LECTURI PARALELE

Petru M. Haş

Ce mai faci, nordule?*

O iubesc pe Lucia Cuciureanu din solidaritate de breaslă, ea a trudit în calitate de profesoară, urmând în felul său pilda respectabilului său tată. Am văzut-o prima dată pe vreme de ploaie, îmbrăcată în negru, şi era cu adevărat frumoasă. Nici nu-mi trecea prin cap că va deveni eseistă. Asta a stricat totul, a şters frumuseţea. Vorba lui Camil Petrescu: acuma toţi românii sunt eseişti, după ce boier Alecsandri spusese că „Românul e născut poet?” Acuma, ce să credem noi, iubiţi pensionari, este domnişoara eseistă, este poetă? Pentru că a editat recent o carte de versuri, de distanţă relativă, numai o sută de kilometri mai la nord. Acuma e moartă după nord, alteori căuta plante de leac.

Nu e uşor lucru să te naşti la Covăsânţ, să locuieşti lângă gara Arad şi să fii membră a U.S.R. Să debutezi în „Orizont”. Să scrie despre tine Nicolau şi Soviany, cum „că o asemenea poezie ar putea plictisi lectorul”, „hotărâtă să lichefieze orice” ş.a.m.d. Mai problematică ar fi acea „derută existenţială”. Dar acuma, Doamne, lumea umană se simte al naibii de bine aşa, derutată un pic.

Eseista a editat cărţi bine primite: Palimpsest (2000); Miscelanea (2001); Drept în inimă (2008); Leac şi miere (2008) (aceasta ne duce cu gândul la un poet care plănuia asasinate care nu i-au ieşit); Alchimia lecturii (2009). Autoarea a lucrat până aici cu prestigioasa editură „Mirador”.

În 2013 a publicat la o editură anonimă, „Tracus Arte”, o culegere de „poeme” care omagiază inundaţiile: Lasă apa să curgă.

Profesoară eminentă, eseistă traductibilă şi poetă discutabilă, cu tot Nicolaul şi Soviani săi, a mai scris despre domnişoara Cuciureanu şi distinsul meu interlocutor literar, Gheorghe Mocuţa: „Viaţa, trăirile ei sublimate nu sunt decât un mod de a citi literatura, în extaz. Un alt fel de viaţă.” Iată că, pentru unii, Lucia este extatică.

Acuma parcurgem „o sută de kilometri” pe jos. Basmele nu se scriu, ele se spun, sunt specie orală; basmele scrise sunt inepţii, ca în textul am chiulit de la şedinţă cu florăresele: „voi scrie un basm”.

Poeta noastră e om, fiinţă comunicantă. Dar nu cântă: „ mă bucur că încheietura ta nu e albastră/ şi că// ai dreptate/ n-am principii/ sunt amnezică la viaţă”. Amnezică, dar femeie! Că nu vede: „de fapt, nici nu văd”, n-ar fi nicio problemă, deoarece nu-i bine să vezi prea multe, că pe urmă te poţi întrista văzând chestia asta care pluteşte.

Adeseori eseista întrerupe lectura: „Nu am citit până la capăt”, deoarece chestia poate fi nasoală şi se poate anunţa o situaţie dată naibii, cu braţe şi ţigări: „filmul acela/ cu bărbaţi/ care sting ţigări pe braţe...”

Până una-alta, poezia devine un fel de buletin medical intim: „am insomnii şi lipsă de calciu”. Cartea are câteva capitole bine precizate: Capitolul 1. lucruri; Capitolul 2. Alexandra; Capitolul 3. emil & aglaia; Capitolul 4. nord. „Nordul” i se trage de la Crăciun, că s-a născut la 25 decembrie. Ca să vezi! Ca Ioan Alexandru.

Nu lipsesc elementele de istorie a filosofiei, în absenţa cărora n-am fi aflat că noica avea brichetă, iar cioran avea un măgar. Ne îndoim însă că îi înţelege pe indieni, deşi susţine că da: „îi înţeleg pe indieni” (fişă de protecţia muncii la jocurile de artificii). Dar aşa este lumea, snoabă, consumă poveşti cu „lanternă”.

L. Cuciureanu are şi alte merite literare: conduce un cenaclu. În cadrul acestei activităţi am auzit că i-ar fi dus pe unii stihuitori arădeni pe tărâmuri îndepărtate: la Lugoj şi la Nădlac.

*Lucia Cuciureanu, o sută de kilometri mai la nord, „casa de pariuri literare”, 2015