CRONICA LITERARĂ
Vasile Dan
Prospeţime lirică şi senzualitate frustă*
Mărturisesc, mai întîi, că nu am citit nimic din sau despre poeta Maria Pilchin pînă la primirea cărţii ei la redacţie. E tînără (n. 1982 în satul Răuţel, raionul Făleşti, o suburbie a oraşului Bălţi). A făcut şcoală în ucrainiană, rusă şi română. Şcoală, se vede asta din ce scrie, bună. A publicat, în română, critică literară, dar şi poezie, mai ales la Chişinău precum şi în cîteva reviste literare de dincoace de Prut, dar care, după cum se ştie, nu prea circulă. Aşa că o descopăr abia acum cu uimire şi încîntare odată cu Poemele pentru Ivan Gogh – titlul însuşi o ingenioasă creaţie semantică şi ortografică a poetei.
Maria Pilchin (Pilchin, după soţ, născută Rotaru) scrie o poezie proaspătă, într-o română încîntătoare (poliglotă fiind, jonglează în ea cu polisemia, sinonimia, aliteraţia, omonimia, carambulul), a neliniştii identitare mereu incerte, dar, tocmai prin asta, autentică, fertilă în scris ca orice stare de căutare de sine, de iscodire: „sunt rusoaică la bucureşti\ şi româncă la moscova\ dar în patul tău\ sunt femeia de iubit\ femeia de atins\ femeia de legănat\ femeia de înţeles” (p. 39). În fond toţi sîntem, că recunoaştem, că nu, „impuri” sub un aspect sau altul, într-un cotext sau altul (istoric, social, politic, naţional, lingvistic). Nu o dată sîntem personalităţi multiple, adaptabile perfect la noile situaţii, conjuncturi. În fond sîtem un altul nu o dată. Citim drama de a fi tu însuţi (însăţi) în Maria Pilchin: „la mese în ajun de alegeri\ strigăm cu toţii despre\ imperialismul rusesc\ anexarea basarabiei\ şi multe altele\ dar niciodată nu am plîns\ mai mult mai adevărat\ decât în faţa unui film rusesc\ despre viaţă şi durere\ acesta ţi se bagă în carne\ şi întoarce cuţitul de două\ de trei ori şi atunci\ ierţi totul\ totul” (p. 49). Nici într-un comentariu politic de aici sau de dincolo de Prut nu se înţelege mai bine şi mai onest natura, complexul uman distinct basarabean de astăzi ca în Maria Pilchin: „joyce schimbat\ pe o vodcă\ cele două volume\ în două limbi\ inamice la prut\ se pupă în colecţia\ de maculatură” (p. 50).
Rareori poezia e pură în această carte, ea cară aluviuni culturale, lingvistice (vreo două poezii din carte sînt scrise chiar în rusă şi traduse la subsol în română, sînt splendide, cu aceleaşi obsesii). Totuşi, eu am găsit una „pură”. Iat-o: „spaţiul în nordul\ groelandei\ se măsoară în vise\\ce topografie onirică\\ morfologia glaciară\ iată unica ştiinţă\ adevărată\\cum simte domnişoara smilla zăpada?” (p. 60).
Condiţia umană profundă o înţeleg, dintotdeauna, mai bine poeţii. Cea basarabeană, condiţia umană de aici – fiindcă există una ieşită din alambicul drept ori nedrept al istoriei, asta-i altă poveste, ce mai contează – este tocmai această luptă interiorizată, dramatică între tine şi tine, între a fi o clipă român, o clipă rus, o clipă Puşchin, o clipă Eminescu. În fiecare eşti acasă, în fiecare l-ai trădat pe celălalt. Mai rar atîta dramă a identităţii: „tu eşti gog\ şi eu magog\ tu mă devorezi\ pe mine\ eu pe tine\ suntem cele \ două popoare\ care se înghit\ până se naşte\ pacea\ pax magna în\ www.mesopotamia.md ” (p. 74).
În fine, o credinţă „solomonică” echilibrează balanţa unui lirism intens în care, paradoxal, străluceşte, în cele din urmă, feminitatea în toată splendoarea ei senzuală: „să ne ascundem în turbinca ta\ şi din petrecere în petrecere\ s-o ducem tot aşa\ ca în uterul mamei\ să ne naştem apoi în\ piaţa marii adunări naţionale\ şi solomon să decidă\ câtă carne din noi\ e valahă şi câtă rusnacă\ să taie ca un curechi\ (să fie iertat regionalismul)\ ca-n varză să taie\ şi aşa dezmembraţi\ să vedem la cântar\ câtă latinitate şi\ sare slavă\ să punem în bucate\\ dacă e petrecere\ petrecere să fie” (p. 7).
Fără nici o îndoială, Maria Pilchin e o poetă adevărată.
* Maria Pilchin, Poemele pentru Ivan Gogh, Editura „Paralela 45”, 2015.