LECTURI PARALELE
Ionel Bota
Poet la „vânătoarea promisă”. Solemn şi tragic, oracular şi eros în lirica lui Geo Galetaru*
O carte în care poezia pare o prelungire a unei geometrii sacre este Bucuria şi singurătatea(Timişoara, Editura „Eubeea”, 2011, 120 p., cu o minunată copertă a lui Flavius Boncea). Geo Galetaru vădeşte şi de astă-dată o capacitate de nuanţare cu multe puncte pozitive, iar stilul, atât de personalizat acum, îl certifică din nou ca poet redutabil, cu destule argumente la purtător, care să-l ridice, firesc, deasupra ştachetei localizante pe care, uneori, încearcă s-o impună comentatorii prea grăbiţi ai textului literar. Sunt două secţiuni ale cărţii, Bucuria şi singurătatea şi Dincolo de lucruri, fiecare sugerând un lirism procesual, eul adeverind un simţ cosmic al plăcerii de a persuada în imaginar, discret şi calm, uneori, ca risipa unei păpădii la solstiţiul verii; alteori radical, precum tăişul unui cuţit de colecţie răsucit în vintrele inamicului de un guacho hălăduitor libertin prin fascinaţia pampei. Temele (şi supratemele) îngerului şi umbrei, tentaţiile cosmogoniei, confesivul, memoria (tragică) sunt de regăsit, aici, într-un fel de „conservare” a propriei solemnităţi, ba chiar de romanţă tragică. Metafora, mai ales în primul ciclu, e întreţinută prin vitalizarea diafanului, discreţie repliată în ceea ce fundamentează vizionarismul decalcului mitologic, metafora ornantă; „lumina şi golul/ golul şi visul –/acolo e adevărul tău orbitor,/sărman copil dus de mână/pe câmpia nesfârşită şi atroce,/acolo sufletul tău simte/balanţa nevăzută înclinându-se…” (Acolo sufletul tău, p. 34). Citeşti în poezia lui Geo Galetaru o dramă a idealismului, spectacolul timpului se desfăşoară torenţial, notaţiile demistifică până şi sursele nostalgiei. Nostalgicul funcţionează/ acţionează ca un simţ al concisului. De pildă, motivul umbrei restituie aproape integru miracolul unui ciudat canon, „construind” o identitate multiplă Unului oracular: „apar când nici nu te aştepţi/ cu pleoapele ca frunzele copacilor toamna/ merg pe vârfuri sau aleargă/ prin iarba amară a cerului/ te cheamă pe numele tău de nemuritor/ îţi mângâie umbra – partea ta de vină/ e care o arăţi cu mândrie tuturor/ ca pe un dar al zeilor întunecaţi –// şi câtă durere e în gestul cu care/ îţi dezvăluie acel adevăr/ ascuns în inima străină a fratelui tău” (Umbra – partea ta de vină, p. 12).
În Dincolo de lucruri, avem – e drept, insesizabilă, aproape – o trecere de la realitate la suprarealitate. Majoritatea poemelor din acest ciclu participă la scenariul hibridizării imaginarului. Temele antidot cunosc transgresiuni şi variante, decorul e un crochiu sau o gravură, erosul e revendicat drept un passionnement, parte din marea revoltă anti-elegiacă. Iar dragostea e desacralizare, denunţ al crepuscularu lui, „cădere din lume”, din lumea contaminărilor de agrest. E, într-un poem, de evidenţiat o reverie spasmodică, în vreme ce în cochilia vestirii sunt pregătite „ieşirile” spiritului taumaturg la „vânătoarea promisă”. Numai că discursul erotic, aici, e unul cerebral, debarasat net de romanţa perfidă: „aştept să-mi vorbeşti/ despre culoarea pe care o ia fericirea în zori/ când eu mă întorc/ din călătoriile nopţii/şi-ţi las la picioare inima mea îngheţată/ iar tu o omori// aştept să spui un cuvânt/ din care iubirea să ţâşnească, aşa,/ ca o fântână arteziană în mijlocul/ acestei ierni de zahăr sau de halva// o, Doamne, dă-mi putere să îndur/ nesiguranţa unei vieţi oprite la jumătate –/ o suspendare tăcută între doi pereţi/ ai unei memorii mult prea vinovate// aştept să-mi vorbeşti/despre nimicul acela din colţul nostru stingher/ luminat de-o lumină mai blândă/ decât a tuturor stelelor din cer” (Nimicul acela din colţul nostru stingher, p. 73). Extracţiile poetului vădesc căutarea poemului total, dar, desigur, el rămâne un „scriptor classicus” la nivelul discursului, al simplităţii dense. Lumea poemelor lui Geo Galetaru e întotdeauna gata pregătită să întâmpine cum se cuvine cortegiul magilor: „poemul/cu chipul de/zăpadă/e doar acolo/sus//pe pământ/se văd/paşii îngerilor/nevindecaţi” (Oglindă, p. 92).
Bucuria şi singurătatea e o carte care solicită mai multe lecturi. Important e să alegem „traseul” acelei revolte mocnite în care toposul solitudinii se asociază utopiei personale. În felul acesta, dar numai citind cu atenţie, ne apropiem şi mai mult de poezia unuia dintre autorii importanţi pe care îi propune în ultimul pătrar de veac provincia de vest pentru bilanţurile postbelice ale literaturii noastre.
* Geo Galetaru, Bucuria şi singurătatea,Timişoara, Editura „Eubeea”.