LECTURI PARALELE
Eugen Evu
Simple roze despre Nicolae Szekely sau semiotica magna a fiindului... psihologist*
„Eu sunt poetul simplelor cuvinte
Al tainei lor şi-atunci când le contemplu
Mă rog la poezie ca-ntr-un templu
În faţa unor sacre oseminte”
Cu acest catren dintr-un corolar numit Rugăciuni, Nicolae Szekely debuta în „Caietele Lucian Blaga”, Hunedoara, Kilometrul Zero, 1997,– publicaţie salutată de Laurenţiu Ulici, – alături de „promoţia” acelui moment, între care Robert Petrescu, Ovidiu Băjan, Liviu Ofileanu, Felicia Kovacs, Lăcrimioarea Ursa, Dan Pleşa, Ildiko Malea, Ioan Barboni, Zoltan Szalkay– junior, Ileana Dîncu, Petru Poiană, Ana Maria Bugnar ş.a.
Nicolae Szekely, azi, este singurul dintre ei titular al Uniunii Scriitorilor din România. Negreşit cel mai semnificativ din Biblioteca acestei generaţii. Opera lui este sincronă cu a optzeciştilor-ironici pe care exegeţii (Laurenţiu Ulici, Virgil Diaconu) o considerau „suspendată”, în vertijul crizei de adânc al sistemului totalitar – securistic... Sintetic, constat, ceea ce este comun acestei gerenaţii, BIOGRAFISMUL, recte lirica traumei existenţialiste şi „binomului” Dogmă– Doctrină... Sociologic ştim de la Umberto Eco şi mulţi ai noştri, aşa cum şi, admirabil, intuise – (ştia) poetul concitadin, dar şi prin livrescul unui rar filologist...practician. Două dintre cărţile sale îmi par borne ale itinerariului creativ: „Sine pieziş” şi „Buletin de Ştiri”, iar ca expozeu al cunoaşterii sale livreşti, eseurile din Alchimia Divinului editura „Emia”,..., căreia i-am fost lector-redactor de carte. Iată-ne în faţa unei cărţi editate la „Mirador”, Arad, aprioric zicând, o auto-selecţie ultra-exigentă, nota bene. Firul argintiu care o străbate este absolut misterios, al unui de sine-cercetător uneori seismic:
„când am murit pentru a nu ştiu câtea oară preocupat/ de cu totul alte probleme decât viaţa în sine”...
... „m-a călcat un bolid cu aceeaşi viteză cu care/ neuronii coboară pe şira spinării/ spre căuşul în care îşi face cuib călcâiul în drumul meu spre tine...”
Ultra-sibilinic, cum se auto-scrie undeva, de fapt un rar poet al „scânteilor lui Iov”: Citez mottoul lui din Kilometru Zero: „Omul se naşte ca să sufere, după cum scânteia se naşte ca să zboare”.
Din această paradigmă – deviză, Nicolae Szekely avea să „scînteieze” în toate cărţile sale de poezie. Altfel spus al asumării totale a Drumului spre Sine, cum îl numi Nicu Steinhardt, ţinta fiind a Interpretării, revelatorii şi cultural comunicabile.
Din cartea actuală, Un pas alb, mă rezum restrictiv, la câteva fragmente-cheie ale poetului de vocaţie care este Nicolae Szekely:
„Ceea ce e viu urmează să deregleze simţurile/...măcar aşa că înfruntăm teroarea/ de a ne fi născut cu un scop...” (Jurnal nescris, p. 56). (teroarea invocată este cea a Roşului vertical stănescian, păcatul originar al marelui dispărut, ca şi acele ale lui Păunescu ş.c.l.)
... „şi chiar mi-e dor de fantastica dezordine a tinereţii” (vezi vs. Dezordinea cuvintelor, Nichita Stănescu)
„ascund un animal rănit fără glas fără culoare”...(Trauma fiindului hiedeggerian, ca „factor de risc”).
Poetul caută:
„premiul cel mare dar nu paradisul îngrădit/ ci un fel de câmp deschis pentru orice rectificare” (p. 60); „şi într-o zi te încurci în atâtea emoţii/ încât te transformi tu însuţi într-o emoţie” (sinistră, sic, profeţie, a traumelor generaţiei recente).
„De fapt noi suntem umbra umbrei noastre” (Ioan Evu definea pe-aproape, „Însoţitorul umbrei”)
„O copie a perfecţiunii, cu o mulţime de amănunte al dracului de nemuritoare” (p. 18); „Nu-mi pare rău că am pierdut ce am avut/ îmi pare rău că am pierdut/ ce n-am avut” (Epitaf, p. 61, admirabil enunţ paradoxist).
P.S.
Citez aceste simple-roze cu un tulburător postludiu fragmentar al fiicei poetului, Mădălina Szekely, pe coperta IV:
„Dă-mi pasul tău de pământ, să-l fac castel/ Să-ţi schimb zâmbetul în piatră// Să-ţi pierd urma”...,” „Iubesc albul. Acelor flori ce nu există, în verdele tinereţii mele/ Slăbiciunea mi-e sibilică”...
„Mă rog la poezie ca-ntr-un templu/ În faţa unor sacre oseminte”...
...nu pare a fi pentru poet ars-poetica perenă: Templul Poesis nu este un Osuar, ci Chivot-Graal-Potir...
* Nicolae Szekely, Un pas alb,„Mirador”, 2015