LECTURI PARALELE
Eugen Dorcescu
„Viaţa între zero şi unu”*
În toamna anului trecut, doamna Nina Ceranu a publicat un nou roman (dedicat, într-un nobil şi cald elan de camaraderie, Olimpiei Berca), cu un titlu enigmatic şi incitant: Viaţa între zero şi unu. Ce vrea să ne spună acest titlu original, frapant, provocator? Din câte cred, şi cum probează textul, el dă definiţia ontologică a temei, a arhitemei: viaţa între absenţă şi prezenţă infimă, viaţa nedesăvârşită, în curs de constituire, incompletă, poate chiar strivită, cvasi-anulată. Viaţa în primele clipe ale genezei, dacă nu cumva chiar, paradoxal, viaţa pregenezică. Altfel zis, viaţa nimicită, mai întâi, aproape cu desăvârşire, şi încercând, apoi, să redevină, cât de cât, ce a fost. Aşadar, încă de la începutul acestui modest comentariu, care, cum declar mereu, nu are nici o pretenţie de exhaustivitate, necum de exclusivitate, care e numai şi numai comentariul meu, întrucât eu nu reprezint pe nimeni şi vorbesc, întotdeauna, doar în nume propriu, încă de la debutul prezentelor note, îl îndemn pe eventualul cititor al romanului să ia seama la titlu, să reflecteze la înţelesurile lui. N-ar strica să se informeze, fie şi sumar, asupra istoriei lui „zero” în cultura, şi în gândirea, europeană… Fiindcă Viaţa între zero şi unu nu e o carte oarecare…
Dar să trecem mai departe, dincolo de titlu.
Locul acţiunii: un „ghetou”, un număr de barăci, în care au fost cazaţi, de-a valma, în condiţii mai mult (sau mai puţin?, sinonimia contextuală a contrariilor) decât precare, tot felul de inşi, familişti ori celibatari, veniţi, de pretutindeni, să muncească într-un mare oraş, să contribuie la edificarea socialismului.
Timpul: primii ani de plămădire în România a noii societăţi (multilateral dezvoltate).
Meritul istorico-literar al romanului (şi, evident, al autoarei), merit asupra căruia insist, este dezideologizarea unei teme (construirea socialismului), a unei teme intens, maniacal, ideologizate, după o schemă polară. Se ştie: punerea la cale (şi pe roate) a noi orânduiri a fost fie ridicată în slăvi, fie coborâtă în infern. Or, doamna Nina Ceranu, ca un scriitor profesionist ce este, abordează subiectul, dar nu ia atitudine, nu elogiază, nu condamnă, nu pledează pro sau contra, nu idealizează, nu înfierează. Conştiinţa scriitoricească a prozatoarei eliberează enunţul de propagandă şi îl aduce în literatură. Configurează replica artistică a unei lumi şi a unor vremuri. Converteşte politicul în uman şi estetic, după o metodă (manieră) realistă, poate chiar, pe alocuri, naturalistă. Îl lasă pe cititor să constate şi să extragă el anumite concluzii, nu se grăbeşte să-l îndoctrineze, să-l convingă, vociferând, de cutare sau cutare adevăr, ori pseudoadevăr. Ca urmare, forţa persuasivă a discursului are de câştigat, sporeşte considerabil.
Trebuie remarcat, apoi, că, spre a evoca emergenţa comunizării, autoarea nu încearcă elaborarea unei fresce, nu lucrează la scară mare, ci propune douămodele complementare, corespunzând celor două momente implicate în procesul de ansamblu, anume:
— distrugerea lumii vechi, sintetizată de ştergerea bătrânei Orşove de pe faţa pământului.
Iată:
„— Voiam să vă întreb, nu veniţi să vedeţi cum moare o lume (subl. n., ED)?! Şi pe urmă să mai stăm de vorbă, dacă…
— Ce lume, frate? Mă faci curios.
— Oraşul, tovarăşe. Casele. Stau câinii pe lângă ziduri şi urlă. Zi şi noapte. Nu pleacă de-acolo. În prima zi n-am putut să rămân la filmări, cu toate ameninţările plutonierului. De milă şi de revoltă. Intrase tancul într-o casă, din care proprietara, o femeie în vârstă, nu se lăsa dusă. Se trezise în ea o aşa mare durere, şi-o ură, că n-o puteau urni din loc, dar eu zic că înnebunise, că au trebuit s-o ia legată, ca pe ucigaşi, Credeţi?
— Te cred, că doar n-ai de ce să mă minţi…” (p. 354).
(Mai era nevoie de vreo intervenţie, de vreo glosă a prozatoarei?)
— construirea lumii noi, cuprinsă, in nuce, cu toate ale sale, în amintitul ghetou.
Iată-l şi pe acesta:
„Ghetoul, luat în sine, o plombă consistentă – nu ca suprafaţă, în aria oraşului, ci mai mult ca supraaglomerare umană –, un cuprins mai mic, tangent cu alte cercuri, concentrice cu inelul mare al Cetăţii –, era un grup de patru construcţii, poate de mărimea unor hambare de avioane, parcă o idee mai joase, dar porţionate în dormitoare pentru burlacii veniţi pe şantiere pentru calificare la locul de muncă… La umbra acestor barăci nu te puteai răcori. În patrulaterul aşezământului nu puteai distinge clar anotimpurile, pentru că nu aveai pe ce deschide ochii, decât pe cenuşiul betonului armat, pătat ici şi colo cu flori informe de igrasie…” (p. 22-23).
(Şi aici, evident, orice imixtiune, orice pledoarie ar fi fost nu doar superflue, ci de-a dreptul dăunătoare).
Densitatea, complexitatea şi profunzimea acestei cărţi, pe parcursul căreia se desfăşoară, într-o interferenţă multiplă, nenumărate biografii, îndeamnă, mai întâi la o lectură antropologică şi sociologică. Vectorul unei atare abordări este încercarea instinctivă a indivizilor separaţi de a deveni grup, şi agrupului, a aglomerării, de a deveni comunitate. Masaţi într-un spaţiu restrâns, înconjuraţi, în proximitate, de gospodării mai aşezate, cu proprietari rezervaţi faţă de aceşti intruşi, dar dispuşi, totuşi, la minime relaţii, iar, mai la distanţă, de oraşul reticent, aproape ostil, locatarii ghetoului fac eforturi de a fi ceea ce ar trebui să fie – fiinţe sociale. Izolarea lor nu trebuie să ne mire. Ghetoul este un model miniatural al noii societăţi, al unei societăţi care a întreprins, prin voinţa diriguitorilor, tot ce s-a putut spre a se rupe de restul lumii.
Dinamismul, tendinţa, aspiraţia individ – grup – comunitate îmbracă trei forme. Mai întâi, una anterogradă, altfel spus, schiţarea unor coagulări ad-hoc, pasagere, care, evident, o dată pretextul stins, eşuează. Unul dintre motivele (de altfel, tradiţionale), unul dintre prilejurile constituirii grupului, şi ale evoluţiei timide spre comunitate, este moartea. Doar că, aici, la barăci, moartea survine ca urmare a unei crime, iar grupul, debusolat, se risipeşte numaidecât, componenţii reintrând în izolare şi solitudine:
„ Milan împietrise, lângă uşă, fără să mai facă vreun pas. Mai mult cu gândul înspre afară…El clacase primul, chiar dacă la-nceput brava. Mai ales când Ivan se ridică, greoi, şi copleşi cu statura lui întreaga încăpere. Când a ajuns în faţa Nadiei – asta şi-a adus bine aminte femeia, după ce toate au trecut şi-a fost în stare să respire cu nesaţ aerul curat al dimineţii –, aproape că ea nici nu şi-a dat seama, dar l-a văzut cum se apleacă peste patul de fier, ia în braţe trupul cald al nevestei şi nu ştie ce să facă cu el. Se mişca aidoma unui somnambul. De acolo s-a întors, ca un robot, a pus încet povara pe scaun, şi-o îndesa, să rămână proptită de spătar, într-un gest demenţial, parcă de a o ţine în viaţă. Apoi i-a potrivit delicat cămaşa de noapte şi i-a acoperit picioarele… Cum trupul nesimţitor era gata să se răstoarne, Nadia, cu destulă repulsie, încercase să-l echilibreze. Multă vreme după aceea a simţit pe degete cleiul sângelui cald, ce pulsa în zvâcniri neregulate, ajungând la suprafaţă cu forţe din ce în ce mai puţine, ca un izvor de mult desfundat…” (p. 10 – 11).
Un al doilea prilej este, iarăşi ca oriunde şi oricând, nunta. Atâta doar că, aici, în ghetou, nunta se preschimbă în farsă: Mirele fuge, mireasa, pe punctul de a fi mamă, intră sub protecţia unuia dintre vecinii cu casă, petrecerea capătă aspecte hilare, fiindcă naşul depăşeşte măsura cu alcoolul etc. etc.
O mostră:
„— Las-o, tovarăşe Luca. Nu se poate să-i faci aşa ceva, la cea mai frumoasă sărbătoare a ei! (Naşul voia să o urce pe mireasă într-un copac, n. n., ED). Oricum e destul de necăjită… pentru ce s-o expunem, că e, pardon, pe poziţie. Are burtica mare. Şi pe urmă… până aici mă amuzai şi eu, însă… Du-te mata şi te culcă, dacă te-a ajuns băutura… Până la urmă a fost o nuntă frumoasă, zău aşa. De ce vrei să strici totul? interveni Boacă, secretarul de partid, care venise mai târziu, în toiul circului iscat de Luca Petru…” (p. 339).
Aceste asocieri aleatorii au şi câte un lider (centrul ineficient al ratatei comunităţi: Milan, în primul caz; Luca Petru, în al doilea), după cum au şi actanţi ai evenimentelor, actanţi tragici (familia Nucevschi), ori trişti (Marin, Mina, chiar Nadia – un fel de „rezoneur” în structura romanului).
Un alt gen de mişcare este cel retrograd, adică încercarea de a recupera, fie şi mental, o comunitate pierdută. Protagonistul memorabil al acestei tentative este Popică (alias Mitriţă, Dumitru Popa), care se întoarce în locurile natale, spre a-şi căuta mama bolnavă şi a o aduce la el, reconstituind astfel ceva din lumea lui de altădată, când comunităţile pulsau, liniştit, firesc, între timp şi eternitate. Dar şi încercarea lui se iroseşte. Mama nu vrea să-l însoţească în noua lui casă. Şi unul şi celălalt rămân la fel de singuri cum fuseseră.
Există şi un al treilea tip de mişcare, specific acestei mulţimi din perimetrul barăcilor. Anume, mişcarea pe loc, magmatică, stagnantă. Trebuie spus că în sugerarea, în evocarea acestei unduiri continue, mute, ameninţătoare stă una dintre reuşitele majore ale cărţii. Zbuciumul magmatic conţine în sine germenii unei eventuale explozii, care, de altfel, aşa cum se ştie, s-a şi produs, la un moment dat, adică în decembrie 1989. Până atunci, însă, până când autismul ghetoului nu se va nărui, printr-o schimbare radicală a perspectivei, orice dorinţă, orice intenţie de configurare a unei comunităţi nu are sorţi de izbândă. Explicaţia constă în absenţa unui Centruspiritual (Biserica), fără de care nu este de conceput, şi de realizat, o structură socială viabilă şi armonioasă. Lumea ghetoului are înfăţişarea unei materii vii pluricelulare, care nu poate deveni organism. Materia e moartă fără Spirit. Inter-relaţionarea „celulelor”, a indivizilor din ghetou, rămâne la o simplă alăturare empirică, are o natură pur paratactică, nicidecum sintactică. Instinctiv, locatarii barăcilor se zbat, luptă, nu doar pentru a supravieţui fizic, ci şi, mai ales, pentru a se salva de la dezumanizare, pentru a-şi păstra omenia, care nu rezistă în afara valorilor morale şi duhovniceşti. Vom întâlni, în cuprinsul romanului, destine, portrete, întâmplări felurite, dar tăria naraţiunii este dată de atmosferă şi de amintita mişcare informă, pluriformă, a mulţimii. Aceasta are, drept corolar, destrămarea aglomerării ucigătoare din ghetou şi deschiderea sufletului şi a minţii spre alte zări, spre lumină, aşa cum ne lasă a bănui finalul cărţii.
În condiţiile acestea, este nu doar posibilă, ci şi necesară o lectură metafizică a romanului. Ea va analiza tabloul unei lumi despiritualizate: absenţa Centrului, retragerea harului, deruta, rătăcirea, idolatria măruntă, materialitatea grea, apăsătoare, instinctuală, pesimismul, tristeţea fără leac, năzuinţa nedesluşită spre o identitate pierdută, spre un statut de fiinţă creată după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu, fiinţă incompletă acum, mutilată de o viziune grosolan (şi fals) antropocentristă. Toate evoluând, inexorabil, spre reabilitarea (timidă) ce încheie şi pecetluieşte discursul, reabilitare ce se suprapune, iarăşi simbolic, precum în cazul celor două modele pomenite anterior, demolării ghetoului. Nadia contemplă ce se petrece, cuprinsă de o emoţie nedesluşită, de o presimţire:
„ Nadia intrase pe poarta imaginară a ghetoului cu o oarecare reţinere. Nostalgii, un pic de părere de rău, nerăbdare şi frică de viitor…
— Hristos a înviat! îl auzi pe bătrânul contabil pensionar, care se ţinea cu o mână de loitra căruţei din capul şirului ce se pusese în mişcare.
— Adevărat a înviat! îi răspunse fata, profund emoţionată de ce vedea în faţa ochilor” .
Ideea cărţii, între altele, chiar nemărturisită, chiar neconştientizată, aceasta pare a fi: Eşecul oricărei lumi, oricărei organizări, din care este alungat Duhul, sursă şi garanţie a valorii. Ca urmare, construcţia artificială, aberantă a indiferent cărui tip de spaţiu concentraţionar trebuie abolită, ea se destramă, în fapt, de la sine, în cele din urmă, întrucât nu este viabilă, nu e vitală, ci strict convenţională, este, esenţialmente, defunctă încă din primul moment, fiindcă se sprijină pe delirul trecător (dar cât de feroce) al unor ideologii.
Cât priveşte lectura estetică, aceasta remarcă, şi reţine, şi subliniază, dincolo de compoziţia grea, aluvionară, dincolo de pregnanţa portretisticii (Nadia, Marin, Popică, mama acestuia, Luca Petru etc.), a descripţiilor (ghetoul, oraşul, râul, în paralelism cu Dunărea ş. a.), a dialogului (foarte viu, plin de dramatism şi, după caz, de umor ori amărăciune) etc., capacitatea autoarei de a evoca mişcarea magmatică a vieţii sugrumate,ori incipiente, a vieţii situate între zero şi unu, mişcarea materiei vii, necelulare (ori pluricelulare), în căutarea Spiritului care să-i dea formă, care să-i insufle, cu adevărat, viaţă.
Roman al nimicirii, al supravieţuirii la cote minime şi, în fine, al posibilei resurecţii (drumul de la lucrarea lui Abaddon, îngerul adâncului, la Lumina lui Hristos, abia întrezărită în şirurile ultime), Viaţa între zero şi unu este o carte importantă, care izbuteşte să radiografieze, să pună, necruţător, sub reflectoarele artei, încercarea dementă a omului de pământ (cu sărmanele şi, deseori, criminalele lui Ideologii) de a se substitui Creatorului şi Creaţiei sale.
* Nina Ceranu, viaţa între zero şi unu,Editura „Eubeea”, 2014