ARTE VIZUALE

Victor Neumann

Cătălin Bălescu: neobarocul sau ambivalenţele artei româneşti contemporane

Muzeul de Artă Timişoara, 10 martie-10 mai 2016

Creaţiile lui Cătălin Bălescu pot fi percepute ca o discontinuitate sau ca o ruptură în continuitate. În cazul lor descoperim o mitologie a rupturii iniţiatice, acea metaforă religioasă (Pierre Bourdieu), ce mă duce cu gîndul la o cultură nu doar artistică, ci şi literară, religioasă, la o reflecţie filozofică şi pe care autenticul artist o caută de fiecare dată.

Beneficiind de o pregătire în preajma unor mari maeştri ai artei româneşti contemporane, preocupat deopotrivă de istoria artei universale, Cătălin Bălescu se remarcă printr-o creaţie artistică ce regîndeşte formele şi mai ales simbolistica şi mesajele picturii clasice. Este un artist-gînditor, unul ce ţine seama de marea creaţie a clasicilor, dar care se exprimă perfect pe sine prin re-construirea temelor fundamentale ce privesc omul şi cultura lui.

Prin idei şi prin coloristică, tablourile sale trimit la o pictură încărcată de tensiuni telurice şi celeste. Pendularea lui Cătălin Bălescu între tradiţie şi actualitate, între apocalipsă şi înălţare este una dintre trăsăturile definitorii ale operei sale. Deîndată ce identificăm izvoarele – unele provin din epocile Renaşterii, Barocului şi Clasicismului – vom fi de acord că asocierea cu spiritul creaţiilor aparţinând acestora poate fi un reper deloc neglijabil în înţelegerea viziunii artistului.

În cazul lui Cătălin Bălescu avem ocazia să identificăm convergenţele limbajelor plastice valoroase. În mai toate picturile sale, artistul probează darul de a se proiecta dincolo de timpul şi de locul în care se află. Pare un visător, unul cu ochii deschişi, pentru care pictura este nu doar o aventură profesională, ci şi una intelectuală şi care dincolo de frământări îi procură o deosebită satisfacţie.

Expoziţia lui Cătălin Bălescu este o selecţie din propria creaţie care se vrea sugestivă pentru orientările artistice ale şcolii de artă bucureştene. Ea probează în ce măsură arta creată în vecinătatea noastră imediată intră în competiţie ori se aşează printre creaţiile similare din România şi din Europa. Ea reprezintă o ocazie unică în felul ei pentru că oferă şansa confruntării cîtorva stiluri, teme, idei şi mesaje. Sînt sigur că expoziţia va deschide un dialog amplu şi netrucat între artist şi public, sugerînd o viziune asupra tragismului uman, invitând privitorul să-şi însuşească un cod estetic particular, consonant provocărilor timpului nostru. Artistul caută răspuns propriilor interogaţii, contradicţiilor şi aspiraţiilor sale şi ale societăţii în care trăieşte.

Tablourile lui reflectă lumea prin mijlocirea compoziţiilor realizate într-un stil ce aduce aminte de clasici. Picturile intitulate compoziţie , neoclasic , portret de grup fac parte dintr-o lungă serie prin care artistul aduce în faţa privitorului o reprezentare simbolistă şi expresionistă a lumii, una care s-a născut din emoţiile provocate de amintiri. Multitudinea de portrete admirabil aşezate şi pictate într-un singur tablou este impresionantă prin structurile repetitive ce fac parte din limbajul artistului. Pentru a reface traseul interogaţiilor de laborator ale lui Cătălin Bălescu vom admite că ceea ce este impresionant la acest artist este modul în care şi-a însuşit lecţia predecesorilor, originalitatea constînd în regîndirea marilor creaţii din trecut. E o întoarcere nedisimulată la izvoare, fără a deveni tributare acestora şi rămânând profund personală. În tablourile intitulate neoclasic e vorba de o revenire la sursele ideale, nu fără intenţia de a problematiza crizele individuale şi colective pe care le traversează omenirea. Limbajul cromatic vizează alte intenţii comparativ cu acelea ale clasicilor. Efectul urmărit este diferit: provocarea dialogului emoţional prin intermediul operei de artă, suscitarea sentimentelor de înţelegere a pluralităţii lumii în care trăim dintotdeauna. În picturile lui Cătălin Bălescu identific un permanent refuz al formalismului şi al gratuităţii, respectiv o integrare a simbolurilor ce sugerează comunicarea deschisă.

Ceea ce aduce şi mai aproape de noi această artă este ataşamentul pentru stilul baroc. E un anume stil baroc valorificat în multe tablouri, un stil în care imaginaţia şi constructele personale sunt însă dominante. Ele oglindesc libertatea de simţire şi gândire a artistului, dar şi atracţia pentru o iconografie în care patosul pentru volume, lumini şi umbre este omniprezent. În acelaşi timp, tablourile au multe similarităţi cu reprezentările din bisericile de secol al XVIII-lea. Decorul din tablourile lui Cătălin Bălescu reflectă un timp al schimbărilor şi al tranziţiei spre o incertă zi de mâine. Tocmai de aceea, scenele triumfale ale divinităţii sunt estompate, liniile şi culorile sugerând continua luptă între bine şi rău, dramatismul vieţii umane.

Cerul, luna, îngerii din piesele artistului nu au nimic de-a face cu vechile comenzi oficiale. În schimb, moştenesc ceva din ambianţa lăcaşelor de cult catolice ori ortodoxe din Banat şi Transilvania, regiuni în care arta şi arhitectura bisericească s-au aflat sub influenţa barocului vienez. Picturile sunt originale, conservă şi înnoiesc regulile compoziţiei şi se sustrag unei evaluări grăbite şi superficiale. Limbajul stilistic reflectă metamorfozele ce au avut loc atunci când s-a trecut de la baroc la neoclasic. M-am întrebat de unde vine atracţia pentru baroc şi neoclasic în cazul picturii lui Cătălin Bălescu? Prin calitatea reprezentărilor şi prin valorile tactile sugerate, creaţiile arată că limbajele artistului sunt profund europene, în vreme ce mesajele ambivalente sunt identificabile în amalgamul de lumini şi forme. Tot astfel mi-am explicat permanenta căutare, multitudinea exerciţiilor şi experimentelor, rezultatele spectaculoase şi originale ale artei româneşti. Creaţiile lui Cătălin Bălescu pot fi percepute ca o discontinuitate sau ca o ruptură în continuitate. În cazul lor descoperim o mitologie a rupturii iniţiatice, acea metaforă religioasă (Pierre Bourdieu) ce mă duce cu gândul la o cultură nu doar artistică, ci şi literară, religioasă, la o reflecţie filozofică şi pe care autenticul artist o caută de fiecare dată. Plasticienii au avut dintotdeauna înclinaţia de a revoluţiona formele, de a uni contrariile, de a miza pe nonconvenţional. Căutarea de sine, alternativele tematice şi ideatice, sugestiile maeştrilor – metamorfozate şi actualizate – definesc pictura lui Cătălin Bălescu. În recuperarea unor motive şi stiluri din trecutul artelor descopăr mesajele ce proiectează viitorul. Parcă nimic nu se aşează în orizontul aşteptării. Tablourile artistului sînt simptomatice pentru tendinţele unui ev al tranziţiei. Ele aduc în prim plan imagini în care se regăsesc ordinea clasică a lucrurilor şi a oamenilor, dar şi destrămarea lor contemporană, întoarcerea la visul de odinioară, dar şi dinamica gravităţii prezentului. De aici şi tema reprezentării într-un stil declarat neoclasic, unul ce revine constant în preocupările artistului.

Fie că e vorba de propria-i creaţie ori de aceea a altora, fie de pedagogia şi managementul artelor, Cătălin Bălescu ni se dezvăluie drept o personalitate complexă şi incontestabilă a artei şi a vieţii artistice din România contemporană [1] . Nu este o întîmplare că a fost invitat cu expoziţii personale sau de grup la galeriile Simeza, Apollo, Artis, Căminul Artei, Sala Dalles, Centrul Artelor Vizuale din Bucureşti, la Institutul Cultural Român din Viena, Budapesta şi Veneţia, la bienale şi festivaluri de arte organizate la Bruxelles, Copenhaga, Darmstadt şi Toronto. De asemenea, tablourile sale au fost expuse la Muzeul de Artă Cluj-Napoca şi, iată, acum, la Muzeul de Artă Timişoara.

[1] Important de invocat este şi faptul că artistul a demonstrat în poziţiile de prorector şi rector al Universităţii Naţionale de Arte (UNA) o capacitate managerială deosebită, contribuind la promovarea competenţelor, la reforma instituţiei şi la diversificarea programelor de studii. Astfel, profesorul Cătălin Bălescu a atras mulţi tineri cu vocaţie din întreaga Românie, a conferit vizibilitate şi un parcurs profesional remarcabil unei instituţii de prim rang a artei româneşti şi universale, care a făcut şi face o carieră spectaculoasă de un secol şi jumătate.