CRONICA LITERARĂ

Vasile Dan

Poza, eschiva, realitatea mimată*

Concentrarea unor tineri poeţi asupra propriei biografii, una în plină desfăşurare, precipitate, mai mult închipuite prin forţa lucrurilor decît reale, apoi asupra nonpoeticităţii (nota bene!, căutate cu lumînarea!) zilnice, mărunte, terne, insignifiante vrea să pară ceva premeditat, ceva ce aduce a „program”. Unul polemic. Eventual, minimalist. Uneori, recunosc, le iese. Mai ales atunci cînd reordonarea ei, a biografiei, e astfel făcută încît să vorbească despre o identitate specială, fie şi doar plauzibilă. Una mai mult dorită decît adevărată, ca în jocurile fanteziste de copii, cu poza din recuzită, cu energia inocent violentă, fără teamă, niciodată, de rizibil sau eşec jalnic. Această poză o afişează dezinvolt şi Şerban Axinte în cartea sa ajunsă, iată, la cea de a doua ediţie.

Cartea se deschide cu ciclul omonim – lumea ţi-a ieşit aşa cum ai vrut – trei titluri de texte ample care dau tonul muzicii, aşa zicînd, pentru întregul volum. Poemele se alimentează liric abundent şi meticulos din materia primă din proximitatea cea mai la îndemînă a autorului, cea domestică: „plec într-o călătorie\ prin apartamentul părinţilor mei,\ fumez ţigări autohtone,\ beau un singur pahar de tărie,\ repar instalaţia sanitară din garsonieră,\ repar aparatele electrocasnice,\ plec iar în călătorie,\ mă întorc fără pâine,\ nu mă plictisesc în faţa televizorului;\ gata, frate, gata, ţi-a ieşit ce-ai vrut;” (p. 6). Toată viaţa autorului e deocamdată această derivă trucată de la altceva esenţial pe care însă autorul nu ni-l spune niciodată, nici nu ni-l sugerează măcar expresiv sau sibilinic ca în poeţii iluştri pe care probabil i-a asimilat bine cîndva. Şi care ar trebui să lase urme. Altfel textele lui trimit doar spre lyrics, spre trupe celebre de muzică agreate de generaţia lui, The Doors ori Pink Floyd. În fond poemele lui Şerban Axinte, aproape fără excepţie, se simt ca peştele în apă în acest scenariu juvenil eroic şi teribilist, ludic da capo al fine pe care nimeni, cred că nici autorul însuşi, nu l-ar putea lua în serios: „să sparg oglinda şi să mă tăvălesc fericit\ printre cioburi,\ să-mi smulg cu penseta\ firele albe şi roşcate din barbă,\ să o iau pe arătură,\ să nu mă mai intereseze ce se întâmplă;\\ să fluier doar după femeile din mintea mea,” (p. 16) etc. etc.

Există după cum se vede în versurile lui Şerban Axinte un joc al caligrafiei propriei imagini de copil teribil, învingător în împrejurări închipuite, în faţa unor ostilităţi aşijderea. Limbajul poetului e unul contondent artificial, puterea lui e una ofuscată şi victoria întotdeauna absolută. Iată un text ilustrativ, în doar trei versuri intitulat chiar aşa, cele trei versuri de pe tricoul meu: „eu sunt criminalul, iată, mărturisesc acum\ ştiu foarte bine când şi cum anume veţi muri\ dar păstrez detaliile pentru mai târziu.” (p. 21).

Poza, eschiva, mimarea, gesticulaţia enormă, nu o dată mecanică, toate acestea fac parte din scenariile şi instrumentarul liric de astăzi ale lui Şerban Axinte. Imaginarul poetic, atît de pauper circumscris, cred că e unul mai degrabă de încercare, de start liric decît cel care să-i fi profilat deja un portret liric. „Un univers bizar, psihedelic, cu metafore încă nenăscute, cu un întuneric care-i este pe măsură. Şi cu reuşite punctuale demne de admiraţie.”, spune şi Cosmin Ciotloş, în excesiva, ca întindere, secţiune de la sfîrşitul cărţii lumea ţi-a ieşit aşa cum ai vrut, ataşată poeziilor, intitulată Dosar de presă (p. 70). Noi ce să mai spunem? Aferim!

* şerban axinte, lumea ţi-a ieşit aşa cum ai vrut, ediţia a doua, editura „Vinea”, 2015