PRE-TEXTE

Constantin Dehelean

Din nou despre libertate

Toate „căile” parcurse de Om nu sunt altceva decât dorinţa, veşnic neîmplinită, către libertate. Lumea precreştină este „bântuită” de dorinţa de libertate într-o derută ascendentă. Vor mai trece secole până când sceptrul şi stindardele libertăţii vor flutura printre oameni. Vor mai veni noi confruntări în lumile, şi între lumile, care încep a se forma. Vor mai trece secole până Fiul Omului, Noul Adam, va răscoli letargia şi ipocrizia vietăţilor care, în timp, vor forma Cetatea, aşa cum multe himere vor bântui omenirea în drumul ei către mirajul libertăţii.

Pe drumurile şi pe cărările deschise în faţa Omului, Antichitatea de după Socrate a început, prin înţelepţii ei, să găsească soluţii uneori pragmatice, alteori conceptuale, dar întotdeauna căutătoare de speranţă, „căi” parcurse, sau de parcurs. Alţi „agenţi ai libertăţii” se interpun între indivizi şi cetate. Cetatea organizată, politizată pe verticală, dar întotdeauna de sus în jos, se supune nevoii de libertate. Cetatea dă reguli omenirii într-o nevoie constantă de protecţie. După „fenomenul” Socrate, cuvintele libertate (eleutheria) şi cetăţean (polités) apar în agora, şi se conturează în conştiinţe ca aspiraţii umane superioare. Şi înaintea lui Socrate se contura, însă nu suficient de conştient, ideea de „libertate”. Sofiştii (în special Protagoras) „balansează” către individ (Om) afirmând prevalenţa acestuia în faţa cetăţii (Comunitate/Societate). Însuşi Protagoras spune că Omul este „măsura tuturor lucrurilor”. În imediatul timp istoric al celui care va fi al lui Socrate, începe să încolţească conflictul dintre cetate şi individ, o opoziţie esenţială care va genera o multiseculară nelinişte. Libertatea, mai bine zis aspiraţia întru libertate, generează „democraţia”. Se formulează principiile democraţiei viitoare, ca fiind un conflict de nedepăşit între cetate şi individ, conflict în care trebuie să primeze individul.

Sofiştii, Socrate şi adepţii lui, compun ceea ce istoriştii numesc „ieşirea din mit”. Aceştia pregătesc terenul pentru conceptele individ, cetate, societate, stat, democraţie. Libertatea în societate devine o stare de forţă, o stare de principiu, stindarde care vor flutura de acum în viaţa omului. Construcţia societăţii bazată pe individ fundamentează conglomeratul de libertăţi. Acest conglomerat în permanentă transformare, cu nuanţe evolutive, nu se va încheia niciodată. Au fost în istorie hiatusuri, veacuri întunecate, dictaturi, revoluţii. Toate acestea sub aceeaşi umbrelă. A libertăţii. Întotdeauna însă societatea a pus accentul pe individ, pe libertatea lui.

O facilă perspectivă istorisită ne dă confortul de a „vedea” libertatea dinspre origini, ca pe un ideal în permanentă devenire. De aceea plămădirea conceptelor este, în primul rând, paralelă cu evoluţia individului, „forţat” de propria lui condiţie, spre căile găsirii sau ale regăsirii libertăţii. Mitologica sevă sofistică, precum şi conceptul socratic „cunoaşte-te pe tine însuţi” —  gnothi se auton —sunt, de departe, perspective ale aşezării individului în faţa societăţii şi a cetăţii. Numai „sinele” este important. Toate celelalte sunt doar simple instrumente utilizate pe calea perfecţiunii umane. Platon şi Aristotel sunt alţi „agenţi ai libertăţii” care, fiecare în parte, compun noduri importante la ghergheful sublim al binomului OM-CETATE.

*

Platon mizează, de la început, pe două tendinţe opuse a conceptului zoon politikon,concept strălucit definit de Aristotel mai târziu, discipol şi desăvârşitor al ideilor platoniciene. Autorul Dialogurilor şi al Legilor îşi „balansează” teoriile între rigoarea „statului totalitar” precum şi ceea ce se numeşte azi „statul de drept”. Libertatea este „văzută” de Platon ca înţelepciune. Educaţia conducătorului, „construirea” lui conştientă, ca „agent a libertăţii”, are ca finalitate instaurarea dreptăţii în cetate. Adept al primordialităţii educaţiei, al conducătorului/învăţătorului/agentului libertăţii în general, dar în primul rând al înţeleptului/filosofului, (şi care vor fi cei care vor instaura DREPTATEA în cetate), statul construit astfel asigurând oamenilor cea mai mare libertate. Oamenii/indivizii sunt cei care formează Statul. Dar firea Conducătorului este aceea care defineşte şi marchează organizarea socială. Deşi Platon susţine ideea domniei Legii, exacerbarea acesteia, depăşirea limitelor reprezintă motorul, acţiunea aceea ce este aspiraţia spre libertate, şi care există prin trepte şi evoluţii, nu întotdeauna însă previzibile. Statul platonician prin Lege primeşte un rol pregnant, indivizii trebuind să îşi subordoneze absolut toate aspiraţiile acesteia. Ideea de unitate la Platon se întemeiază deci pe conceptul comunităţii, când bunurile (obiectele, hrana, femeile, copiii) devin comunitare. Marele filosof devine un admirator al ordinii desăvârşite. Dar Legile lui Platon sunt emblema a ceea ce, mai târziu, va fi statul totalitar. Sunt puse la punct principii potrivit cărora este necesară instaurarea unei protecţii absolute a individului, definirea unei culturi oficiale, a unei religii de stat, legea stabilind principii şi ritualuri. Pentru Platon libertatea este o necesitate, şi că individul, consimţind liber, trebuie să fie un membru supus al statului. Individul îşi va subordona conştiinţa unor legi imuabile. Ba, mai mult, legile platoniciene spun că fericirea constă în supunerea totală faţă de legi. În statul autoritar platonician, libertatea individului este suprimată. Dar, tot filosoful Platon, şi nu legislatorul, conchide că statul, pentru realizarea armoniei, trebuie să fie temperat: „Moderaţia este acea colaborare, acel acord natural între partea inferioară şi partea superioară, în vederea deciderii care dintre cele două trebuie să conducă în stat şi în individ”. O ambivalenţă miraculoasă a făcut ca aceste principii să fi fost, şi să fie şi astăzi, suficient de polemice. Gândirea aceasta poate fi aceea a unui absolutism, a unui totalitarism care intră în contradicţie cu principiul garantării libertăţii şi a siguranţei indivizilor din cetate. Dar, privit prin optica actuală, a zilelor noastre, statul platonician devine, prin regulile lui, reglementator. Statul impune reguli prin EDUCAŢIE, nu prin forţă. Prin educaţie indivizii devin superiori datorită asumării Legilor, aceştia devenind supuşii unor principii, care, în timp, vor genera statul de drept, încă de atunci fiind definite principiile acestuia: criteriul competenţelor în ocuparea funcţiilor publice, limitarea puterii magistraţilor, ierarhia legilor. Am putea spune că Platon devine un tehnician politic. Concluzia ar fi că statul de drept al lui Platon, este condiţia primordială a oricărei libertăţi, dar a unei libertăţi înţeleasă în sensul ei de siguranţă.

Cât de departe este, iată, idealul socratic al „cunoaşterii de sine”! În puţinii ani dintre Socrate şi Platon, parcurgem fragila dimensiune dintre afect şi raţiune. În căutările lui, omul simte nevoia instituţiilor, care să-i protejeze umanitatea. Regulile lui Platon sunt dovada subţirimii dintre spirit (emoţie) şi luciditate (raţiune).

*

Aristotel nu concepe libertatea în sens juridic ci în sensul filosofic. O filosofie a începuturilor gîndirii nespeculative, concrete. Toate conceptele lui Platon se învârteau în jurul Statului, al Legilor lui, a Cetăţii. Toate acestea îşi subordonau indivizii doar în măsura în care rigorile instituţiilor erau imuabile. Corsetul instituţional intră, de aceea, în conflict cu ideea de libertate. Stagiritul, însă, îşi dezvoltă ideile desprinse din gândirea aplicată, rareori speculativă, Statul nu este doar un dat instituţional, ci şi o formulă în care libertatea devine un scop final al acţiunii umane, în deplină contingenţă cu realitatea. „Statul Atenian” o lucrare de filosofie politică aristotelică, în analiza filosofului, porneşte de la Cetatea lui Solon, care introduce în propriile observaţii, starea de pasivitate vis a vis de interesele cetăţenilor. Solon, ca legislator, introdusese în rândul delictelor politice neparticiparea „din indiferenţă sau tembelism” a cetăţenilor la treburile cetăţii. Cel găsit vinovat urma „să fie despuiat de onoruri şi scos din rândul cetăţenilor”. Este interesant modul în care Solon a gândit această problemă. Democraţia participativă presupune anumite atribuţii pe care cetăţeanul trebuie să şi le exercite pentru ca această formă de guvernare să nu fie pusă în pericol. Pentru Aristotel, Omul, ca fiinţă înzestrată cu capacitatea şi impulsul de a se desăvârşi pe sine, îşi defineşte singur superioare valenţe prin autocunoaştere, prin autodesăvârşire, pentru a atinge fericirea supremă. Prin gândirea lui, Aristotel apropie omul, din nou, de Divin. Libertatea devine astfel o aspiraţie divină. Libertatea, o aspiraţie către fericire, este un scop al binelui suprem. Dar toate acestea – libertatea, binele suprem, fericirea – sunt subordonate ale sophiei (înţelepciunii), fiind o cale care duce la eliberarea de orice determinări ale realităţii fizice. Religiozitatea acestei Căi dă sensul spiritual al desăvârşirii fiinţei umane. Prin personalitatea lui, Aristotel, ca „agent al libertăţii”, se spiritualizează şi pe sine, el fiind pătruns de viziuni şi de o profundă spiritualitate, mai ales în privinţa autocunoaşterii prin contemplaţie. Din nou, ideea de libertate devine un concept primordial. Importanţa Statului rămâne totuşi plenară. Doar că acesta, Statul, intră în relaţie directă cu individul uman. În familie, omului i se permite să fie viu, să trăiască (zoé), să procreeze, însă cetatea permiţându-i lui, Omului, să trăiască bine (eu zoé), adică să-şi atingă binele propriu. Pentru Aristotel, Omul şi binele său reprezintă scopul statului, spre deosebire de Platon care pune Cetatea pe primul loc. Aristotel instituţionalizează conceptul de constituţie (politéia),aceasta având rolul de a stabili autoritatea suverană în Cetate, alături de celelalte autorităţi, Statul este garantul siguranţei. Autoritatea Statului, Legea, are un rol esenţial dar nu unul exclusiv. Legalitatea şi egalitatea devin virtuţi care îi condiţionează şi îi garantează omului libertatea. Toate acestea în plină democraţie sclavagistă, când Aristotel însuşi acceptă şi inegalitatea claselor sociale. Filosoful consideră că în societate există oameni care se nasc pentru a conduce, aşa cum există şi oameni care se nasc pentru a fi conduşi. Filosoful îşi induce, şi ne induce şi nouă, urmaşilor lui de astăzi, ideea că libertatea se instituţionalizează, se birocratizează şi că societatea nu este o simplă alăturare a unor elemente asemănătoare, ci o „comunitate organică”, formată din elemente diferite şi complementare. Există în Stat trei puteri: gruparea deliberativă (puterea legislativă), gruparea magistraţilor (puterea executivă) şi gruparea judecătorească. Echilibrul celor trei puteri generează moderaţia, aceasta fiind generatoarea libertăţii. Marele stagirit îşi înconjoară semenii cu înţelepciunea lui. Libertatea pe care o promovează el este a unui „agent” pentru care libertatea nu se poate realiza decât instituţional. Instituţiile Statului-Cetate sunt noua religie care va defini în viitor societatea.

*

Romanitatea, care vine vijelios din orizontul Mediteranei, va genera alte etape în viziunea contemplatorilor. Noii „agenţi” vor avea corpul marterializat pe raţiune, peste care se va aşeza, în timp, mirajul mistic al Orientului. Indivizii sunt în noua lume romană cei mai importanţi nucleoni ai forţei. Se declanşează noi energii. Lumea elenistică, încă extrem de vizibilă şi de admirată de romani, îşi „transferă” idealurile printre generalii de armate, „civilizatori” de voie de nevoie, Roma asimilând foarte repede pe Socrate, Platon şi Aristotel şi făcând din aceştia scuturi şi arme pentru noua lor civilizaţie.

Cicero , un lucid şi diplomatic „agent al libertăţii” se amestecă printre temple şi arme, pentru a aşeza libertatea printre războinicii romani, printre urzelile diplomatice în care se implică el însuşi. Obţinând ovaţii spectaculoase din partea tuturor, a deschis calea spre armonie între clasele sociale (concordia ordinum). La apogeul carierei sale politice şi diplomatice Catullus l-a aclamat pe Cicero ca pe un „părinte al poporului”. Adept al principiilor prime, republicane, într-o lume îndreptată spre dictaturi de tot felul, marele orator este adeptul moderaţiei şi a toleranţei. El va întrevedea absolutismul augustal imperial. În Despre îndatoriri (De officiis), Despre scop(De finibus) şi Despre natura zeilor(De natura deorum), dar mai ales în Filipice,Cicero „lansează” sub formă de maxime, principii precum: „Obişnuinţa e a doua natură * Norocul este orb * Om nou * Onoarea hrăneşte artele * Foamea este condimentul bucatelor * Mincinosului îi trebuie memorie * Între arme muzele tac * Furia este începutul nebuniei * Ceea ce prin rău s-a dobândit, rău va sfârşi * E o încântare să nu faci nimic * O, timpuri! O, moravuri! * Cei ce se aseamănă, lesne se adună * Pământul patriei e scump tuturor * Cum vei semăna, aşa vei culege”. Toleranţa şi raţionalitatea marelui orator, care îndemna la cunaşterea de sine, precum şi o magistrală sete de dreptate i-au dus sfârşitul de o cruzine emblematică: decapitat, cu mâinile tăiate de corp după decapitare Cicero era un real pericol pentru Cezarii vremii. Harisma lui de înţelept pentru cei mulţi au făcut din el un martir. Apropierea de sacrificiul hristic ne spune cât de departe era încă liber tatea de umanitate. „ Libertatea este o valoare” afirmă filosoful Cicero. „Libertatea este o posesiune de o valoare inestimabilă, care este parte din existenţa omului, dreptul omului pe care Dumnezeu i l-a oferit, libertatea este partea divină din el” va spune peste mii de ani Petre Ţuţea.

Seneca , un alt martir, victimă şi el al propriei personalităţi, un Cicero al veacului său, sau, mai degrabă, un anti-Cicero, este un Macchiavelli stoic. A trăit periculos aproape permanent, dat fiind că i-a fost hărăzită, pe cărarea strâmtă, îngăduită de absolutismul Iulio-Claudienilor, o existenţă fascinantă, în care ascensiunile eclatante au alternat rapid – şi în mai multe rânduri – în declinuri primejdioase, uneori copleşitoare. Stoicismul filosofic şi etic îmbrăţişat de marele latin este unul riguros. Acesta şi-a modelat reflecţiile pe un model străvechi, socratic am putea spune. Dar un stoicism împletit cu un tragism plenar, covârşitor moral. Morala marelui Corduban este aceea a unui activ, predispus la acceptarea totală a menirii lui ca „agent al Omului”. Cunoscător al fizicii, logicii şi eticii, el rămâne un adept consecvent al moralei. Condiţia morală a umanităţii este „firul roşu” al sistemului lui, solid închegat, al unei filosofii globale. Însă în trihotomia tradiţională a filosofiei, clasică, a vremii lui, sugerează încă o diviziune, relevantă şi preeminentă, şi anume aceea a eticii. Lucrările lui filosofice, mai ales De constantia sapientis, converg către definirea „Omului universal” şi vorbesc cu un fanatism nobil despre virtute (uirtus), despre unicul bun „cinstit” (honestum),despre „supremul bine”(summum bonum).

Seneca desfăşoară un întreg sistem de concepte permutabile: raţiunea dreaptă ↔ a trăi în conformitate cu natura ↔ ceea ce este cinstit ↔ supremul bine ↔ virtutea ↔ viaţa fericită.

Vorbind despre fericire, el spune că uneori fericirea excesivă poate să ia minţile oamenilor. De aceea, el nu preconizează extirparea completă a pasiunilor, ci numai dominarea lor riguroasă. Pretinde o asceză foarte aspră, însă nu se mărgineşte la abţineri, la ataraxie. Interdicţiile, conţinutul negativ al unei asemenea existenţe, sunt compensate de „bucurie”, (gaudium), care izvorăşte din mulţumirea plenară, dobândită prin practicarea virtuţii. Energia launtrică, eliberată prin cultivarea virtuţii, primeşte, graţie bucuriei, adevărata valoare. Strategia moralizatoare a lui Seneca se polarizează în jurul „înţeleptului” (sapiens). Acesta este perceput ca un atlet al vieţii morale, ca un campion al virtuţii, înţeleptul este cel care dobândeşte liniştea perfectă, ataraxia, şi bucuria deplină, prin acceptarea ordinii universale. Înteleptul, care nu poate fi cu adevărat atins de „rău” (malum). Numai înţeleptul este bogat, fiindcă nu-i lipseşte nimic, numai înţeleptul este liber şi deci superior regilor, care uneori pot fi sclavii propriei coroane. Seneca admite că acest înţelept apare extrem de rar şi conferă statutul sapiential doar unor oameni ai trecutului, ca Socrate.

Seneca, contemporanul lui Isus, este oglinda inversă a marii revoluţii creştine, care a deschis, prin el, poarta către infinit. Supremul sacrificiu, asumat de Seneca este încă un simbol al martiriului Călăuzei spre libertate al oamenilor.