LECTURI PARALELE

Gabriela Chiciudean

Reîntoarcerea la zero*

În Notace deschide volumul Pornind de la zero, Cassian Maria Spiridon ne vorbeşte despre nevoia reîntoarcereii – întoarcere la punctul de plecare, revenire la starea iniţială. O ferindu-ne cîteva explicaţii referitoare la vechimea versurilor ce au fost prinse în volumul său de debut, poetul ne spune că poemele sale au fost prezentate la concursul de debut în poezie al Editurii Junimea din Iaşi în 1979, că volumul s-a aflat printre cele cinci volume cîştigătoare, doar că cenzura l-a „jumulit” pînă ce a rămas cu doar 18 pagini, printre care se numărau pagina de gardă şi cuprinsul. Abia după şase ani, în 1985, volumul a apărut la Editura Junimea, fragmentat, cu textele modificate, întîrziere datorată refuzului autorului de a scrie un poem cu teză, ne mărturiseşte acesta. Iată-ne, deci, în faţa unei reeditări necenzurate a cărţii Pornind de la zero, aşa cum a fost ea gîndită acum treizeci şi şase de ani, aşa cum a fost visată de poetul Cassian Maria Spiridon. În plus, ediţia din 2015 cuprinde, în paralel, textul cenzurat al ediţiei din 1985. În acest interval mare de timp, Cassian Maria Spiridon, directorul Editurii „Timpul” din Iaşi, a continuat să publice, însumînd pînă în prezent peste cincisprezece volume de versuri şi antologii, numeroase cărţi de critică literară, eseu, publicistică, interviuri, a fondat şi a condus reviste prestigioase, din care amintim doar „Timpul”, „Evenimentul zilei” sau „Convorbiri literare”, a obţinut numeroase premii literare. Şi, cum e normal, pentru o astfel de activitate, comentariile critice s-au înmulţit şi ele, referirile multiple la opera lui Cassian Maria Spiridon fiind prinse atît în reviste literare, cît şi în volume tematice.

Citind, acum, primul volum de poeme al lui Cassian Maria Spiridon, într-o variantă integrală, primul lucru ce ne izbeşte este mirosul de cocleală al utilajelor şi sculelor mecanice încinse şi al uleiului din marile hale de producţie, iz ce se face simţit la tot pasul şi care, uneori, apare şi în unele din volumele ulterioare, chiar dacă sfera mecanicii a fost schimbată cu ce a matematicii sau a astrologiei.

Deşi în poemele ulterioare ale poetului Cassian Maria Spiridon temele şi motivele abordate s-au diversificat, ni se pare interesantă urmărirea constantelor liricii poetului, de la prima lor manifestare în Pornind de la zero, spre Poeme în balans, lucru, de altfel, urmărit şi de alţi exegeţi ai poeziei lui Cassian Maria Spiridon. Temele şi motivele specifice liricii lui Cassian Maria Spiridon au fost mereu reluate şi redate din diferite puncte de vedere, din alte unghiuri, dar mereu însoţite de ironie şi predilecţia pentru filozofie, şi mereu situate în echilibru între viaţă şi a moarte.

Volumul Pornind de la zero este împărţit în trei secvenţe, fiecare cu un titlu distinct, inegale ca mărime, care cuprind deopotrivă poeme lungi şi dense şi poeme de mai scurtă respiraţie, cu construcţie simplă. Cele dense sînt alcătuite din părţi ale realului combinate cu elemente ale gîndirii detaşate. Semnificaţia textelor poate fi găsită în mesajul lor enigmatic, în constructul atent realizat al imaginilor verbale. Cele scurte au, în general, deschidere spre vis, spre reverie, sau descriu o stare sufletească tulbure. Poezia simplă ce alternează cu poemul greu, are un discurs ce nu nu este împodobit stilistic şi de multe ori conţine imagini apăsătoare din mediul muncitoresc al marilor uzine.

Cele trei părţi – Pornind de la zero, Leme la pierderea numelui, Alternanţa memoriei sau Viaţa continuă – sînt asemenea unei iniţieri, în care, pentru a ajunge la perfecţiune, eroul trebuie să sufere. Primul pas este coborîrea, catabaza urmată firesc, după purificarea sufletului, de anabază. Coborînd pînă la pierderea sinelui şi a numelui, poetul urcă înapoi spre viaţa care trebuie să continue.

Primul poem ce deschide volumul, Glăsuirea bufonului, este un strigăt al conştiinţei, împotriva vieţii, împotriva sistemului politic de atunci, subtilitate ce, iată, a scăpat cenzurii. Eul poetic se caută, doreşte să se cunoască, îşi ocupă trupul, dar se simte fără greutate, fără umbră, în jurul lui construindu-se „golul”. Singurătatea, tragismul fiinţei poetului care se simte neînţeles, care are senzaţia că scrie în van, dar şi starea de indiferenţă, încep încă de acum a-şi face loc în volum. Într-o atmosferă încărcată, sufletul e greu şi sub semnul glonţului, turnat special pentru a-i străpunge inima, şi a golului, umbra poetului e bolnavă. Umbra, a cărei manifestare este condiţionată de existenţa unei surse luminoase, este forma simbolică a raportului dintre Eu şi Celălalt. Poetul neatent şi-a tăiat umbra în firele de iarbă, a lovit-o de pietre, a rănit-o, şi doar în cer, urmată îndeaproape de suflet, ar mai putea să-şi afle liniştea. Şi totuşi, poetul neînţeles face primul pas, scrie versul. Orice s-ar întîmpla, „important e/ primul pas/ mîine vei afla uşa camerei/ smulsă” (Glăsuirea bufonului).

Poemul ce dă titlul volumului, Pornind de la zero, care se leagă de Glăsuirea bufonuluiprin motivul umbrei, pe care, de data acesta, şi-a ucis-o, cuprinde credinţa poetului în scrisul său, în destinul său, poet ce pleacă la drum cu încredere, curat, drept, fără teamă, indiferent de vreme, dar însoţit şi de o oarecare îngrijorare căci „pornind şi pornind/ într-o mie de sensuri/ – atîtea se pot întîmpla”. Acceptînd cunoaşterea, prin scrisul său doreşte să se ofere bucată cu bucată cititorilor, simţindu-se un Dyonisos sfîşiat de Bachante.

După acest prim pas, după ieşirea din sine spre lume, are loc o coborîrea simbolică ce se face în întuneric, eul poetic făcînd elogiul luminii şi al întunericului şi plimbîndu-se prin regnurile lumii asemenea lui Novalis în Imnurilesale către noapte.

Iubirea, dragostea, o temă sesizată de exegeţi în lirica lui Cassian Maria Spiridon, este marcată de prezenţa femeii, care apare de multe ori pe plajă, nisipul – reprezentare a instabilităţii – fiind un simbol mereu prezent în poemele lui Cassian Maria Spirodon. Încă din primele poeme, femeia este o prezenţă stranie, cu un rol bine determinat, ea apărînd în majoritatea cazurilor ca iubită tînără, goală, cu piele elastică (Poetul în patrie, Nesecat izvorul), sau ca muză ce provoacă imaginaţia poetului, ca mamă ce îşi creşte copiii (Poem uman) sau soră rănită de realitatea crudă ce-i sfîşie carnea (Peste pădure), dar mai ales apare imaginea femeii ce naşte prunci, imaginea fertilităţii (Cîntul X, Derulări, Sufocări), femeia ce dă viaţă omului, dar şi materiei (Sufocări), mergînd pînă la imaginea unei fiinţe autosuficiente sieşi (Cîntul IX).

În Poem închinat mamei mele, Maria Spiridon, autobiograficul, metamorfozat liric, se împleteşte cu revolta, nostalgia şi deznădejdea, sentimente generate de tragica imagine a rupturii, a desacralizării satului tradiţional, modernizarea însemnînd distrugere. După ce o parte din oamenii satului au migrat spre oraş, cei rămaşi, tot mai puţini, trăiesc în suferinţă, se îmbracă în zdrenţe şi capătă parcă imaginea unor stîlpi ai rezistenţei, nişte simboluri ale aşteptării întoarcerii celor dragi.

Imaginea vieţii obişnuite a omului/ muncitorului ce locuieşte într-un bloc, într-o localitate oarecare, cu străzi pustii, loc în care bărbaţii lucrează în schimburi iar femeile îşi cresc copiii sub privirile îndurătoare ale cerului, denotă un echilibru precar, rupt de scepticismul omului diferit care simte ostilitatea divinului, un necunoscut, totuşi, ce duce o viaţă anonimă, colorată în tonuri gri, un eu liric de o luciditate negativă generată de intuirea morţii ce se află mereu în preajma vieţii.

Coborîrea este dureroasă, imaginile coşmareşti prevestesc furtuni viitoare, cum este, de exemplu, cazul trandafirilor îngropaţi pentru iarnă care înfloresc, asta în vreme ce lumea îşi vede de mersul ei firesc şi o femeie întinde rufe la uscat. Coşmarescul apare şi în Perdele murdare, un poem în care imaginea terifiantă a lupilor atacatori, „o haită liliachie” asemeni movului murdar al perdelelor, trezeşte groaza. La fel de chinuitor este şi actul arderii hîrtiei pe care poetul a scris cuvinte interzise despre moarte, despre viaţă, despre iubire, despre frică. Şi pentru a-şi şterge urmele, cenuşa este băută de trei ori pe zi (Am scris un tratat).

A doua parte a volumului, Leme la pierderea numelui, cuprinde un singur poem, care în varianta din 1985 purta titlul Pierderea numelui. Este un şir de secvenţe poetice despre viaţa asemănată cu un mers sinuos, o cărare necunoscută.

La acest tip de poeme, exegetul Mircea Bârsilă observa un soi de „bolboroseală savantă” sau de „mişcare browniană”, ca în poezia ermetică a italienilor postmoderni. La fel se întîmplă şi în poemul Non plus ultra care conţine o sintaxă complexă, dar bine stăpînită de poet, discursul fiind bine controlat, imaginile rezultate aparţinînd concretului dar şi lumii simbolului. Secvenţele acestei părţi sînt marcate de moarte, care ridică probleme existenţiale, care provoacă durere şi neîmplinire. Moartea nu este văzută aici ca un dat, ca o trecere, ci este totală, poetul dorindu-şi extincţia: „de vei afla că am murit/ să nu-mi rosteşti numele/ să nu-mi gîndeşti sufletul/ cînd voi fi dat morţii/ să nu-mi cauţi imaginea (...)/ Oricum va fi mai mult ca tîrziul” ([* de vei afla că am murit...]).

Dar, cum e firesc, viaţa continuă, şi în volumul lui Cassian Maria Spiridon apare cîntul. Doar că întoarcerea, anabaza, nu oferă poetului ceea ce şi-a dorit, căci el a evoluat spiritual în vreme ce ceea ce a lăsat în urmă a rămas neschimbat, făcînd imposibilă integrarea. Dezamăgit, plin de dispreţ, constată că viaţa este doar o tîrfă după care alergi, este o „hulpavă fiară în libertate”. Neliniştea nu e doar a poetului ci şi a materiei, căci apa, „nesupusă/ sterilă”, nu mai vrea să ia forma vasului în care e turnară, declanşînd neliniştea vasului.

Căutarea paradisului pierdut sau a grădinii Hesperidelor, devine un motiv obsedant în această parte a creaţiei, tehnicizarea poemelor fiind şi ea necesară. Dincolo de ştiinţific, printre stele şi găuri negre, sufletul poetului e însetat de cuvîntul paradisului. Saltul în alt spaţiu, în istorie, în alt spaţiu geografic, în alt timp, în lumea închipuirilor, are valoare compensatorie, pare a fi o reacţie de apărare în faţa singurătăţii, a nesiguranţei existenţiale.

În ultima parte lumea oamenilor care muncesc „înstrăinaţi de fiinţă şi raţiunea ei” (Prim plan sau Alternanţa memoriei) e tot mai clar conturată. Elementele tehnicului inundă poemul. Tuburi flexibile, moloz, şuruburi, piuliţe, şaibe, cuie, angrenaje, rotiţe, benzi rulante, concasoare, iată doar cîteva elemente ce însoţesc omul, totdeauna singur, care are „un cerc roşu/ desenat (acolo unde se află inima)”, ce însoţesc sufletul în balansul lui între viaţă şi moarte: „mi se cere să mor/ şi să nu mor/ mi se cere să trăiesc/ şi să nu trăiesc/ mi se cere să stau/ şi să nu stau” (Alte sufocări).

Dintre alte simboluri prezente în volumul de debut al lui Cassian Maria Spiridon, simboluri devenite constante ale operei ulterioare, mai amintim marea, care cu vuietul valurilor accentuează senzaţia depărtării, zădărnicia ajungeri la un ţărm, şi nisipul, de care am mai amintit, ce semnifică instabilitatea prin curgere, dînd senzaţia de imposibilitate de a schimba ceva, senzaţie marcată, la rîndul ei, de o luciditate care agresează.

Iată cum ironia, înălţarea, coborîrea, contemplaţia, revolta, melancolia, nostalgia, deznădejdea, singurătatea, tragismul fiinţei, memoria biografică, accentele sociale, culoarea roşie, certitudinea morţii, iubirea ca antidot al morţii, mîntuirea prin suferinţă, frînturi din imagini apocaliptice, cuvîntul folosit pe post de armă, cuvîntul care atacă şi care nu se apără, toate însoţesc poetul în îndîrjirea lui de a merge înainte, chiar dacă nu se întrevede niciunde izbînda. El izbeşte mereu porţile zădărniciei, asemenea berbecului: „Dă-i înainte/ loveşte/ porţile sînt ferecate/ (...) dă-i înainte/ – ca orice om care scrie/ stau şi privesc/ în pustie/ pe gînduri/ grea meserie aceasta/ (...) oricum/ fruntea va plesni” (*** [ cu luciditate şi încrîncenare...]).

Cassian Maria Spiridon considera cîndva că primul său volum nu îl mai reprezintă, şi, probabil, neputînd să renunţe pur şi simplu la el, fiind începutul de drum, punctul zero în evoluţia spre infinit, poate, a simţit nevoia de a-i reda înfăţişarea iniţială, aşa cum a fost gîndit atunci, fără marca brutală a cenzurii comuniste. Republicîndu- l, poemele nu fac decît să confirme valoarea lirică a lui Cassian Maria Spiridon, căci constantele operei s-au fixat încă din primul volum, s-au menţinut, s-au adîncit, s-au stabilizat înspre a deveni metafore obsedante în sens mauronian.

* Cassian Maria Spiridon, Pornind de la zero, ediţie necenzurată a cărţii de debut, apărută în 1985, Bistriţa, Editura „Charmides”, 2015 s.a.