LECTURI PARALELE

Romulus Bucur

Anatomia & fiziologia scrisului*

Putem vedea, încă de la prima pagină a cărţii*, coerenţa între dedicaţie, un pic extravagantă, un pic provocatoare – Ei, Literaturii – şi ton, stabilit fără ezitare – confuzia voită de regnuri, combinată cu amalgamul genurilor (prozemul), cu ezitarea interpretării între alegorie şi ironie, cu un pic de naivitate, reală sau jucată, nu contează: „Aici totul e greu./ Totul a avut timp/ Suficient să crească/ Să ajungă/ Tare/ Destul de uşor/ Pentru a urca în raiul poeţilor.// Abia acolo,/ Pârguit, prozemul/ Va apuca în glezne/ Arta de a se rostogoli/ Perfect// Pe foile acestea proaspete/ Ca o iarbă de primăvară”.

Vedem, de asemenea, o întreagă figuraţie a scrisului, cu corespondenţe între corp şi elemente materiale ale scrisului, cu o componentă erotică sublimată (sau eufemizată): „O duc într-un colţ de casă./ Locul unde celelalte cărţi nu o să ne vadă. Nu o să îşi umfle cotoarele de gelozie./ Acolo voi scrie”.

Explorarea acesteia duce la indecizie, nu atît a identităţii, cît a opţiunii pentru una din ipostazele acesteia: „Trec prin locul în care am murit./ Eu, sau dragostea mea. Le-ncurc mereu”, la o combustie a corpului, la o reducţie progresivă a sa, consumîndu-se în scris, la fel cum, să zicem, Labiş se consuma în cîntec: „Părţi ale corpului meu.// Totul afară de mâna care scrie.// Care va continua să scrie mult după ce trupul/ meu va fi sorbit de un creier imens. Minunat”.

Scrisul devine compulsiv, concurează aprig cu fratele său cititul, absenţa sa provoacă sevraj, „Devin nervoasă, caut nod în papură, nemulţumită, nesătulă. Obosită ca după o noapte de dragoste”, interferează cu fiziologia, sau îşi capătă o fiziologie proprie: „Îmi simt bine nevoia. E viscerală şi mută. Surdă. Îi dau nume./ Sângele ţâşneşte din piept, voluntar, spre timpane şi uter”. Devine o tortură de sine, o explorare a limitelor proprii, o germinare a cuvîntului: „Mi-e frică. Am lăsat atât timp şi atâtea cuvinte ale altora – iubiţi, fireşte – să mă umple… Acum e gata. E timpul”.

Între planul biografic, al vieţii reale, şi cel al literaturii, între viaţă şi moarte nu există nicio fisură, ele comunică natural, împotriva tuturor piedicilor: „Nu mă pricep la despărţiri./ Nu mă pricep de loc.// Toţi morţii lumii sunt păstraţi în mine, ca-ntr-o agendă de telefon pentru lumea de dincolo./ Îi am pe toţi. Nu pot renunţa la nici unul./ Îi las acolo, laolaltă cu cei vii, deşi toţi preoţii mi-au explicat că nu e în legea firii.// Eu nu înţeleg. Îi caut mereu şi le trimit sms-uri clare. Ce curată e moartea mea lentă! Aud”.

Nu mă pot împiedica să mă gîndesc ce ar fi zis George Crăciun despre această carte, şi asta în afara faptului că, strict biografic, vorbim despre the next generation(ceea ce se vede şi din dedicaţii: Iova, Costi Stan, Ion Tudor Iovian, Mariana Marin). Corp şi literă. Scris şi citit. Ubicuitate spaţială şi temporală: „Cine crede că mă cunoaşte îmi ştie umărul. Cel stâng a purtat din tinereţe un rucsac negru pe el./ Dreptul mereu liber.// Pentru cărţile ce nu mai încăpeau în gura deschisă de un fermoar. Scria poate. Repede. Pe foile unei agende vechi de ceva ani.// Cine crede că mă ştie, vorbeşte la telefon puţin despre faptul că «nu mai exist nicăieri. Sunt, în sfârşit. Peste tot! peste lume. Ca un giulgiu ciudat de comparaţii extravagante. Mereu în căutarea prietenilor. Celor ce nu mai sunt decât la bibliotecă şi în agenda mea de telefon».// Sunt plină./ Schimb rucsacul”.

O fantasmă a literaturii ca loc final de întîlnire, ca lume de apoi, de fapt, singura care contează: „Numărul paginii, unde, într-o limbă universală şi ciudată, un scriitor pe cât de francez, pe atât de mort, a scris despre mine. […]/ Ropot de ploaie ce curăţă ochii prietenilor mei, scriitorii./ Adunaţi cuminţi, în bibliotecile lumii şi în sufrageria mea./ Locul de întâlnire al tuturor./ Pe o listă din ce în ce mai lungă a unui acatisier literar. «Tu eşti? Credeam că ai murit de mult!» Declaraţie de dragoste perfectă pentru un scriitor. La telefon”.

Scriere, scriitură, literatură devenind un calvar: „Scriitorii se nasc morţi. Ei urlă pe hârtie toată viaţa. Morţi urlători cu tone de pixuri goale şi foi galbene. Pline de cuvinte. Rânduri cu ştersături, adăogiri, reveniri. Puturoase de transpiraţie, sânge, lapte fermentat. Câteodată mir”.

Nu toate poemele sînt egale. Nici n-au cum să fie, mai ales că, din binomul trăire – tehnică a exprimării acesteia, autoarea alege fără ezitare primul termen: „Nimeni – îmi spun – nu a mai văzut/ Cu ochiul ăsta rotund/ Nu a ştiut mersul acesta/ Pe drumul unde nu ai nimic/ de pierdut”.

Poemul perfect devine, ca o metonimie a literaturii, „Locul unde totul se explică/ Devine clar/ Chiar şi/ Marile nedreptăţi ale lumii// Ajung să aibă o noimă”. Adică un sens. Un rost. Vorba poetului, altul din clubul celor dispăruţi dar prezenţi într-o ideală agendă, se cîntă rostirea lipsei de rost.

* Violeta Popa, XmatriX, „Alma Mater”, Bacău, 2014.