LECTURI PARALELE
Octavian Mihalcea
Fiinţări „la limită”*
Debutul cărţii lui Gheorghe Bacalbaşa, Domiciliu obligatoriu, este caracterizat de o marcantă prezenţă a fenomenului morţii care, împreună cu restul desfăşurărilor realiste, accentuează impactul pe care naraţiunea îl are asupra cititorilor. Axat asupra spaţiului medical, autorul caută să decripteze nebănuitele mistere profilate pe fondul acestor fascinante incursiuni, de multe ori vindecătoare, în trupul uman – intervenţiile chirurgicale. În roman sunt descrise cu minuţiozitate profundele trăiri pe care le are chirurgul cu ocazia unei operaţii: „Puţini ar fi putut bănui că la fiecare intervenţie, Horia Preda, campionul cazurilor imposibile, era cuprins de trac. Fiecare intervenţie era un dans pe sârmă cu lunecări şi redresări, lungul drum de la un stâlp la altul, şi în spatele lui, manevrând atent balansierul, susţinându-l, într-o perfectă tăcere, era secundul lui dintotdeauna, Ioana Lujeriu. Nimeni nu ar fi putut citi tracul acesta privindu-i faţa masivă, osoasă, impasibilă, cu părul rebel şi vâlvoi strâns sub masca de operaţie. Starea aceasta, când resimţită acut, când numai ca o senzaţie surdă, subconştientă, o avea la fiecare operat, şi nu înceta decât odată cu ieşirea pe poarta spitalului.” Suntem introduşi în atmosfera sălilor de operaţie, cât şi în nebănuitele culise ale acestora. Relaţiile dintre cadrele medicale, sublinierea mecanismelor ascensiunii pe linie profesională, complexitatea mediului spitalicesc, iată numai câteva puncte de maxim interes ale volumului Domiciliu obligatoriu.Gheorghe Bacalbaşa dovedeşte un profund nivel al cunoaşterii psihologiei relaţiilor interumane, de aici decurgând aprecieri încărcate cu o deosebită veridicitate. Relaţia indisolubilă dintre abisalitatea sufletului omenesc şi actul operaţiei, mai mult sau mai puţin supusă rigorilor materialist – mecaniciste, în acest binom rezidă atât de problematizantul elan al fiinţării la limită. Gheorghe Bacalbaşa ne propune un jocdesfăşurat în cadru spitalicesc, acolo unde mutabilitatea naturii umane se dovedeşte primordială. Diversele inserţii din jurnalele participanţilor la viaţa spitalului probează primatul elementului subiectiv în raport cu aparenţa unui dat obiectiv.
Natura umană presupune şi potenţialitatea conflictului, astfel că întâlnim în roman diverse situaţii din siajul necontenitelor lupte pentru superioritate, la acest nivel detaşându-se captivantele abordări teoretice ale lui Gheorghe Bacalbaşa: „Coruperea cuvântului creează un metalimbaj general. Forma fără fond a renăscut spre o nouă viaţă, jargonul formelor ingenue în serviciul violenţei. Supunerea la cuvântul corupt este o formă perpetuă de ameninţare care te bagă represiv sau preventiv în realitatea obligatorie, ca pe un căţel în balta lui de urină. Este o formă permanentă, reiterată din ritualul supunerii. Eşti obligat prin limbaj să intri în joc, iar odată intrat accepţi să fii corupt. Ţi se taie alternativa. Este totodată o formă de solidaritate întru promiscuitate a agresorului cu cel agresat.” Sunt evidenţiate flagrantele minusuri pe care le are orânduirea comunistă, ceea ce conduce la înspăimântătoare mutaţii comportamentale. Pentru a ne opri şi asupra stilisticii romanului, dominantul peisaj realist se intersectează temporar cu valoroase situări în perimetrul prozei estetizante: „Ştia foarte multe lucruri şi pe nesimţite intrai cu el într-o galerie de vechi şi frumos: lucirile de aramă ciocănită măiestru de meşteşugarii Evului Mediu, sclipirile acute şi faţetate de Bacara, veselul Capo di Monte şi sobrul cafeniu al ceramicii englezeşti, arome exotice de smirnă şi cuişoare. Mătasea de China se rostogolea bogat pe covoarele grele de Buhara şi peste toate trona maiestuos samovarul argintat al bunicilor. Hărţi pergamentate şi galbene aşteptau tăcute în suluri să fie desfăcute, de degetele lui ştiutoare, între sfeşnice grele de argint.
Copertele aurite, de piele, ale unor cărţi rare ascundeau în ele adevărul lumii şi se învecinau pe rafturi cu vase sferice din lac roşu ca purpura feniciană şi cloisonné-uri complicate, rod al unei arte complexe şi antice. Boluri pântecoase pline cu poame uscate trăiau în armonie cu ancusul egiptean aducător de noroc.” Şi teritoriile onirice sunt introspectate, în câteva ocazii, de romancier. Natură complexă, acesta e un fin cunoscător al tipologiilor umane, de la şefi şi subalterni din domeniul medical, până la indivizi ce aparţin altor straturi sociale. Profund relevante se dovedesc dureroasele incursiuni prin istoria comunismului autohton, caracterizat de tirania inechităţii.
Romanul Domiciliu obligatoriusubliniază habitudinile unei societăţi concentraţionare axate pe o programatică depersonalizare a majorităţii membrilor ei, fiind surprinse stări de fapt absolut revelatorii.
* Gheorghe Bacalbaşa, Domiciliu obligatoriu,„TipoMoldova”, Iaşi, 2015.