logo

Revistă de literatură, eseu, arte vizuale, muzică, fondată în februarie 1990 la Arad.

Redactor-şef fondator: Vasile Dan.

logo

 

CRONICA LITERARĂ

 

Romulus Bucur

 

Dialogul criticii cu sine însăşi*

 

logoPutem începe discuţia (fragmentată, sectorială) asupra cărţii lui Andrei Terian cu sfîrşitul: autoprezentarea de pe coperta a patra (In my beginning is my end , vorba lui T. S. Eliot – e vorba de reluarea unor afirmaţii strategice de la pp. 5-6). Respectiv, sintagma care dă titlul cărţii*, critica de export , „adică acel tip de discurs critic care îşi păstrează o anumită relevanţă dincolo de contextul strict local, regional sau naţional în care a luat naştere”, şi convingerea, afirmată răspicat, transformată în program, că literatura şi critica românească nu doar „ pot fi , ci chiar că ele sunt deja nişte domenii de interes şi de relevanţă academică internaţională”. Un program ambiţios, abordat cu calm şi hotărîre. Cum cartea e alcătuită din părţi iniţial autonome, şi care fiecare în parte poate fi discutată pe larg, voi discuta idei pe care le consider fertile, zone care mă preocupă etc.

Încep cu secţiunea Traduceri legalizate (pp. 180-194), dedicată, conform subtitlului, „filtrului ideologic în teoria literară de import”. Mărturisesc, e vorba de un motiv subiectiv: e vorba de un raft din biblioteca personală care mi-a marcat anii de formare, pe lîngă puţinele, greu obţinutele şi, de la un punct, ilegalele xeroxuri ale unor lucrări occidentale The Meaning of ‘Meaning' , Dictionnaire encyclopédique des sciences du langage , Sémiotique narrative et textuelle şi încă vreo cîteva. Le menţionez pentru că destul de mulţi dintre cei din jurul meu aveau aşa ceva, şi ele circulau. Ceea ce, bineînţeles, era mai degrabă o gură de aer proaspăt, decît un metabolism cultural normal (la fel era şi cu celebra revistă Secolul XX , care a întreţinut de asemenea iluzia unei circulaţii normale a numelor, cărţilor, ideilor. De fapt, un Reader's Digest cu voie de la stăpînire). Maliţia, spiritul polemic ale cronicarului de pe timpuri n-au fost uitate de sobrul universitar de acum: la p. 184, n. 9 este ironizat, prin referinţa la „retorismul caracteristic” Dan C. Mihăilescu. Conform opţiunilor sale teoretice, constată lipsa traducerilor din zona sociologiei literaturii şi a psihanalizei (zone cumva suplinite de două lucrări autohtone de sinteză, publicate în aceeaşi colecţie Studii , De la Sainte-Beuve la Noua Critică a lui Savin Bratu, minimalizat, şi Metamorfozele criticii literare europene , a lui Romul Munteanu). Pe lîngă explicaţia selecţiei de texte provenind din „tradiţii istorice deja depăşite, care nu puteau concura în mod eficient marxism-leninismul” (p. 185), ar mai putea exista una, parţială: coliziunea dintre limba de lemn a orelor de învăţămînt politico-ideologic, la care toată lumea, mai mult sau mai puţin formal, participa, şi limbajul freudo-marxist, cu refrenul conştiinţei de clasă, a mediului burghez etc. (Marcelin Pleynet, „Problemele avangardei”, Adriana Babeţi – Delia Şepeţean-Vasiliu, Pentru o teorie a textului . Antologie „Tel Quel” 1960-1971, Bucureşti, Univers, 1980, pp. 429-30) făcea destul de puţin probabil succesul comercial, în măsura în care acesta conta. De asemenea, probabil că tot îndoctrinarea cu pricina e responsabilă pentru lipsa de interes faţă de stînga intelectuală a generaţiei care s-a forma în anii '70-'80. Deşi, chiar şi în condiţiile date, un bun prieten, la ora actuală lingvist cît se poate de serios, mi-a spus în studenţie: „Dacă ăştia v-ar citi în grila lui Goldmann, v-ar interzice de să nu vă vedeţi”. E vorba totuşi de puţinele lucrări traduse din această zonă. Se mai tradusese, e drept, la Editura Politică, Althusser… Cît despre psihanaliză, probabil că o minte rudimentară şi pudibondă o echivala cu o trimitere aproape explicită la sex, deci interdicţia e explicabilă.

În ceea ce priveşte impactul metodologic, înclin să-i dau dreptate autorului, cu o remarcă – volumul de debut al lui Petru Poantă, Modalităţi lirice contemporane (1973) este îndatorat teoriei topoi -lor a lui Curtius, care tocmai fusese tradus în româneşte, e drept, nu în colecţia Studii , dar la aceeaşi editură Univers, în 1970.

În ceea ce priveşte direcţia „formalistă” (adică structuralismul anilor '60-'70, plus traducerile din formaliştii ruşi, au avut impact, e drept, unul de nişă, nu numai asupra lingviştilor, ci şi asupra unor tineri în formare în anii aceia (cîteva nume: Călin Andrei Mihăilescu, Liviu Papadima, Rodica Zafiu, care se ocupa şi cu aşa ceva, Emil Ionescu şi alţii, recrutaţi de Alexandru Sincu, de obicei de la seminarul de teorie a literaturii şi ajunşi la Cercul de Poetică al Literelor Bucureştene, condus de profesorul Ion Coteanu. Un episod de altfel caricaturizat de Mircea Cărtărescu într-o povestire din De ce iubim femeile , dar altfel o poveste cît se poate de serioasă în biografia unora. Seceta din ultimul deceniu al comunismului, combinată cu brusca deschidere de după 1990, s-a concretizat într-o hibridizare metodologică. Plus într-o transpunere în plan metodologic a metodei bricolajului de care vorbea Lévi-Strauss atunci cînd descria gîndirea sălbatică. Un bun exemplu ar fi Alexandru Muşina, care îşi caracteriza Paradigma poeziei moderne ca fiind concepută cu idei de Oxford şi bibliografie de Ciorogîrla…

Dintre propunerile metodologice, interesantă mi se pare abordarea criticii din perspectiva categoriilor de natural artificial livresc drept criteriu de diferenţiere a lecturilor critice (pp. 48-61), absolut convingătoare pe analiza receptării lui Creangă, Sadoveanu şi Bacovia). La fel, ideea de imaginar critic (pp. 62-75, 167-179). Lectura lecturilor lui Eminescu întreprinse de către G. Călinescu şi I. Negoiţescu, identificaţi prin figura arheologului , respectiv, a alchimistului , sînt convingătoare şi fertile. Ce s-ar mai putea adăuga, ca o nuanţă metodologică suplimentară, distincţia pe care o introduce Sanda Golopenţia într-un studiu mai vechi, între modestie şi orgoliu , împreună cu tipologia aferentă (Sanda Golopenţia-Eretescu, „Contribution à la doctrine des sémiotiques”, RRL – CLTA , XIV, nr. 2, 1977, Bucureşti, Editura Academiei, pp. 117-130). „încercare[a] de ţinere sub control, de dominare a arbitrarului” (p. 67) poziţia de „bun demiurg” (ibid .) sînt caracteristice pentru atitudinea călinesciană de a-şi subordona obiectul de cercetare, de a-l domina. La fel, la Negoiţescu, e vorba de o falsă modestie („coborâre lină, eufemizată şi feminizată”, p. 69), mascînd orgoliul delimitării faţă de antecesor („pretinde să reabiliteze tocmai valorile refulate de interpretarea călinesciană”, ibid .). La fel, la ambii este remarcată „o anumită demiurgie a criticilor care îşi propune să recreeze universul lăsat în urmă” (ibid ., pp. 71-72).

Lăsînd şi noi în urmă alte idei incitante şi fertile, alte aplicaţii ingenioase şi inteligente ale acestora, ne oprim aici, cu regretul că, într-o evaluare academică, probabil că rîndurile de mai sus nu-i vor fi de prea mare folos, revista „Arca” nefiind indexată BDI. Dar, pe lîngă citările din publicaţii academice, or fi bune la ceva şi menţionările din presa culturală…

 

* Andrei Terian, Critica de export . Teorii, contexte ideologii, Bucureşti, Editura Muzeul Literaturii Române, 2013