LECTURI PARALELE

Mircea M. Pop

Secvenţe literare germane

A apărut şi „Cenzura transcendentă” în germană

După ce publică traducerea Cunoaşterii luciferice în 2012 şi cea a Oului dogmatic în 2014, ambele la „Lit Verlag” (München, Berlin, Viena), profesorul dr. Rainer Schubert din Austria, fost profesor de filosofie o perioadă şi la Cluj, publică la începutul lunii mai 2015 cel de-al treilea volum, Cenzura transcendentă*, de data aceasta la o altă editură, „Frank & Timme” din Berlin, în cadrul seriei „Forum: Rumänien”, volumul 27, tot cu sprijinul financiar al Institutului Cultural Român, realizând astfel traducerea integrală a Trilogiei cunoaşterii acum, cu prilejul aniversării a 120 de ani de la naşterea lui Lucian Blaga.

Cum despre celelalte două părţi ale trilogiei am scris, făcând-o în lumina amplelor şi clarelor prefeţe semnate de traducător, vom proceda şi de data aceasta la fel.

Intitulată modest Cuvânt introductiv al traducătorului, prefaţa la acest volum ocupă 25 de pagini din economia cărţii (pp.7-32) şi are drept scop să informeze cititorii de limbă germană asupra aportului adus de Lucian Blaga în problematica cunoaşterii.

Cele trei părţi ale conceputei teorii a cunoaşterii scot la iveală o legătură interioară, remarcă prof. dr. Schubert. Există un motiv de gândire care stă la baza celor trei părţi, chiar dacă apare sub denumiri diferite. Este avut în vedere cosmosul ca mister al existenţei, asupra căruia cunoaşterea se loveşte de nenumărate faţete şi care doar „negativ” poate fi recunoscută.

Acest mister se arată în toate constatările despre lume doar indirect, nu poate fi cunoscut, fiindcă se refuză logicii. Intelectul, după cum zice Blaga, iese din sine însuşi. Acest procedeu îl numeşte autorul „ex-tazul” intelectului. Toată această problemă a „extazului” o discută Blaga în prima parte a trilogiei, Oul dogmatic, unde ne lovim de dogme atât în domeniul religios cât şi în cel ştiinţific.

În a doua parte a trilogiei intitulată Cunoaşterea luciferică este vorba iarăşi despre negativa dimensiune a imposibilităţii de recunoaştere a misterelor existenţiale. Această nerecunoaştere o numeşte Blaga de data aceasta „minus-cunoaştere” şi pune această modalitate în legătură cu „cunoaşterea luciferică”, care are drept pol opus „cunoaşterea paradisiacă”. Aceasta din urmă nu cunoaşte mistere, fiindcă ea consideră firească existenţa lumii. Pentru ea nu există „enigma universului”. Întrebarea cu privire la incomprehensibilitatea lumii nu se pune, fiindcă în principiu totul este comprehensibil. Altfel însă stau lucrurile în cazul „cunoaşterii luciferice”. Aici se arată un mister gnoseologic slăbit, de durată sau chiar sporit, care nu poate fi niciodată înlăturat de intelect. Blaga distribuie acestor trei variante semnele +, 0, – şi vorbeşte despre plus – cunoaştere, zero-cunoaştere şi minus-cunoaştere. Ca exemplu de zero-cunoaştere poate fi inclus „lucrul în sine” în teoria cunoaşterii a lui Kant în care misterul rămâne şi va fi de durată. În minus-cunoaştere misterul se înalţă într-atât încât noi avem de-a face cu o cursă de care nu mai scăpăm, fiindcă „conditio humana” ne condamnă la aceasta.

În al treilea volum al trilogiei cunoaşterii, Cenzura transcendentă, cercetătorul austriac consideră că sunt interpretate metafizic rezultatele gândirii din celelalte două părţi.

În centrul atenţiei stă iarăşi negativa dimensiune a misterului existenţial, dar în acest caz, permanentului eşec cu privire la intelectuala penetrabilitate a misterului i se atribuie o mai înaltă semnificaţie, metafizică. Trebuie numită puterea care ne cheamă permanent la cunoaştere dar care ne sustrage de la absoluta cunoaştere. Acesta este, după Blaga, „Marele Anonim”, care interpune „cenzura transcendentă” între Dumnezeu şi om.

Salturile intelectului care au loc în gândirea dogmatică sau în cunoaşterea luciferică, află în al treilea volum al trilogiei justificarea metafizică – consideră filosoful austriac – prin noţiunea de „cenzură transcendentă” devenind limpede de ce trebuie să eşueze marile spirite în faţa adevărului absolut.

Marele Anonim este cel care se îngrijeşte de echilibru între sine, între oameni şi natură în ceea ce priveşte posibilitatea cunoaşterii. În decizia sa pozitivă Marele Anonim nu este un Dumnezeu invidios care îi pizmuieşte pe oameni pentru cunoaşterea absolută, dar împiedică aceasta fiindcă altfel dacă ordinea cosmică s-ar dezechilibra, ar fi posibilă o confruntare directă între oameni şi Dumnezeu. Doar Marelui Anonim îi poate fi adjudecată cunoaşterea absolută, pozitiv adecvată şi nelimitată. Ceea ce le rămâne oamenilor interzis prin cenzura transcendentă poate fi adjudecată altor fiinţe, însă doar într-o înţelegere limitată.

Traducătorul remarcă faptul că această problemă filosofică poate fi întâlnită tangenţial şi la Immanuel Kant în Critica puterii de judecată, § 65, precum şi la Martin Heidegger în lucrarea Învingerea metafizicii.

În partea introducerii la carte intitulată Trimiteri la înrudiri structurale cu alţi gânditori (pp. 22-27), filosoful Raomer Schubert constată că gândirea „ex negativo” se găseşte şi la Heidegger şi la Wittgenstein, ambii printre cei mai influenţi filosofi ai secolului 20.

Vizavi de Heidegger şi Wittgenstein, care se deosebesc mult unul de celălalt, Blaga nu este nici fundamental ontolog şi nici logician, ci teoretician al cunoaşterii, în această carte metafizican al cunoaşterii. De aceea analogia structurală a lui Blaga cu Heidegger şi Wittgenstein este un aspect care ar putea incita o cercetare mai amplă, consideră traducătorul.

Există apoi şi o analogie între teoria cunoaşterii a lui Blaga şi aspectele metodice ale ştiinţelor moderne ale naturii. În raport cu ştiinţa, mai exact, cu ceea ce crede Thomas Kuhn în cartea sa Structura revoluţiilor ştiinţifice, adică drept normal ca ştiinţa să îşi asume în permanenţă un risc spiritual, fiindcă cine nu riscă pe plan intelectual nu găseşte nimic nou în ştiinţă. Despre aceasta este vorba şi la Blaga. Eşecul în faţa adevărului absolut aparţine tragicului condiţiei umane, cine nu îndrăzneşte, nu câştigă nimic. Intrarea într-o lume spirituală nouă este posibilă doar dacă intelectul din obişnuit „sare în gol”. Chiar şi unul dintre cei mai însemnaţi fizicieni ai secolului 20, Werner Heisenberg, apelează la formulări asemănătoare, constată traducătorul cărţii.

Spre deosebire însă de savanţii obişnuiţi, metafizicianul se mişcă cu precădere „pe un anumit teren – dar numai ca să îl lase în urma sa” (p. 34). Este vorba despre un teren din care el sare în gol, adică „ex negativo” şi postulează o nouă pozitivitate. Noile teorii se bazează în primul rând pe postulate.

„ Trilogia cunoaşterii a lui (Blaga-n.n.) poate fi văzută drept o contribuţie fundamentală pentru metodica de gândire a secolului 20” – constată, pe drept, traducătorul Rainer Schubert (p. 27).

În partea din prefaţă la carte intitulată Reflecţii cu privire la raportul filosofiei lui Blaga la filosofia creştină (pp. 27-32), filosoful-traducător în germană concluzionează că filosofia lui Blaga nu este o critică cu privire la revelaţia religioasă a lui Hristos, ci la o metafizică imprudentă, a cărei prezentare a lui Dumnezeu provine din nostalgii omeneşti. Problema aceasta apare de altfel şi la Wittgenstein în Traktat, precum şi în fenomenologia lui Husserl.

Filosofic privind lucrurile, stăm permanent sub cenzura transcendentă a Marelui Anonim. Misterul central al existenţei despre lume şi om rămâne pentru toate timpurile de neînţeles.

Fireşte, nimic nu-l poate împiedica pe creştinul credincios să păstreze revelaţia prin Isus Hristos pentru „drum, adevăr şi viaţă”. Ultimul cuvânt îl are însă aici nu intelectul uman, ci credinţa în Dumnezeu. Dacă intelectul crede că s-ar putea afla în posesia adevărului definitiv, suferă o amăgire. Asupra acesteia atenţionează „cenzura transcendentă”. Revelaţia creştină, dimpotrivă, îl face cunoscut pe Dumnezeu. El nu mai este „anonim”, ci un Dumnezeu individual.

Pericolul ce rezultă din confundarea oamenilor cu Dumnezeu nu este posibilă la Blaga, dacă suntem conştienţi de cenzura transcendentă, concluzionează traducătorul cărţii.

De remarcat faptul că traducerea textelor blagiene este făcută cu multă responsabilitate, respectându-se întocmai – deşi nu e uşor – limbajul arhaizant din originale.

Prin aceasta, Trilogia cunoaşterii blagiene a făcut un mare pas spre universalitate, meritul traducătorului constând şi în faptul că demonstrează actualitatea acestei opera filosofice acum, după mai bine de opt decenii de la prima ei ediţie.

Un nou roman despre Bucureşti

După debutul editorial în limba germană în 2011 în Elveţia cu romanul Baba Rada, cu subtitlul Viaţa e trecătoare ca părul din cap, Dana Grigorcea, născută în 1979 în Bucureşti, care a studiat germana şi olandeza la Bucureşti şi Bruxelles, a publicat recent romanul memorialistic Sentimentul primar de nevinovăţie**, lucrare apărută cu generosul sprijin financiar al oraşului şi cantonului Zürich.

Dacă în primul ei roman acţiunea se desfăşoară în Delta Dunării, de data aceasta locul de desfăşurare al întâmplărilor relatate este Bucureştiul de ieri şi de astăzi.

Relatarea se face la persoana întâi, protagonista principală fiind Victoria, căreia în urma unui furt la banca la care lucra i se acordă concediu de refacere, prilej pentru ea de a reveni în Bucureştiul copilăriei şi cel de astăzi.

Se întâmplă multe în carte, naratoarea, neobosită, este prezentă aproape peste tot, discută cu lumea şi îşi aminteşte unele întâmplări mai vechi. Ea face un tur prin Bucureşti împreună cu prietenul ei Flavian, care este la volanul unui strălucitor Aston Martin DB5, iar cu autobuzul 368 ajunge, prin hârtoape, la periferie.

În acest roman personajele fumează mult, chiar şi ţigări fără filtru, se bea multă cafea şi pretutindeni sunt ţigănci care vând flori sau îţi ghicesc în palmă norocul. Se găsesc în economia cărţii o serie de informaţii utile: Casa Poporului are 5100 de încăperi, 200 de toalete, 480 de policandre şi 150.000 de becuri, iar bulevardul Victoria Socialismului este Champs-Elysées-ul bucureştean, ceva mai scurt decât cel parizian, dar, în schimb, cu opt metri mai larg şi mai aflăm că de la balconul Casei Poporului nu a făcut cu mâna Ceauşescu, ci Michael Jackson, la trei ani după executarea tiranului, când au fost prezenţi la concert şaptezeci de mii de fani ai solistului american.

Precum în Baba Rada şi în acest roman are loc o nuntă, şi anume la Palatul Mogoşoaia, construit de Constantin Brâncoveanu, devenit proprietatea Marthei Bibescu, soţia prinţului George Valentin. Mirele este inginer la Silicon Valley iar mireasa studiază Management şi Business Administration,în paralel la două universităţi, Bucureşti şi Cambridge.

Aflăm apoi că în 1871 apare primul tramvai tras de cai în Bucureşti, iar în 1894 prima linie electrică între Cotroceni şi Piaţa Obor. Tatăl Victoriei, Dimi, mergea dimineaţa la ora cinci după lapte, la „Complex”.„Uneori venea laptele, alteori nu” (p. 181). Pensionarii rămâneau însă ţintuiţi pe scăunaşele lor pliante în speranţa că se vor da ouă sau zahăr. Magazinul era uriaş dar… gol.

Un prieten de familie, Rapineau, care vroia televizor color, a lipit o folie albastră sus pe o treime, una roşie la mijloc şi una verde jos. La televizor se puteau urmări programe în bulgară, maghiară şi sârbă. Aflăm că „Obtişam te povetşe ot vsitşco” zise Belmondo” (p. 142). Rapineau sfârşeşte dramatic, fiind ucis în bătaie la mineriadă.

Cartea este scrisă de o autoare tânără şi este un mesaj viu pentru generaţiile viitoare. Muzică întâlnim aproape la tot pasul în acest roman: Mirabela Dauer cu Roata morii se-nvârteşteşi Te aştept să vii, apoi Du-mă acasă, măi tramvai, Aseară ţi-am luat basma, dar şi versuri în engleză din ABBA şi de patru ori versuri din textele lui Michael Jackson, dar şi în italiană (din „Vivere”), amintit fiind şi şansonetistul Carol Felix cu romanţa Păr negru şi miros de crini şi cu cântecul Eşti lipită de sufletul meu ca timbrul de scrisoare.

Din Imnul bătăuşilor se cuvine să cităm versurile incluse: „Mai bine haimana/ decât trădător/ Mai bine ursuz/ decât dictator!/ Mai bine bătăuş/ decât activist/ mai bine MORT/ decât comunist!” (pp. 234-235).

Ba mai mult chiar, când se interpretează la nai Ciocârlia pur şi simplu se opreşte circulaţia şi chiar şi bătrânul hoţ al băncii (care mai apare de câteva ori) se opreşte pe loc.

Masa de Crăciun pe vremuri era foarte bogată şi prin înşirarea felurilor de mâncare autoarea ne duce cu gândul la o scenă asemănătoare întâlnită la autorul bosniac de limbă germană Saša Stanisić în romanul său „ Cum repară soldatul gramofonul”.

Întâlnim în romanul Danei Grigorcea un citat din Goethe, altul din Caragiale, apoi din Evanghelia după Matei, e amintit Ispirescu cu basmele sale dar şi Alexandre Dumas cu Contele de Monte Cristo şi e redată, în traducere, şi o strofă din Luceafărul lui Eminescu.

Aflăm că o femeie revoltată fiind că nu i se dă paşaport şi-a tăiat, în semn de protest, venele de la mâna dreaptă în faţa Comitetului Central şi că, deşi sângera, a fost închisă împreună cu fiica ei în închisoarea de femei Târguşor.

Prezentând Bucureştiul ei drag, atât centrul cât şi periferia, autoarea ne duce cu gândul la Barcelona lui Carlos Luis Zafón din romanul Umbra vântului. Sub semnul comicului de situaţie stă întâmplarea cu doi inşi care încărcau de zor bagajele într-o maşină, pe ploaie, uzi leoarcă, în timp ce un băiat, Codrin, cu mama sa, tanti Felicia, care stăteau în maşina lor, se amuzau copios pe seama celor doi. Asta până când şi-au dat seama că cei doi încărcau de fapt tocmai bagajele lor…

Tot sub comicul de situaţie se înscrie şi întâmplarea cu nenea Sandu, vecinul, care, în halat şi papuci de casă, duce gunoiul amantei sale Aristiţa, de la parter, şi apoi urcă la etajul întâi, acasă, deşi acasă la el se ştia că este plecat în delegaţie. Sună de mai multe ori, până când, soţia, surprinsă, îi deschide, el fiind cu o altă găleată de gunoi în mână. Finalul este însă tragic, fiindcă a doua zi este găsit mort, băgat cu capul în conteinerul de gunoi, lovit cu toporul, şi asta deşi soţia sa era mică şi slabă iar el voinic.

Capitolul 18 (din cele 24 ale volumului) se încheie cu un banc despre miliţieni, povestit de Codrin:

„Doi miliţieni patrulează noaptea pe stradă şi văd cum se băteau doi.

– Colega, mergem între ei?

– Eşti nebun? Nu vezi că ei sunt doi şi noi singuri?” (p. 194).

Sau o altă glumă, cu ţiganca, care îi zice fiului: „Nu fi aşa de leneş, ia şi tu o carte de matematică în mână, un caiet, fă o punguţă din el” (pp.195-196) – pentru vândut seminţe.

Cititorul mai află că vila lui Blaga este „pe bulevardul Aviatorilor, fosta şoseaua Jianu, fost Buzdugan, fosta Antonescu, fosta Regele Mihai, fosta Stalin.” (p. 198).

Bucureştiul deşi a fost adesea evocat, mai poate oferi încă neaşteptate surprize cititorului, totul depinzând de cine anume îl prezintă şi din ce unghi este privit. Autoarea de faţă o face cu multă dibăcie, scrie despre vecini, despre prieteni, trecutul şi prezentul mergând mână în mână în paginile cărţii.

La concursul Ingeborg Bachmann din acest an de la Klagenfurt / Austria, Danei Grigorcea i se atribuie premiul trei pentru fragmentul citit din acest roman.

Traducerea romanului şi publicarea lui în ţară ar constitui un gest firesc şi binevenit.

NOTE

* Lucian Blaga: Die transzendente Zensur.Aus dem Rumänischen übersetzt von Rainer Schubert, „Frank & Timme Verlag”, Berlin, 2015, 223 p.

** Dana Grigorcea, Das primäre Gefühl der Sculdlosigkeit. Roman, „Dörlemann Verlag”, Zürich, 2015, 263 p.