BIBLIOTHECA UNIVERSALIS

Lavinia I. Olariu

Lumea prin ochii lui Baudelaire*

După două veri precedente, în compania lui Montaigne (2013), respectiv Proust (2014), reputatul critic literar şi profesor la prestigiosul Collège de France Antoine Compagnon ne propune o vară cu Baudelaire, în ciuda unei evidente contradicţii structurale între poet şi anotimpul evocat.

După modelul cărţilor anterioare, O vară cu Baudelaire are la origine o serie de emisiuni difuzate în vara anului 2014 de France Inter, iar scopul declarat al prezentului volum este cel de a redirecţiona cititorii pe urmele Florilor răuluişi ale Spleenuluiparizian, traseu la capătul căruia îl vom putea descoperi pe Baudelaire ca un contemporan al nostru, capabil încă să spargă tipare şi să şocheze.

Calităţile esenţiale ale acestui studiu critic sunt accesibilitatea, claritatea şi capacitatea autorului de a-l face viu pe poetul damnat al secolului al XIX-lea, desfiinţând locuri comune şi interpretări grosiere, făcând apel la poezie, scrisori, evenimente, care conturează un personaj complex şi contradictoriu. La finalul cărţii îl înţelegem mai bine pe Baudelaire, chiar dacă nu-l iubim mai mult, ceea ce nici nu l-ar fi interesat, de altfel şi primim un sfat de la autorul eseului: „Tout est partagé en Baudelaire, qui reste inclassable, irréductible à toute simplification. Respectons ses contradictions”. (p. 170)

Trecând de la un capitol la altul, Compagnon reia cu eleganţă critică şi carismă discursivă temele şi discuţiile din jurul operei şi vieţii marelui poet francez. Autorul nu procedează la o clasificare separatoare a dimensiunilor existenţei baudelairiene: biografia şi opera. Poezia devine uneori pre-text pentru a explica aspecte biografice sociale sau filosofice (relaţia cu doamna Aupick, mama poetului, opinia lui Baudelaire despre Parisul decadent şi distrus în spiritul său de noua configuraţie imaginată de Haussmann, relaţia cu femeile din viaţa sa, perspectiva asupra religiei, democraţiei sau a unor valori umane etc), dar, în urma acestei confluenţe demonstrate, opera poetului câştigă în autenticitate şi consistenţă.

Discursul critic se organizează într-o formă discontinuă, à sauts et à gambades, autorul trecând de la capitole cu substrat biografic (Mme Aupick) la altele de încadrare estetică (Le réaliste, Le classique), ocupându-se apoi de un motiv literar (La mer) şi continuând cu aspecte ale caracterului şi temperamentului lui Baudelaire (La procrastination, De l'éreintage) etc.

Punctul de plecare al cărţii este un poem fără titlu din Les Fleurs du mal, dedicat mamei poetului, doamna Aupick. Baudelaire o numeşte pe aceasta „voisine de la ville”, iar poezia recuperează un loc paradisiac al memoriei. Reprezentarea „casei noastre albe, mici, dar liniştite”, se completează cu precizări referitoare la copilăria poetului (verile anilor 1827 şi 1828), singurele insule temporale de pură „tandreţe maternă”, după cum reiese dintr-o scrisoare a lui Baudelaire către mama sa, din 1861, în care i se reproşează acesteia că nu a remarcat poezia care vorbea despre ea. Textul poetic, cel epistolar şi argumentul faptic se completează reciproc pentru a susţine în primul capitol o relaţie intensă şi problematică a lui Baudelaire cu mama sa, care a durat toată viaţa poetului.

Dacă singura relaţie fundamentală cea cu mama sa este plină de neînţelegeri, apropieri şi respingeri dureroase, nici celelalte interacţiuni umane care-l implică pe Baudelaire nu sunt scutite de dificultate şi/sau contradictoriu.

Relaţia cu Victor Hugo, de exemplu, denotă nici mai mult, nici mai puţin decât ipocrizia lui Baudelaire. Dacă poemul Le Cygne din Tableaux parisiens îi este dedicat lui Hugo, printr-o scrisoare cu puternice accente encomiastice („Veuillez agréer mon petit symbole comme un très faible témoignage de la sympathie et de l'admiration que m'inspire votre génie”), într-o altă scrisoare către prietenul său Auguste Poulet-Malassis, se referă la Hugo în termeni duri, spunând că acesta continuă să-i trimită scrisori stupide. Aceste contradicţii dintre planul public şi cel privat cu referire la colosul literaturii franceze se datorează, după Compagnon, faptului că spiritul hugolian demonstra, în ochii lui Baudelaire, o învecinare a prostiei cu geniul.

În Mon coeur mis à nu, citat de Compagnon, critica împotriva lui George Sand degenerează în ceea ce am numi azi defăimare, incluzând apelative precum proastă, greoaie, guralivă, latrină.

Nici Manet nu este menajat de furia justiţiară a lui Baudelaire, de această dată ţintită în linie dreaptă. După criticile dure la adresa operei sale Olympiadupă Salonul din 1865, pictorul se lamentează prietenului său, care se confruntă la rândul său cu prejudecăţile mentalităţii burgheze mediocre (care-l acuză pe poet pentru descrierile pregnant realiste) şi îi cere acestuia o părere sinceră asupra tablourilor sale. Răspunsul lui Baudelaire nu este deloc încurajator şi face obiectul unei interpretări nuanţate din partea lui Compagnon. Poetul îl acuză pe pictor de lipsă de modestie, solicitând să i se vorbească despre el. Apoi, cele câteva întrebări retorice îl invită pe Manet să se gândească la geniul lui Chateaubriand şi Wagner, la fel de neînţeleşi, dar într-o epocă a artei autentice, nu în una decadentă, în care „vous n'êtes que le premier dans la décrépitude de votre art”.

Spiritul revoluţionar manifestat atât în poezie cât şi în implicarea socială, scepticismul cinic sau intransigenţa faţă de orice manifestare sau fenomen catalogate drept decadente îl fac pe Baudelaire egal cu sine. Cu acelaşi patos condamnă epoca în care trăieşte, subjugată de ideea grotescă a progresului, care deraiază într-un cult al materialităţii („singura civilizaţie se reflectă în diminuarea urmelor păcatului original” – Baudelaire), pretenţia la egalitate a tuturor indivizilor şi ipocrizia democraţiei, distrugerea vechiului Paris de implementarea noului plan urbanistic al lui Haussmann, presa şi fotografia, participă la revoluţia de la 1848, împărtăşind ideile romantice şi socialiste ale mediilor avangardiste.

O altă trăsătură care-l reprezintă pe Baudelaire este originalitatea: crud în limbaj, cu o apariţie ostentativă (este cunoscută legenda părului verde), mereu provocator, o întruchipare perfectă a dandy-ului, concept pe marginea căruia glosează atât în poezie, cât şi în corespondenţă sau jurnal. În opinia lui Baudelaire, dandy-ul este ultimul moştenitor al omului onest, al aristocratului Vechiului Regim, un om al plăcerii şi al culturii, un diletant care are oroare de utilitarismul modern.

Incertul, confuzia generatoare de visare este crezul artistic al lui Baudelaire, ilustrat printre altele de o definiţie pe care poetul o dă Frumosului: „C'est quelque chose d'ardent et de triste, quelque chose d'un peu vague (…) volupté et tristesse (…) une idée de mélancolie, de lassitude (…) le mystère, le regret sont aussi des caractères du Beau”.

Preocuparea lui Compagnon faţă de Baudelaire vizează integralitatea şi contradictoriul naturii acestuia, mizând pe o aşezare firească a cititorului contemporan în compania poetului şi a omului. Nicio stridenţă teoretică nu se resimte pe parcursul demersului eseistic, deşi, uneori, lipsa de organizare a materialului pe sectoare tematice poate deranja un cititor mai pretenţios. Cartea este, în mod evident adresată publicului larg, care ar putea fi foarte uşor speriat de anvergura, excentricităţile şi categoricul opiniilor, specifice personalităţii baudelairiene. Însă astfel, abordând la întâmplare opera, biografia, convingerile sociale sau politice ale lui Baudelaire, toate subsumate cunoaşterii şi apropierii de literatură a publicului, rezultă o carte de vară, serioasă, dar nu rigidă, complexă, dar nu tehnicistă.

* Antoine Compagnon, Un été avec Baudelaire, Équateurs, France Inter, 2015.