste acoperişuri. Din fericire, cum aflăm din alte surse, la intervenţia prietenului său Constantin Stere, rămas în Bucureştiul ocupat, Top e eliberat şi adus escortat în ţară, după ce toţi îl crezuseră mort. Pe drumul de întoarcere, în noaptea dintre ani, face un popas în casa primitoare de ţărani bulgari, a celui ce-l escorta. Frumos în umanismul şi pitorescul său şi acest episod, când (încă) prizonierul e tratat ca oaspete în umila casă şi, în timp ce cătana care-l escorta se bucura pe cuptor de fervoarea nevestei, bătrânul bulgar, pater familias, îi dezvăluia oaspetelui inopinat viziunea sa de bun simţ asupra momentului istoric: „– Noi cu voi, românii, n-avem nimic! a zis el deodată, întorcându-se spre mine. Voi sunteţi tot creştini, ca şi noi¸ şi pe vremea când eram eu flăcău, aţi venit cu ruşii să ne scăpaţi din robie. Ş-apoi – adăugă el mai încet – la români merg mulţi de-ai noştri şi se întorc cu parale bune... că România e ţară bogată... [...] Noi cu turcii avem ce-avem! urmă bătrânul, înviorat. Acum suntem tovarăşi ca mâţa cu câinele – dar altădată...” Pentru ca apoi, ajuns în noapte la malul Dunării, fostul prizonier să vadă dincolo luminile din ţară. Şi să aştearnă ultima propoziţie a cărţii, de fapt una dintre obişnuitele sale poante, în care se poate percepe din nou prezenţa de tip palimpsest a unui hipotext, folcloric de data asta: „[...] mai jos, spre malul dimpotrivă, clipeau luminiţe risipite în întuneric, departe...// Şi s-auzeau câinii-n Giurgiu.” Punct.

Însemnările de faţă nu şi-au propus decât să deschidă o perspectivă asupra unei necesare analize de text aplicate asupra acestor memorii de război, care ar releva virtuozităţi stilistice de o neobişnuită forţă sugestivă, aflate doar la îndemâna celor aleşi. Fiindcă G. Topîrceanu, dincolo de talent, de spirit şi de toate celelalte calităţi, este un fenomen cultural, adică un scriitor capabil, printre multe altele, să se fixeze în atenţia posterităţii, care tezaurizează în memoria ei colectivă „module” inubliabile din opera sa, întru sporirea expresivă a comunicării.

* G. Topîrceanu, Amintiri din luptele de la Turtucaia. Pirin Planina (episoduri tragice şi comice din captivitate). MEMORII DE RĂZBOI. Prefaţă şi dosar iconografic de Daniel Cain. Bucureşti. „Humanitas” [Memorii. Jurnale. Vintage], 2014.