LECTURI PARALELE

Lucia Cuciureanu

Când marea lentilă te ia prin surprindere*

E un moment interesant atunci când un poet îşi demască propria selecţie de texte. Un fel de treieriş în arşiţă, unde, mai întâi şi mai întâi, sunt culeşi macii din lan. Avertizaţi minimal (pe una dintre manşetele cărţii) despre ce şi cum, descoperim schiţa lomografică a unui drum diafan, la început uşor adolescentin, mai apoi profund, aproape matern („e dragoste, dragoste”).

Nu ştiu ce legătură ar putea fi între această antologie şi lansarea volumului Poezia – operă poetică finalizată şi imposibil de reluat. Una intimă, probabil, cunoscătorii pot interpreta mai uşor, eu am, însă, avantajul de a-l fi auzit pe Mircea Cărtărescu la Arad vorbind despre hotărârea sa, aceea că a terminat capitolul poezie din viaţa sa.

Poză retuşată (2000) este volumul publicat în urma câştigării unui concurs de debut la „Cartea Românească”, volum în care îndulceşte cruzimea vieţii, angoasele neîmplinirilor, folosindu-se de extracte din plante nemaiau­zite, de poveşti cu un fior frânt exact în momentele de depresie, completate cu scene tandre, duioase, dintre doi iubiţi, mai mult sau mai puţini reali. Uneori, Ioana Nicolaie ajunge în Ţara minunilor devenind Alice.

Îi plac poveştile, fanteziile decente, e­xact cum lui Platon îi plăcea să-şi transmită poveţele prin întâmplări/ experimente (ve­zi Banchetul). Şi aici, nu vă ascund, Platon avea cel mai performant sistem de educaţie definit prin poveste, tâlc, discuţie, apoi teoretizare. Cochetăria, cum altfel decât inocentă, aproape genetică, e o stare eminamente feminină. Iată Banderolă roşie, o mostră de fior, delicateţe, despereche­re, crudă şi sinceră (de la p.54): „Mă ur­­­­măresc în cizmele prea mari/ ca într-un bol cu terciuri căptuşit/ acolo, lângă sobă,/ printre bocanci şi pisici dormind în cuptor/ acolo, printre pere răscoapte/ şi cartofi pe care-i tot curăţ/ peste inima fiartă a dovlecilor,/ peste sânii veştejiţi ai guliilor// mă urmăresc în fuste plisate,/ aluatul s-a întărit şi tăiţeii sunt gata,/ crestele găinilor se mai zbat în surcele// îmi pun până la genunchi şosetele roşii,/ şosetele desperecheate,/ adăpostindu-mă de loviturile grele,/ de sângele şiroind pe faţă,/ în timp ce hăinuţele-mi tot ard între straturi/ cu flori de vinete şi castraveţi,/ cu bătături umilind rădăcinile încă.”

Sintagma „abandon de rugină” din Îndepărtate, p. 57, mi se pare ok, nu e genialitate, e mai grav, e normalitate. Einstein spunea că suma normalităţilor e mustaţa lui genială. Să nu uităm de Întoarcerea, p. 70, un poem amplu, săgetător din cauza amintirilor ce tot revin – Fetiţa aceea [...] – o poveste despre acasă, despre zî de zî, ar meri­ta reprodus integral. Mi-a plăcut şi o altă chestie: „Ioana se crede/ credea celtă. Nu, nu eşti celtă, eşti cam ce scrii în Se poate, p. 97: „dacă poezia-i doar dezlânare,/ în abisul ei nu te pierde!// e făcut pentru mine/ cu tristeţile mele,// e făcut pentru mine/ cu spumoasele mele confuzii...”

Aţi văzut ce uşor am făcut trecerea de la Poză retuşatăla Nordul? Pe nerăsuflate.

Credinţă din 2003, vine „hăpăind cerul ”, şi, pe cuvânt, parcă îl vedeam pe Traian T. Coşovei bând bere: „ce podiş străbătut de feţe nevrotice...” (Iată-mă, p.134). Cumva, iată maturizarea „ca o adormire de bondari leneşi...” (Coşarca, p.138).

În puţine cazuri te poţi apropia de un poet pe măsură ce-i citeşti textele. Aţi observat că am început cu ideea că Ioana Nicolaie e poet. Mai apoi i-am spus Ioana. Acum spun ceva foarte clar: Ioana e poetă. Apropierea aceasta s-a produs poate şi din cauza unei solidarităţi femi­nine, greu de înţeles de către bărbaţi, dar nu imposibil. M-a cucerit când a început să sufere: „Noi nu ne pricepeam unii pe alţii/ [...] cu spasme căutam ceasul acela/ care să sfarme pojghiţele [...]” p.143.

Urmează exploziv un „Jurnal: 1986 ”, unde scrie aşa: „Eu ştiu că nu mă pot mândri cu nimic,/ minciunile lor ca nişte balonaşe/ fac poc înainte să-mi înfăşoare auzul/ în cordeluţe usturătoare [...]” (Eu ştiu, p.157). Este o strategie inteligentă. După firescul „şi toată alergătura mea” din planurile post-decembriste, ne spune acum: „[...] iată-mă ajunsă acasă din nou,/ voi face curat,/ voi curăţa găleţi de cartofi/ şi plita va sfârâi rotiţe untoase/ în amiezile ştiute şi răbdătoare/ în care mereu mai e ceva de făcut [...]” (Şi cât, p.161). Urmează întrebări, alegorii, crezuri, teorii despre timp, despre viaţă („oare mi-a mai rămas timp?/ oare curăţia zilei se va adânci în obraji/ ca nişte izvoare de tină?” – După ore,p.169). La început n-am înţeles victimizarea din textul Azi,p.183: „Ieri a fost ultima zi din 1986. La noi nu vin colindători de Anul Nou, pe noi nu ne încearcă nimeni. Pentru că noi nu suntem ca toţi ceilalţi, a zis odată mama. Pentru că suntem nişte blestemaţi, a zis altcineva.” Mi-am dat seama repede că felurile în care se poate manifesta curajul, îndârjit şi puternic, feminin, dar ferm, are resorturi intime şi experienţe dure greu de imaginat.

Am trecut cu rezerve la Autoimun(2013), asta doar pentru că în Jurnal: 1986 era un registru prea grav şi, în sine, o scriere verosimilă, viguroasă şi pătrunzătoare. („[...] m-am ruşinat în ursoane istovite,/ în rochii subţiri cu surâs de zăpadă,/ în espadrile din sâmburi gata crăpaţi [...]” ). Graţios, cu ridicări din sprâncene, dar am trecut. Am ajuns la Treizeci şi cinci, p.231: „A trecut o parte din viaţă/ Cerul e un fel de manşetă/ Din care plouă cu nasturi [...] ”. Probabil nu e potrivit să mărturisesc faptul că Autoimun m-a dus într-o mică depresie (şi aici Ioana ar trebui să se bucure de acest efect): nu mă mai interesează tinereţea de la treizeci şi cinci de ani pentru că toţi peţitorii mei de atunci sunt la altă şcoală.

Am citit cu înfiorare fişele (care sunt incluse şi în Mătuşa şi în Album). Despre boală, teamă, luptă interioară, despre cum se vede lumea total diferit din cauza lentilei şi a fulgerului care tocmai s-a produs, rezultând o imagine a momentului, pe cât de clară, pe atât de încâlcită şi diformă: „Aerul e cosmosul peştilor/ A zis Gabriel, băieţelul,/ Şi cosmosul meu este boala [...]” (Fişă 2: Aerul,p. 244 ). V-am bombardat cu citate. Acesta e penultimul: „Sfârşitul brusc e mai rău/ ca un sfârşit” (Sfârşitul, p.269).

În loc de final: „Dacă aş fi o floare/ Aş alege să fiu gălbenea”/ A spus Gabriel într-o compunere. […]” (Dacă, p.305).

Nu, n-aş da nimănui această carte. N-o dau nimănui, e o carte sensibilă, nefardată, aşa cum îi stă bine unei femei adevărate. Şi căreia i-a fost greu la treieriş.

* Ioana Nicolaie, Lomografii, Editura „Humanitas”, 2015, 318 p.