LECTURI PARALELE
Viorel Tăutan
Tentaţia revenirii
„Să nu mai mergi pur şi simplu drept înaintea ta, ci să te îndrepţi spre ceva... Satisfacţie de nespus!”
(Andre Gide, Pagini de jurnal)
N-am pretins vreodată că aş face parte dintre cei care deţin taina originalităţii detaşante (dacă o fi existând o asemenea taină), deşi este cerinţa prioritară a unora dintre teoreticienii şi criticii de artă în scopul identificării artiştilor prin „propria voce”. Dimpotrivă, sunt adeptul afirmaţiei gidiene, conform căreia de la antici încoace în literatură (beletristică, n.a.) nu s-a mai scris nimic original. Mai mult, cronicarul moldovean Miron Costin, decretând la rându-i „cărţile din cărţi se fac”, dicton adus în actualitate prin intermediul expresiilor „scriitor livresc”, „scriere de factură livrescă”, îl precede pe André Gide (celebrul prozator memorialist francez din secolul XX – Premiul Nobel pentru Literatură – 1947).
Daniel Hoblea, poetul, traducătorul, jurnalistul, face parte evident din categoria artiştilor descătuşaţi din cárcera canoanelor, fără a se erija într-un adevărat rebel. Adică, aparţine masivei grupări de autori care nu doar scriu ceea ce simt, ci şi gândesc atunci când îşi exteriorizează grafic sentimentele. Dovadă sunt cărţile care poartă pe copertă numele său**, întâmpinate şi recomandate de literaţi cunoscuţi, cum Teohar Mihadaş, Dan Stanca, Roxana Cristian, Mircea A. Tămaş, Viorel Mureşan ş.a.
La apariţia excelentei cărţi, Gâlceava himerelor, publicate la Editura „Herald” de mai tânărul nostru confrate, întâia mea reacţie manifestată intim a fost de retroviziune exprimată uşor maliţios. Mi-a revenit în memorie Divanul lui Dimitrie Cantemir, cu subtitlurile sale: Gâlceava înţeleptului cu lumea (sau Giudeţul sufletului cu trupul), dar şi comedia lui Radu Stanca, Gâlceava zeilor (pusă în scenă şi la Casa de Cultură a Studenţilor în anul universitar 1969-1970, de către regretatul actor al Teatrului Naţional clujean, Octavian Cosmuţa.)
Însă lectura primelor pagini, în maniera „unde se deschide cartea”, a fost ca o şedinţă prelungită de hidro-terapie cu proceduri alternative, din saună în copcă. Panseuri de variate dimensiuni, de la aforismul succint, de-o jumătate de rând: „De unde-o fi venind cuvântul «demnitar»? Sper că nu de la «demnitate»!” (pag. 150) ,sau: „O mie de ani n-ar putea spăla ruşinea vorbăriei din ultima mie de ani.” (pag. 138), la cugetarea sentenţioasă de două – trei pagini, alternând liricul: „ Om mut, piatră mută, Dumnezeu mut. Câtă tăcere în toate, dar şi câtă larmă în această tăcere asurzitoare!” (pag.22) cu narativul, evenimenţialul cu prozaicul cotidian: „Scârba, pupincurismul neiertător, canalia: individ slugarnic faţă de «mai mari» şi trufaş faţă de «cei mici». Personaj inevitabil, fără de care viaţa ar fi aproape edenică” (pag.137), traseu existenţial valorificând banalul prin atribuirea unor accente surprinzător de adânci: „Când voi elibera prizonierul din mintea mea?” (pag.142), mi-i redeşteptau în memorie pe moraliştii francezi, apoi pe Cesare Pavese cu „Meseria de-a trăi”, dar şi pe Marin Preda cu „Viaţa ca o pradă”.
Parcurgerea tuturor celor o sută şaptezeci de pagini provoacă cititorului cât de cât avizat, dispus deci să participe la o confesiune sui generis în calitate de confesor, reacţii variate, pentru că îşi asumă rolul şi jocul în care este surprins frecvent de verdicte incomode, în proximitatea imprecaţiei, sugerate de către autor: „Doar un spirit diabolic e în stare să proiecteze utopii legate de imanenţă cu pretenţii de înveşnicire în durată, însă numai naivii şi imbecilii îi pot da crezare. Întreaga filosofie a istoriei ar putea fi cuprinsă în celebra maximă despre deşertăciune a «Ecleziastului»”. Uneori autorul este tentat de limbajul uşor banal, explicit: „Să vezi extra-ordinarul acolo unde alţii nu văd decât banalul. Oamenii aşteaptă minuni, în timp ce sunt înconjuraţi de minuni. De fapt, nu sunt ei înşişi cele mai mari minuni? Tot ceea ce există este miraculos în cel mai înalt grad.” (pag. 119).
Iată-mă prins!
Cartea în discuţie este, prin urmare, o categorică invitaţie la dialog cu un interlocutor dificil, căruia lecturi şi anturaje i-au stimulat opţiunea de a folosi bisturiul inteligenţei într-o perpetuă intervenţie asupra unei cazuistici diverse mai mult sau mai puţin grave. Tema predilectă este Dogma, în general, creştină, în special. Decurge de aici o varietate de aspecte vizând etica, simbolisica esteticii, paradigme lingvisice, metafizica în spectrul definiţiei de la Aristotel, la Thomas d'Aquino, Descartes şi, cu predilecţie, Kant.
Substanţa conţinutului nu este structurată ostentativ într-o formulă depinzând strict de variaţia tematică. Naratorul cugetător se lasă agresat/ agreat de caleidoscopul existenţial, construit din fragmente senzoriale ale esenţelor, întâlnite accidental şi, dimpotrivă, cercetate obstinant, menite să-i supraliciteze apetenţa pentru asocieri şi disocieri genealogice, etimologice sau pur şi simplu dialectice. „Singura putere pe care o întrezăresc ar fi aceea de-a găsi Ceva de la care pornind, cât mai multe din realităţile (sau irealităţile) ce mă privesc să-mi devină cel puţin suportabile, acel «ceva» trebuind în cele din urmă să mă împace inclusiv cu moartea.” (pag.24) Posibil performer al calamburului sobru, Daniel Hoblea valorifică paronimia: Nu originalitatea trebuie căutată, ci originaritatea. Niciun demers uman, în indiferent ce domeniu s-ar manifesta, nu poate pretinde, decât în mod iluzoriu, faptul de a fi original.” (pag.77) Iată, aşadar, o altă ipostaziere a cugetării importantului eseist şi prozator francez citat în motto. Autoreferenţialitatea sentenţioasă, procedeu dominant al conţinutului, ţine de un statut filosofic asumat. Iată, spre exemplificare, un citat care dă posibilitate cititorului să alcătuiască speculativ asocieri cvasi-dihotomice definitorii: „Încerc să nu mă mai revolt, aşa cum o făceam înainte vreme, împotriva mersului lumii, pentru că, acum nu mai am nicio îndoială, acesta este reflexul unei fatalităţi copleşitoare ce ţine în lanţurile ei straşnice toate lumile, venită, deci, mult de dincolo de bietele noastre făpturi. Voi da lumii ce este al ei/ trup, freamăt, rodire – iar Marelui Duh ce este al lui: gând, rugă, suflet.” (pag.23) De aici asocierile: Trup – suflet, freamăt – rugă, rodire – gând.
Sedus de omeneşti contradicţii, autorul pendulează implicit şi implicat, din când în când, între asprimea sentinţei amare: „Câtă vorbărie goală se revarsă peste tine, din toate părţile, în acest veac smintit şi iluzionat. Avalanşe de absurdităţi se prăvălesc neostoit peste sfânta-ţi tăcere... În zadar, însă: Cuvântul cel Viu ţi-a înflorit în sanctuarul inimii, acolo unde niciun cuvânt al lumii nu ajunge.” (pag.154) şi slăbiciunea firesc– edulcorantă comună cu efect prea efemer-calmant: „Ce exaltare este să ştii că cineva te preţuieşte cu adevărat, în ceea ce ai mai profund şi mai autentic, în ceea ce te reprezintă ca persoană creată de Cel Preaînalt... Dar cât de rar se întâmplă acest lucru!” (idem)
Tentaţia cititorului-comentator de-a fi exhaustiv ar putea fi împlinită printr-un tom asemănător, contras interesului pe care îl stârneşte o carte de-o asemenea natură, un midi-tratat al sincerităţii devoalate, bogată culegere de gânduri şi sentimente, scanarea unei realităţi intrinseci spiritului revolut. Este cartea la care simţi nevoia să revii, pe care ai dori s-o porţi mereu asupra-ţi.
NOTE
* Daniel Hoblea, Gâlceava himerelor,Editura „Herald”.
**Invazia formelor, Editura „Zalmoxis”, Cluj-Napoca, 1996; Securea de diamant, Editura „Caiete Silvane”, Zalău, 1999; Poemus, Editura „Caiete Silvane”, Zalău, 2011;