logo

Revistă de literatură, eseu, arte vizuale, muzică, fondată în februarie 1990 la Arad.

Redactor-şef fondator: Vasile Dan.

logo

 

CRONICA LITERARĂ

 

Gheorghe Mocuţa

 

Robert Şerban: poezia competiţiei cu sinele*

logoVitalism, directeţe, simplitate

Noul volum al lui Robert Şerban, Puţin sub linie , continuă viziunea minimalist-biografică a unei poezii eliberate de încărcătura tulbure a complicaţiilor meditabunde sau de povara livrescului. Carisma discursului relaxat transcende imediatul şi constituie adevărate comandamente existenţiale. Melancolia trecerii şi petrecerii vieţii e doar o nostalghia ironică provocată de spiritul histrionic al seducătorului de altădată. Vitalismul, directeţea şi simplitatea rămân calităţile discursului său liric. Şi consecvenţa, în cazul ultimelor trei volume. Există o tensiune a lucrurilor spuse în răspăr şi o eliberare melodramatică a energiei vitale, a poftei de trăit\ iubit\ ars etapele care îl îndepărtează de tradiţie şi îl apropie de generaţiile mai noi, care îl încarcă pozitiv. Erotismul anterior lasă loc în acest volum poeziei copilăriei, cu nostalgia autoritarismului mamei şi a complexelor paterne. El îşi retrăieşte copilăria, fără a cădea în sentimentalism deşi Robert e un mare sentimental reprimat. De fapt îşi redimensionează copilăria cu un avânt olimpian, al seducătorului sedus, mereu supravegheat de inteligenţa artistică. El scoate efecte bănuite şi nebănuite din dialogul subtil ce cei doi copii ai săi, Crina şi Tudor, printr-un transfer de pasiune şi răsfăţ. Nu stă pe gânduri să se pună în locul lor, la momentul oportun, schimbând perspectiva şi provocând surprize. Unii critici văd în asta o diluare lirismului. De altfel şi în jurnalul pe care îl ţine în revista „Orizont” îşi apleacă urechea la universul copiilor săi şi la prospeţimea lumii lor. Ca şi pe Facebook, unde se lasă atras de cântecul de sirenă al vedetismului. La antipodul acestei atitudini, profund sentimentale, se află formula deja consacrată a poetului cerebral, surprinzător, (dublată de amatorul şi devoratorul de imagini, căci Robert Şerban e autorul unui volum de critică de artă despre generaţia '80). O atitudine exprimată prin tema, mereu reluată, a risipirii, a trecerii fiinţei, surprinsă într-un discurs lucid şi realist.

Volumul se deschide cu o transfigurare a stării de lucruri şi cu invocarea obsesiei de a-şi trăi clipa – într-o nouă etapă – a căutării de sine şi a scormonirii vitale:

„uneori mi-ar plăcea să ştiu dinainte\ cum stau lucrurile\ cele mărunte\ de zi cu zi\ nu celelalte\ accidente\ morţi\ despărţiri\ nu\ astea nu\\ mi-ar plăcea să ştiu unde-i pus radarul\ dacă e închis sau nu la pâine\ dacă vor ieşi toate petele de pe haina dusă la curăţătorie\ dacă va fi o iarnă mai lejeră ca iarna trecută\ mi-ar plăcea să ştiu unde naiba mi-am pus cheile\ paşaportul\ să ştiu dacă mai sunt locuri la vagonul de dormit spre Iaşi\ fără să caut prin mersul trenurilor\ fără să merg la gară\ dacă mai rezistă boilerul din baie şi cât\ mărunţişuri din astea\ care încet încet devin coşmaruri\\ pe ele trebuie să le aştepţi cu mâna ridicată\ dar nu ca un milog\ nu ca un creşetor\ ci ca unul îngropat de viu\ care nu-şi poate lua locul în propria viaţă\ decât scormonind\ scormonind\ scormonind” (Cum stau lucrurile )

Aşa stau lucrurile în noul studiu de etapă, un poem al luptei dintre luciditate şi blazare, o competiţie în care am putea ghici arbitrariul încercărilor şi perspectiva eşecului: „puţin sub linie”. Scormonirea îl obligă la o permanentă schimbare a perspectivei, fie că e vorba de aspectele superficiale ale existenţei cotidiene, de obişnuinţă, de clişee ori de „o vedere de sus” a lucrurilor:

„dacă urci pe deal şi priveşti de-acolo\ lumea ţi se pare mai frumoasă şi mai bună\ totuşi\ simţi o poftă nestăvilită să arunci cu pietre\\ te aşezi pe un bolovan care\ oricât ţi-ai dori\ e imposibil de clintit\ dedesuptul său trăiesc\ mici vietăţi lipiciose\ le tulburi chiar în timp ce-ţi cauţi liniştea\ dar ele te ignoră şi nu se mişcă”…

Disciplinându-şi emoţia, poetul elaborează o adevărată strategie a introducerii clişeelor de viaţă în poem, în aşa fel încât îl provoacă pe cititor şi îl eliberează totodată, îl agasează şi îl răsfaţă cu propriile sale gândiri şi imagini. Confesiunea dezinhibată, supravegheată de ochiul experimentat al unui redutabil devorator de imagini pare să fie până la urmă calea cea mai accesibilă spre lirismul personal.

O poezie a contextului său, o etică a efortului de autodepăşire

În rest, fuga de „cuvintele mari”, căutarea şi sublinierea micilor detalii ale vieţii (prin atingere, vis, străluminare) îi asigură verbului şi imaginaţiei (in)consistenţa şi strălucirea argintului viu. Poezia lui Şerban e ca argintul viu; se risipeşte în momentul când vrei s-o analizezi şi s-o iei în posesie. Nu întâmplător discursul său epuizează multe forme de expresie (lirică, epică, dramatică), de la prestidigitaţie la improvizaţie; avem monolog, dialog, poveste, parabolă, sentinţă. De aceea se înrudeşte cu jazzul modern mai mult decât cu lira, cu experimentul mai mult decât cu lucrul bine făcut şi clasat. Poetul îşi riscă cu bună ştiinţă „statutul”, precauţia, prudenţa, ipostaza celuilalt, a personajului, a tatălui, a aventurierului, a omului „recent”. Din acest gest temerar se naşte şi formula succesului său, „fotografia norocoasă” a vieţii, momentul de iluminare sau de captare; un poem excepţional în care răzbate revelaţia unei realităţi nebănuite, a unei vecinătăţi latente, a iluziei tangibile:

„nu la toată lumea Dumnezeu iese-n poze\ dar dacă ai noroc să nimereşti unghiul bun\ luminozitatea potrivită şi să apeşi când ţi se şopteşte\ l-ai prins\\ e ca la pescuit\ numai că momeala eşti tu\ cel cu degetul ridicat în sus\ un Sfântul Ioan îmbrăcat în Wrangler şi încălţat sport\\ descărcat pe laptop\ Dumnezeu se vede şi mai bine şi pare fericit\ l-ai conectat la internet\ apoi la reţelele de socializare\ la e-mail la youtube la torrente\ la ce nici n-ai visat vreodată\\ ţine-l în permanenţă on-line\ vei afla instantaneu\ că restul lumii te iubeşte tot mai mult\ şi îţi dă\ ca pe-o cuminecătură nesfârşită\ like după like” (Fotografie norocoasă )

Invocata scormonire, căutarea lucidă şi febrilă a sensului existenţei, manifestată atât de pregnant în ultimele două volume, în motivul erotic şi al obsesiei morţii, în Cinema la mine-acasă (2006) şi Moartea parafină (2010), reia acum, prin noi motive şi situaţii, asumarea crizei fiinţei într-o lume în declin. N-aş vrea să sugerez că Puţin sub linie e sub nivelul celorlalte două volume invocate. Emoţia e, de acum, şi mai potolită în albia unei narativităţi fluente şi în cleştii unei ironii discrete. Cu toate că poetul a încercat şi alte formule de exprimare, proza şi teatrul, el revine la prima dragoste, mai grav şi mai reflexiv, fără însă a-şi pierde spiritul ludic. Estimp, omul se risipeşte într-un activism feroce. „Puţin sub linie” exprimă nu doar fuga de clişeizare şi mortificare, ci şi acceptarea destinului de om revoltat, fascinat de limite. Dar şi bucuria secretă de a lăsa o urmă, o linie, un desen, de a lupta cu o himeră. Atunci când limbajul nu-l inspiră îndeajuns, poetul se iluzionează să sufere pentru creaţia sa, conştient că „nimicul lucrează imperturbabil”. Altfel zis, scrie o poezie a contextului său sau, – cum ar zice Livius Ciocârlie, intervievat de Robert Şerban – e atent, e sensibil la ce se întâmplă în jurul lui. Şi are o priză la real specială. Tonul şi atmosfera exprimă o frustrare, o nemulţumire de etapă şi un efort al poetului ajuns la maturitate care nu-şi neglijează rostul. Titlul volumului intră în logica unei etici a efortului de autodepăşire, indispensabilă creaţiei. El ne trimite, ironic, la sfaturile pe care Baudelaire le dădea pe la mijlocul secolului 19, tinerilor literatori: „Nu există ghinion. (când scrieţi, nota mea Gh. M. ) Dacă aveţi ghinion înseamnă că vă lipseşte ceva!” În ce-l priveşte pe seducătorul de altădată, nu doar că s-a obişnuit cu ipostaza unui „aventurier mântuit”, dar el devine chiar vestitorul unei vieţi noi:

„mă pregătesc să încep o viaţă nouă\ mi s-a mai întâmplat\ nu-i prima dată\ merită povestit puţin\\ întâi\ te umflă plânsul atât de tare\ încât\ nu glumesc\ te ridici de la pământ zile în şir\ poate chiar săptămâni\\ apoi când revii pe picioarele tale\ ele nu te mai ţin\ îţi sunt ca tăiate din şolduri\ stai lat\ nu vezi nimic\ dar auzi cum sub tine se sapă o groapă\ nu ţi se face frică\ nu-i un mormânt ce se naşte sub tine\ mormintele au un altfel de murmur când se pornesc”… (O viaţă nouă )

 

 

* Robert Şerban, Puţin sub linie , Editura „Cartea Românească”, 2015