CONTACT

Paulina Popa, Gravitaţie, Editura „Emia”, 2014

Pentru poeta Paulina Popa îngerul este atât făptura protectoare, îngerul păzitor, cât şi personajul; „îngerul cu faţa arămie” o însoţeşte în dialogul permanent cu creaţia. Ca un fapt particular, în acest volum creaţia, văzută ca gravitaţie şi ca iubire stă tot sub semnul inspiraţiei angelice:

„ÎNGERUL CU FAȚA ARĂMIE/ este o flacără/ albă ca luna/ atunci când leagă braţele// este mărul care cade/ peste pământ/ şi de acolo creşte pomul cu fructe de aur//este o flacără/ la lumina căreia cresc poeme/ frumuseţe fără margini/ creaţia cea desăvârşită/ viaţa/ acolo în pădure sub un brad”

Îngerul este martorul creaţiei, cel care a stat şi a plâns lângă poeme, este dublul poetului, el ne învaţă că „la capătul poemelor începe lupta//doar acolo avem nevoie de toate forţele/ pentru a nu fi naufragiaţi/ pe insula dintre apele acelea/ ce nu se limpezesc niciodată”. Ipostazele Îngerului în raport cu poeta care rămâne aceeaşi, („mereu atrasă/ către dragostea poemului/ în timp ce un ochi de fiolă spartă/ ne priveşte ironic dintr-un colţ de salon alb/ mă trezeşti din nou ca din morţi/ tu eşti/ Îngerul cu faţa arămie”), e multiplă: inspirator, martor, salvator într-o situaţie limită. Îngerul o loveşte cu aripa lui peste faţă pentru a o trezi din suferinţa şi din ghiarele morţii, o menţine lucidă în faţa necunoscutului şi a distrugerii planetei, îngerul devine dublul său, conştiinţa cea bună care nu o lasă să lâncezească în faţa ororilor şi o îndeamnă să caligrafieze „semnele iubirii”. El devine apoi martorul şi mentorul creaţiei prin cuvânt şi al întâmplărilor revelatoare ale unei vieţi care se cere reevaluată, contemplată de pe margine.

Îngerul devine apoi „aurul/ viaţa şi versul pe care îl îmbrac/ în veşminte curate/ apoi îl cânt”

Ciclul „Gravitaţie” reia câteva motive mai vechi ale liricii poetei din Deva: iubirea omenească, iubirea mistică, frumuseţea creaţiei, eliberarea sinelui, invocarea şi aproprierea divinului. Sufletul, aşa cum îl înţelege poeta o îndeamnă la înţelegerea blândă a vieţii şi la asumarea dramatismului ei:

„SUFLETUL/ poate fi/ floare de cireş peste acest pământ/ covoare de iarbă şi lăstari/ pământ fericit muşcat de lumină// ce ar folosi toate acestea/ ce ar folosi numele dat fiecărui lucru/ fără binecuvântare?// două lumi într-una singură/ se zbat şi se cheamă// care alee să o alegem/ şi care cupă cu vin/ pentru ce drum/ spre care lume?”

(****)

N.R. Notarea s-a făcut de la (*) la (*****) în funcţie de aprecierea valorică.