LECTURI PARALELE

Horia Ungureanu

Pawel Huelle sau arta povestirii*

Prozatorul polonez Pawel Huelle s-a născut în data de 10 septembrie 1957, la Gdansk, oraş care va deveni mai apoi „eroul” multora dintre scrierile sale. După absolvirea facultăţii de filozofie, devine profesor şi predă cursuri nu numai în stricta sa specialitate, ci şi de literatură şi istorie. O vreme a lucrat în serviciul de presă al Sindicatului Solidaritatea, iar între anii 1994-1999 a fost director al Televiziunii Publice din Polonia. A debu tat editorial la vârsta de 30 de ani, cu volumul WeiserDawidek.

Două dintre cărţile lui Pawel Huelle au fost traduse şi în limba română: romanul Mercedes-Benz,în 2004 şi volumul de povestiri Eram singur şi fericit,în 2014, ambele cărţi apărute la editura Polirom şi traduse de Radoslawa Janowska-Lascar şi Mihaela Cornelia Fiscutean.

Romanul Mercedes-Benz, conceput ca o lungă scrisoare adresată lui Bohumil Hrabal, cel care avea să „zboare” de la etajul al cincilea al spitalului „de pe strada Bulowska” şi ale cărui cărţi i-au ajutat pe tinerii polonezi (şi nu numai) să supravieşuiască anilor grei ai comunismului, a fost scris (după cum chiar autorul mărturiseşte) dintr-o răsuflare, fără nicio grijă faţă de semnele de punctuaţie, ba chiar fără a recurge la ele, singurele care apar, totuşi, în volum, fiind puse nu de prozator, ci de cei care s-au ocupat de editarea cărţii. El a intenţionat astfel să aducă un omagiu stilului lui Bohumil Hrabal, cel care practicase un soi de „scriere automată” şi în cuvintele căruia „stăteau mereu în aşteptare eleganţa lui Mozart, forţa lui Beethoven şi melancolia lui Chopin”. O carte despre prezent şi trecut, în egală măsură, tristă şi comică în acelaşi timp, în care timpul face „bucle neaşteptate” de-a lungul lecţiilor de şofat petrecute alături de domnişoara Ciwle, în „Fieţelul” ei. Un roman alcătuit din „superbe fraze lungi, legate ca nişte panglici în copacul sfânt al dervişilor”.

O paranteză: Elisza, soţia lui Hrabal (căreia el îi spunea Pipsi) pleca în fiecare dimineaţă la serviciu (spăla vase într-un hotel), iar Bohumir rămînea acasă să scrie. Numai că, după plecarea soţiei, el se ducea la birt să bea cu prietenii şi la ora trei era deja beat. Atunci îşi dădea seama că se apropie timpul întoarcerii soţiei şi o lua grăbit spre casă, se aşeza la maşina de scris şi începea să scrie furibund, fără pauze, fără niciun interes faţă de semnele de punctuaţie, spre mulţumirea soţiei care îl vedea lucrând. Aşa s-a născut, mărturiseşte Pawel Huelle, „scrierea automată” a lui Bohumil Hrabal.

Volumul Eram singur şi fericit este alcătuit din opt povestiri depănate de acelaşi personaj, care este, la început, copil, apoi adolescent şi, în final, desigur, matur şi căsătorit. O construcţie literară evidentă. Cartea este, în fapt, un splendid pretext pentru săvârşirea actului misterios al întoarcerii în timp, în acea mitică parte a vieţii care este copilăria, un pretext pentru a readuce în prim-plan întâmplări şi figuri din trecut (bunici, părinţi, vecini, prieteni) într-o încercare aproape dramatică, nostalgică, în orice caz, de a-şi retrăi şi explica „anii de început”.

„Copilăria este o epocă de aur în care totul este posibil”. Chiar şi să fii singur şi fericit. Spre deosebire de adult, copilul ştie că totul este posibil. Pentru el, „lumea este o promisiune frumoasă”. Laitmotivul întregii cărţi este chiar acesta, să fii singur şi, totuşi, să te simţi fericit. Deşi în jurul copilului sau al adolescentului se petrec evenimente neplăcute (tatăl rămâne fără serviciu, mama îi urăşte pe nemţi, tata, pe sovietici, mişcarea anticomunistă a fost înăbuşită în sânge, proprietăţile sunt confiscate de comunişti, mulţi oameni sunt duşi în lagăre în URSS, la muncă forţată) el se simte fericit pentru că este liber. „Călcam prin bălţi ca Dumnezeu aplecat deasupra lumii”, mărturiseşte copilul care lansa la apă (de fapt, în rigolele pline cu apa de ploaie) vase celebre precum Santa Maria, Magellan, Căpitanul Grant, Nautilus sau Trinidad (nume care „exprima un dor nedefinit de căldura mărilor tropicale, de strălucirea aurului spaniol, precum şi de aroma mandarinelor, care ajungeau la câţiva ani în oraş, înainte de Crăciun”) şi, deşi singur, ca Dumnezeu Unicul, se simţea fericit.

Când copilul lansa la apă celebrele vase, era singur şi fericit, iar părintele său se simţea la fel, adică singur, dar nu fericit. Fusese dat afară de la şantierul naval (pentru că nu a vrut să certifice cu propria semnătură o piesă făcută în grabă şi prost –arborele cotit-), devine măturător în gară, este dat afară şi de aici şi, pentru a aduce totuşi un ban în casă, se apucă de cules melci „Eram aşadar singuri, dar fiecare în felul său. El, în vesta portocalie, aceeaşi pe care o purtau gunoierii, schiţa cu măturoiul pe peron schemele pistoanelor, ieşirile supapelor, arborii cotiţi, iar eu, deasupra pârâului format de ploaie, călătoream până la capătul lumii”.

Pawel Huelle mărturisea într-un interviu că în literatură nu politica este importantă, ci importante sunt situaţiile umane cu valoare universală: naşterea, iubirea, moartea. Ce este povestirea dacă nu un act arhaic care i-a legat şi îi leagă încă pe oameni? Într-o povestire important nu este ce spui, ci cum spui

Este surprinzător cât de mult se aseamănă istoriile fostelor state comuniste, mai ales în ceea ce priveşte comportamentul oamenilor faţă de autorităţi şi mizeriile îndurate de ei: naţionalizarea caselor (în povestirea Mutarea, doamna Greta Hoffman stă într-o singură cameră, în propria casă ocupată de chiriaşi, vorbeşte singură şi cântă la pian), un oarecare domn Gorsky confecţionează diverse obiecte din materialele furate de la şantierul naval, iar domnul Kaspar sacrifică ilegal un porc (în Masa), vărul Lucian a tăiat lemne într-un lagăr sovietic, iar mătuşa Ida a spart pietre dincolo de Ural (în Gute Luiza), partizanii anticomunişti au fost împuşcaţi, închişi sau deportaţi în Siberia (în Minunea) şi aşa mai departe.

Copilul povestitor este fascinat de trecut, de obiectele care au legătură cu acesta, care îl pot defini sau explica în vreun fel. În „Mutarea”, este atras irezistibil de Marea Cameră, încăperea în care cântă la pian doamna Greta. Intrând pe furiş în încăpere, vede pe pereţi tablouri întunecate şi foarte vechi, pianul cu inscripţia Gerhard Richter und Sohnen. Danzig 1932, rânduri de volume groase, cu cotoare aurite, pe rafturile bibliotecii, păsări împăiate, o viperă într-un borcan cu lichid, o colecţie de pipe şi ciubuce de porţelan. Apoi doamna Hoffman se aşază la pian şi începe să cânte şi să explice fragmente din diferite opere, iar copilul ascultă „îmbujorat” de emoţie pînă când în cameră intră pe nevăzute tatăl, care asistă vrăjit şi el de muzica pe care o aude, de scena pe care o vede în Marea Cameră a doamnei Foffman: „ea a plecată la pian, iar eu, ca hipnotizat, uitându-mă la ea sau la degetele ei”.

Venirea bunicului Antoni este un bun prilej pentru ca mama să pregătească masa „ca înainte de război: faţa de masă albă, supa în vas de porţelan, şi nu ca în fiecare zi, în oală, după felul doi, compotul de rigoare şi desertul; iar pe masă, într-o vază de cristal, neapărat buchetul de trandafiri”. Şi asta „tocmai ca totul să arate ca înainte, ca timpul să se întoarcă pentru o clipă, astfel încât nimic să nu amintească despre ceea ce se desfăşura dincolo de ferestrele locuinţei noastre”. Toate acele lucruri, tot acel ritual reprezentând „nu doar un simbol al trecutului, ci şi o provocare aruncată timpului prezent”, realităţilor zilei, din care pare să fi dispărut ce era mai de preţ: onoarea şi stima de sine.

Dar, ceea ce impresionează în mod deosebit la lecturarea acestei cărţi este extraordinara disponibilitate stilistică a lui Pawel Huelle, ştiinţa şi uşurinţa cu care face „buclele”, voltele întoarcerilor în timp, ducându-ne acolo unde vrea el, aşezându-ne înaintea ochilor minţii personaje, situaţii şi denumiri din trecut, pentru care pare a avea un adevărat cult. „Şi deodată, parcă la atingerea unei mâini invizibile, iţele timpului au început să se întrepătrundă în aerul dilatat al coşmeliei din lemn, iar interiorul întunecat al prăvăliei s-a încărcat cu aromă de cafea, scorţişoară, ghimbir, nucşoară, cuişoare şi de vin de Moselle, iar domnul Kosterke îşi recăpătase piciorul adevărat şi stătea după tejgheaua lucioasă din lemn de stejar, trăgând din ţigara marca Vineta din Danziger Tabak-Monopol Aktiengesellschaft, în timp ce tata, de partea cealaltă a tejghelei, fuma o ţigaretă Okassa Zarotto, cumpărată din depozitul Kummer, de la Poarta Verde, fuma aşadar ţigareta de la fabrica Halpaus din Breslau, întrebându-l pe domnul Kosterke „Şi cum vă merg afacerile?” (...) Tata învârtea cutia de culoarea nisipului, cu chipul unei femei frumoase, care îl privea; braţul ei dezvelit, profilul ei clasic şi arcurile sprâncenelor, precum şi cârlionţii părului negru prinşi cu o floare de orhidee, erau ca o boare misterioasă şi seducătoare a Levantului. (...) Când domnul Kosterke povestea cu furie despre social –democraţii bătuţi în timpul unei adunări de către cămăşile brune şi despre creştin-democraţii întemniţaţi, când spunea abia şoptit că vin vremuri grele pentru evrei şi polonezi şi pentru toţi oamenii cumsecade, tata sorbea din ochi profilul grec al femeii, gâtul subţire şi obrajii fini, ca şi cum medalionul cu chipul ei nu era imprimat pe cutia de culoarea nisipului Okassa Zarotto, ci ar fi fost o miniatură a lui Mehoffer, aceeaşi care atârna în apartamentul lvovian de pe strada Ujejski, deasupra biroului străbunicului Tadeusz, reprezentând-o pe soţia lui, moartă de tânără, din familia maghiară Szegedi”.

Latura fantastică a prozei lui Pawel Huelle se manifestă cu prisosinţă în „Melcii, bălţile, ploaia...”, în care, ajutându-şi tatăl să culeagă melci, copilul asistă la misteriosul marş al acestora, la ciudata deplasare a cohortelor de fiinţe „melcoase” spre uriaşa stâncă în formă de lacrimă, aşezată în vârful colinei, pe care încearcă zadarnic să o escaladeze, dar mai ales în povestirea intitulată „Unchiul Henryk”. Băiatul, adolescent acum, îl însoţeşte pe unchiul său în munţi la schi, cei doi sunt prinşi de furtună, se rătăcesc şi nimeresc într-o localitate stranie, în care locuitorii îşi rezolvă disputele recurgând la luptele de cocoşi: al cărui cocoş învinge, de partea aceluia să fie dreptatea, arbitrii luptelor fiind primii străini care intră în localitatea aceea, numită, aveau să afle, Câmpu' Frumos. Unchiul primeşte un cronometru de argint pentru a măsura timpul luptei, bătălie care se termină cu moartea ambilor nefericiţi combatanţi. La sfârşit, unchiul Henryk pune cronometrul în buzunar şi, a doua zi, îndrumaţi de săteni, îşi găsesc drumul spre casă. Dar, după câteva luni, vrând să meargă din nou în satul acela, cei doi nu-l mai găsesc, pe locul unde ar fi trebuit să fie localitatea nu găsesc decît un măr sălbăticit. „Poate că oraşul nostru s-a îmbogăţit cu doi nebuni: tu şi cu mine”, a spus unchiul Henryk, care ţinea însă în mână cronometrul de argint primit în noaptea aceea de pomină de la săteanul Mateusz.

Pentru Pawel Huelle literatura nu este o evadare. Eu nu am vrut niciodată să fug, mărturiseşte într-un interviu. Prozatorul polonez crede că viaţa oamenilor simpli, care au trăit clipe grele în perioada comunistă, care au fost aruncaţi de sistem la marginea societăţii, merită să fie povestită, să fie transpusă într-o formă literară. Şi el tocmai asta face în acest splendid volum care demonstrează cât de adevărat este unul dintre crezurile prozatorului: „Uneori, în viaţă, câştigă cei răi. Dar asta nu trebuie să ne facă nihilişti, că trebuie să ne supunem, să ne resemnăm. Istoria Poloniei ne arată că istoria, uneori, poate fi îngrozitoare, dar trebuie să te ridici şi să lupţi”.

*Pawel Huelle, Eram singur şi fericit, Editura „Polirom”, 2014